Locuri de munca in Prahova: Rulla | Joburi Prahova | Joburi Brasov

Istoria leului romanesc de la “talerul olandez” pana la banii din ziua de azi (foto & video)

Voteaza articol:
Se încarcă...
· 36.522 afisari

Au trecut peste 144 de ani de la instituirea leului ca moneda nationala. In data de 4 mai 1867 (22 aprilie, pe stil vechi), domnitorul Principatelor Romane, Carol I, isi vede transpus in realitate unul dintre primele acte menite sa modernizeze tara:Legea pentru infiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedei nationale”, al carei proiect incepuse practic din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea monetara prevedea ca moneda nationala este leul, cu subdiviziunea sa, banul (1 leu=100 de bani). Se mai hotara baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 de lei, din argint de 50 de bani, 1 leu si 2 lei, dar si din bronz de 10, 5, 2 si 1 ban.

De la Koson la Romanat

De la frumoasele monede greceşti şi romane – pe argintul cărora se răsfăţau chipuri de zei sau de zeiţe – până la bancnotele de plastic care ne foşnesc astăzi prin buzunare, s-a parcurs un drum foarte lung. Leul românesc, deja bătrân – are aproape 140 de ani – a fost precedat de monede dintre cele mai diverse. De-a lungul istoriei, bani din aur, din argint sau din bronz, veniţi din cele patru zări, au circulat pe teritoriul Principatelor, influenţând economia, dar şi viaţa de toate zilele a românilor.

Urmele antichităţii

Povestea banilor folosiţi de strămoşii noştri începe în Antichitate. Chiar înainte de apariţia monedei, rolul acesteia era îndeplinit de vârfuri de săgeţi, utilizate spre sfârşitul epocii bronzului pentru schimburile comerciale.

Cea mai veche emisiune de monede cunoscută pe teritoriul României a fost pusă în circulaţie prin anul 480 î.Hr. Este vorba despre frumoasa drahmă de argint, emisă de cetatea Histria, reprezentând un vultur cu un delfin în gheare – stema respectivului polis.

Şi celelalte oraşe pontice greceşti – Tomis, Callatis, Dionysopolis – au bătut monede. Callatisul, de exemplu, a pus în circulaţie, în secolul al III-lea î.Hr., stateri de aur şi tetradrahme de argint.

Geto-dacii foloseau bani macedoneni, emişi de Filip al II-lea, de Alexandru Macedon şi de Lysimach, pentru ca, mai târziu, să înceapă să emită monede proprii. În secolul I Î.Hr. se bat vestiţii kosoni de aur. În toată această perioadă, în Dacia au pătruns şi monedele romane, în special denarul republican, iar după cucerirea romană, moneda oficială a dacilor a devenit denarul imperial de argint. Daco-romanii continuă să folosească monedele Imperiului Roman şi după retragerea aureliană din anul 271. Mai târziu, monedele bizantine sunt adoptate în spaţiul românesc, circulând secole de-a rândul.

Primele monede româneşti

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.

În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.

În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.

Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.

Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.

De-a lungul timpului, în Ţările Române au circulat şi o mulţime de monede străine, dintre care mai importante sunt talerii turceşti, ruseşti sau „nemţeşti”, galbenii ungureşti, austrieci sau „tătăreşti”, zloţii ungureşti şi turceşti, carboavele ruseşti, zechinii (ţechinii) veneţieni etc. Unele monede aveau nume interesante: şilingii suedezi erau numiţi „şalăi”, iar o monedă turcească se numea „megidia”. în veacul al XVIII-lea, în Principate circulau peste 100 de tipuri de monede străine.

Apariţia „leului”

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „Lowenthaler”, numit de români „leu” pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe). Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă. Chiar şi după dispariţia leului din circulaţie, preţurile au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

Monedele care aveau să-l coste capul pe Brâncoveanu

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan. Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Pe vremea când românii aveau sfanţi

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

S-a stabilit ca monedele de circulaţie în Ţările Române să fie galbenul austriac (din aur) şi sfanţul de argint. Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”). În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb. Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Cuza şi monedele care nu au circulat niciodată

Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Însă ele nu au fost puse în circulaţie niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Vremea leului de argint (1867-1914)

Emiterea unei monede naţionale a fost una dintre primele măsuri pe care le-a luat regele Carol I imediat după instalarea sa pe tron, pentru că leul românesc a avut, încă de la început, în afară de rolul economic evident, valoarea unui simbol. Urmărirea traiectoriei ascendente a leului, în perioada 1867-1914, ne ajută să înţelegem mai bine însăşi evoluţia statului român, al cărui prestigiu a sporit constant şi vizibil în toată această perioadă.

Naşterea leului românesc

Proiectul punerii în circulaţie a unei monede româneşti, care să înlocuiască amalgamul banilor străini care circulau pe teritoriul ţării noastre, s-a lovit de la început de opoziţia încăpăţânată a Austriei şi a Imperiului Otoman. Acesta din urmă, după ce contestase dreptul României de a bate monedă proprie, a sfârşit prin a accepta această idee, dar a pus condiţia ca pe leii româneşti de aur şi de argint să apară şi un simbol otoman.

Legea monetară adoptată la 22 aprilie 1867 instituia leul ca monedă naţională, egal cu 100 de bani (monedă divizionară). Un leu românesc cântărea cinci grame de argint, sistemul monetar fiind bazat pe bimetalismul aur:argint.

Pentru a ocoli pretenţiile turcilor, au fost puse în circulaţie mai întâi monedele divizionare de 1, 2, 5 şi 10 bani (în 1867). Ele erau din bronz şi au fost bătute la două monetării din Birmingham (Anglia). în 1868, au fost emise primele monede româneşti de aur, cu valoarea de 20 de lei (un „pol”), tirajul fiind simbolic (200 de bucăţi). Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.

Efigii regale

La 3 martie 1870, se înfiinţează la Bucureşti Monetăria Statului, care bate, în acelaşi an, moneda de argint de un leu şi pe cea de aur de 20 lei. Punând în circulaţie aceşti bani, guvernul român „a ignorat complet pretenţia otomană’ care se referea la existenţa pe monede a unui însemn al suveranităţii turceşti. În anii următori, sistemul monetar românesc avea să fie întregit cu piesa de argint de 50 de bani (numită „dupcă”, în Moldova, şi „băncuţă”, în Muntenia) şi cele de doi şi, respectiv, de cinci lei.

Prezenţa efigiei suveranului pe monede este plină de semnificaţii. Prima monedă românească cu efigia lui Carol I este polul de aur din 1868, când domnul apare tânăr, fără barbă. Mai târziu, după 1879, gravorul Kullrich a realizat nişte efigii foarte reuşite, devenite clasice şi care s-au perpetuat pe unele monede până în 1901 (cea de cinci lei). Suveranul are un aer maiestuos şi hotărât. Spre sfârşitul secolului, Carol I este înfăţişat mai în vârstă de către gravorul Anton Scharff, iar după 1910, în efigiile realizate de Tasset, suveranul apare bătrân, impunând respect, după o domnie neîntreruptă de peste patru decenii.

Dacă monedele divizionare de bronz (banii) vor cunoaşte unele modificări ale dimensiunii şi ale greutăţii lor, leii de argint au rămas neschimbaţi, în cazul lor, variind numai gravurile de pe avers şi de pe revers. În 1906, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s-au bătut monede de unu şi de cinci tei, având pe o parte chipul său din tinereţe – aşa cum arăta la venirea în ţară, iar pe cealaltă parte, efigia regelui încărcat de ani. Cu această ocazie, au mai fost puse în circulaţie şi monede de aur cu valoarea de 12½, 20, 25, 50 şi 100 de lei.

Schimbarea de statut a României şi aspiraţiile sale naţionale se reflectă şi în legenda care înconjură efigia suveranului. Moneda de aur de 20 de lei din 1868, este prima şi singura unde Carol este numit „domnul românilor”.

Această titulatură a supărat, în special, Austro-Ungaria şi Rusia, pentru că a fost interpretată ca o veleitate de a deveni domn al tuturor românilor, deci şi al celor din Transilvania şi din Basarabia. Pe monedele ulterioare, efigia suveranului apare însoţită de legenda „Carol I, domnul României” şi, după 1881, „Carol I, rege al României”. Prin greutatea, dimensiunile şi puritatea argintului, leii româneşti erau similari cu monedele Uniunii Monetare Latine (Franţa, Italia, Elveţia şi Belgia), la care ţara noastră s-a alăturat de facto.

A fost epoca cea mai europeană şi mai prestigioasă a leului românesc, care a rămas o monedă stabilă şi puternică până la primul război mondial.

Mitiţă roade ruble

Din dorinţa edificării unei monede naţionale sănătoase, statul român s-a lovit de problema monedelor străine, care încă mai circulau pe teritoriul ţării. În mai 1873, printr-un decret, ministrul de finanţe, Petru Mavrogheni, scade sensibil cursul acestora, anunţând totodată că, începând cu data de 1 decembrie a aceluiaşi an, monedele străine „nu vor mai fi primite la casele publice pe nici un preţ”. La acea vreme, cele mai întâlnite erau rublele ruseşti (o rublă de argint = 3,70 lei), sfanţii austrieci şi icusarii turceşti. Problema a fost pentru moment rezolvată, dar războiul pentru independenţă o va readuce în actualitate. La 1877, nu doar trupele ruseşti imperiale au traversat teritoriile româneşti, ci şi banii lor, aruncaţi pe piaţă cu un curs mai mare decât cel real (o rublă valora acum patru lei). Din cauza acestei adevărate invazii, leul românesc de argint a devenit tot mai rar pe piaţă, situaţie care ameninţa să se perpetueze şi după război. A fost nevoie de măsura energică a ministrului de finanţe Dimitrie Sturdza. în 1879, cei care aveau economii în ruble au avut un mare şoc la un moment dat, când s-a anunţat devalorizarea bruscă a rublei faţă de leu, revenindu-se la cursul normal: o rublă = 3,70 lei.

Totodată, copeicile (moneda divizionară rusească) şi-au pierdut cursul legal. Păgubiţii s-au răzbunat imediat, poreclindu-l pe ministrul finanţelor „Mitiţă roade ruble”. Un an mai târziu, rublele au fost retrase definitiv, iar argintul obţinut prin topirea lor s-a folosit la baterea monedelor de cinci lei.

Primele bancnote româneşti

Confruntat cu lipsa de numerar, cauzată de Războiul de Independenţă, statul român a pus în circulaţie aşa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strânge noi fonduri pentru înzestrarea armatei. Legea din 12 iunie 1877 stipula: „Aceste bilete vor fi la purtător, ele vor avea curs obligatoriu şi se vor primi în plată de toate casele publice. Ele se vor retrage din circulaţie într-un timp determinat, când atunci li se vor socoti zece la sută mai mult peste valoarea lor nominală”.

Au fost emise bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 şi 500 de lei. Acestea erau împodobite cu scene alegorice, în care predominau figurile de daci şi de romani (ilustrând apartenenţa la latinitatea europeană şi idealul vechii Dacii). Elementul de siguranţă era filigranul cu efigia împăratului Traian. Acestea au fost primele bancnote româneşti. După 1880, BNR a aplicat un supratipar roşu asupra biletelor ipotecare, ele fiind retrase în 1888 şi distruse prin ardere.

Între timp, Banca Naţională pusese în circulaţie, în 1881, o nouă emisiune de bancnote, dintre care cea mai mare valora 1000 de lei. Ele vor rămâne practic neschimbate până prin anii 1906-1910. Cu o continuitate remarcabilă, aceste bancnote se înscriau într-un stil coerent şi simetric. Desenul lor conţinea alegorii cu trimitere la originea daco-romană a poporului nostru şi la caracterul agrar-pastoral al civilizaţiei ţărăneşti. Aceste motive aveau să fie reluate mereu pe bancnotele româneşti, până în 1947.

Cetăţile leului: BNR şi CEC

Banca Naţională a României a fost întemeiată la 11 aprilie 1880 şi este cea mai importantă instituţie a României independente, din domeniul de care ne ocupăm. Ctitorul instituţiei este Eugeniu Carada, iar primul guvernator a fost Ion Câmpineanu, ministru de finanţe la data întemeierii acesteia. Principalele funcţii ale BNR constau în emiterea de bancnote şi în reglementarea creditului. Palatul Băncii Naţionale, în care funcţionează şi în prezent (partea veche), a fost construit pe strada Lipscani, între 1884 şi 1889, după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron (cel care a proiectat şi Ateneul Român) şi Cassien Bemard, cu sprijinul arhitecţilor români Nicolae Cerchez şi E. Băicoianu.

Un pas important pentru edificarea unei economii monetare stabile a fost înfiinţarea CEC-ului (Casa de Economii şi Consemnaţiuni), care atunci purta numele de „Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie”. Pentru această instituţie s-a înălţat un somptuos edificiu pe Calea Victoriei, care desfată şi azi privirea trecătorilor. Palatul CEC, monument de arhitectură, a fost construit între 1885-1900, într-un stil eclectic, elegant, după planurile arhitectului Paul Gottereau.

Ultimele efigii regale (1914-1947)

În anul care a aruncat Europa în vâltoarea primului război mondial – 1914 – leul românesc era o monedă deosebit de stabilă, iar resursele de aur ale Băncii Naţionale sporiseră neîncetat. Anii războiului, cu cheltuielile lor imense pentru înarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la laşi şi apoi în Rusia (de unde nu s-a întors nici până în ziua de azi), şi cu dereglarea economică, au avut efecte dezastruoase asupra monedei noastre naţionale, în 1919, după război, leul românesc se număra printre cele mai slabe monede europene. Tot atunci, statul român a trebuit să rezolve problema coroanelor austro-ungare şi a rublelor ruseşti care mai circulau încă în noile provincii ale Regatului României Mari. Această situaţie a făcut ca moneda românească să nu mai poată reveni niciodată la valoarea şi la prestigiul său antebelic. Către sfârşitul deceniului al lll-lea, leul traversează o criză, încheiată prin stabilizarea sa din februarie 1929.

Chipurile suveranilor care s-au succedat au rămas întipărite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei – aur din 1922, efigia regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur, aduce puţin cu cea a împăratului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, va fi curând înlocuit cu cel al tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea să fie executată, pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940, de gravori talentaţi precum Andre Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.

Banca Naţională a României în anii ‘30

Între cele două războaie mondiale, Banca Naţională continuă să reprezinte una dintre instituţiile fundamentale pentru politica monetară a României. Din galeria guvernatorilor BNR, o figură aparte ne reţine atenţia: Mihail Manoilescu. Economist, om politic şi carlist înfocat înainte de 1930, el a avut o carieră plină de sincope. Inteligent, rafinat, dar oportunist, Manoilescu a lăsat posterităţii câteva interesante scrieri de teorie economică şi două volume de Memorii.

Deşi s-a găsit în fruntea Băncii Naţionale doar pentru o scurtă perioadă de timp (iulie-noiembrie 1931), Manoilescu a făcut senzaţie, în special prin felul în care a părăsit instituţia. El a fost demis din cauza refuzului său de a salva de la faliment Banca Marmorosh-Blank. Aceasta era condusă de finanţistul evreu Aristide Blank, un apropiat al regelui Carol al II-lea, asupra căruia exercita, se pare, o inexplicabilă influenţă. Evocând epoca în care a fost guvernator, Mihail Manoilescu notează nostalgic: „Nu ar crede cineva că temperamentul meu s-a putut acomoda atât de bine cu genul de activitate de la Banca Naţională. Şi cu toate acestea, între atâtea demnităţi pe care le-am avut, nici una nu mi-a plăcut mai mult decât aceea de guvernator. De la cadrul elegant şi somptuos al birourilor şi al sălilor – in care nu năvălea, ca în ministere, ceata vulgară a solicitanţilor politici de joasă calitate – totul dădea demnităţii de guvernator un stil calm şi aristocratic. Pe deasupra, problemele care se puneau la acea vreme cereau multă ingeniozitate şi imaginaţie şi excitau pe un om pasionat de jocul cifrelor”.

Câţiva ani mai târziu, sediul BNR avea să cunoască o extindere: în 1937, se pune piatra de temelie pentru aripa nouă a clădirii de pe strada Doamnei. Aceasta va fi construită între anii 1940 şi 1942, în stil neoclasic, sub conducerea inginerilor Ion Davidescu şi Radu Dudescu.

„Cap sau pajură?”

Căderea regimului carlist, în septembrie 1940, a adus cu sine retragerea şi topirea monedelor purtând chipul fostului rege. Este interesant cum succesiunea evenimentelor politice interne se reflectă pe monedele româneşti din epocă. Piesa de 250 de lei, din argint, primeşte, pe revers, o discretă grilă legionară şi inscripţia „Totul pentru ţară” pe muchie. Înlăturarea Gărzii de Fier de la putere, în ianuarie 1941, a dus la topirea imediată a acestor monede, care practic nu fuseseră puse încă în circulaţie.

Penuria de metal (în special nichel şi cupru), destinat fabricării armamentului, are repercusiuni şi asupra baterii de monedă. între anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 şi 20 de lei, şi din fier placat cu nichel, de 100 de lei. Totuşi, situaţia Băncii Naţionale este înfloritoare. Petrolul şi grânele livrate de români Germaniei erau plătite în aur şi aşa se face că rezervele de metal preţios ale BNR au crescut considerabil în anii războiului, de la 13,5 la 24,5 vagoane – aur.

Bancnotele de 500, 1000, 2000 şi de 5000 de lei din această perioadă sunt elegante, decorate cu alegorii cu subiect agrar-pastoral, continuându-le pe cele dinainte de 1940. Elementul de siguranţă constă de obicei într-un filigran cu efigia împăratului Traian.

Pe vremea când toţi românii erau milionari

Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptată a puterii comuniste în România, reprezintă o perioadă de inflaţie accelerată. Apar monede cu valori de 2.000, 10.000 şi chiar de 100.000 de lei şi bancnote de un milion şi de cinci milioane de lei. Deşi valoarea lor nominală creştea, puterea de cumpărare a acestor bani scădea vertiginos. Generalul Constantin Sănătescu, fost prim-ministru, nota în jurnalul său: „1 mai 1947. Banca Naţională a emis bancnote de un milion şi guvernul tot nu crede că suntem în inflaţie. Aghiotantul meu mi-a adus solda pe aprilie, adică şapte bancnote de câte un milion, ceea ce reprezintă, la preţurile pieţei, costul unei săptămâni de existenţă”.

Noile bancnote, puse în circulaţie după stabilizare, poartă amprenta ideologiei comuniste, devenită oficială, şi prezintă inovaţii de inspiraţie sovietică. De pildă, pe hârtia de 1000 de iei, apare bustul lui Tudor Vladimirescu, menit să sugereze ideea de putere populară şi de revoluţie. Pe bancnota de 100 de lei nu figurează nici un simbol monarhic. Poate de aceea, această bancnotă va circula până în 1952.  Stilului alegoric şi bucolic al personajelor din lumea satelor, înfăţişate tradiţional pe bancnotele româneşti, îi ia locul unul „realist-socialist”, cu ţărani şi cu muncitori vânjoşi şi voluntari.

Monedele metalice bătute după 15 august 1947 (valori de 50 de bani, 1, 2 şi 5 lei), sunt ceva mai conservatoare şi mai sobre decât bancnotele. Moneda din aluminiu, de 5 lei, este ultima care poartă efigia Majestăţii Sale Regele Mihai. În 1948, va fi printre primele monede retrase din circulaţie şi topite.

Intrarea României în război de partea Axei şi trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord sunt ilustrate, numismatic, pe reversul piesei de 500 de lei, din argint, din 1941. în centru este înfăţişat Voievodul Ştefan cel Mare într-o atitudine pioasă, imagine înconjurată de inscripţia: „Moldova lui Ştefan în veci a României”. Aversul monedei poartă efigia Regelui Mihai, realizată de Ioana Bassarab într-o manieră modernă, deosebit de reuşită.

Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a pus capăt acestei situaţii. Măsura a avut şi un pronunţat caracter politic, „anti-burghez”, deoarece fiecare cetăţean a putut schimba în lei noi (1 leu nou = 20.000 de lei vechi) doar o sumă limitată. Pe străzile oraşelor, se puteau vedea scene desprinse parcă dintr-o piesă de teatru avangardist: saci plini cu bancnote erau aruncaţi pur şi simplu la gunoi. Generalul Sănătescu consemna momentul în jurnalul său: „Un alt eveniment a fost stabilizarea făcută de guvern – în condiţii cu totul surprinzătoare. Nu a fost o stabilizare, ci o confiscare de averi, căci s-a dat dreptul de a schimba numai o sumă infim de mică, care abia îţi ajunge să trăieşti câteva zile. Au fost ruinaţi complet negustorii şi ţăranii, care aveau sume mari de bani; însă, neputând să le schimbe, şi-au văzut munca irosită. Schimbul s-a făcut la un leu stabilizat pentru 20.000 de lei vechi, iar suma cea mai mare admisă la schimb a fost de cinci milioane. Cum eram în inflaţie, fiecare deţinea zeci, sute şi chiar miliarde de lei”.

De la leul comunist la leul „greu” (1948-2005)

În celebra sa lucrare Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, filosoful francez Rene Guenon dedica un capitol aparte „degenerării monedei”. Aceasta şi-ar fi pierdut, în vremurile moderne, caracterul sacru şi valoarea de simbol. Aurul şi argintul au fost substituite de metalele comune şi de bancnotele de hârtie; chipurile de zei au fost înlocuite cu efigii de regi, iar acestea, la rândul lor, au dispărut de pe monedele statelor republicane. În România comunistă, noii conducători au înlocuit efigiile regale de pe monede, cu stema republicii (concepută în afara oricăror reguli heraldice) şi cu simbolurile puterii „populare”: secera şi ciocanul, steaua în cinci colţuri, nicovala, sondele şi tractorul.

Întunecare (1948-1989)

După 1948, moneda naţională nu face decât să reflecte nefastele prefaceri politice. La scurt timp după proclamarea Republicii Populare Române, monedele de lei, purtând chipul regelui Mihai, sunt retrase din circulaţie. Vor urma, treptat, şi celelalte, paralel cu emiterea noilor lei… comunişti.

Aspectul lor, în anii ‘50, este mohorât, parcă în ton cu vremurile. Ca majoritatea statelor lumii, după al doilea război mondial, şi România a renunţat la folosirea metalelor preţioase pentru emisiunile monetare (ultimele monede de argint au fost cele de 25.000 şi, respectiv, cele de 100.000 de lei, din 1946). Însă la noi, această măsură a avut şi un caracter politic: noul regim, „muncitoresc” şi „proletar”, descuraja tezaurizarea de aur şi de argint.

Cei care deţineau monede de aur (renumiţii „cocoşei”) trebuiau să le predea statului sau riscau ani grei de închisoare. La 26 ianuarie 1952, se întreprinde o reformă monetară şi sunt puse în circulaţie noi monede şi bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). Îşi fac loc şi noutăţi de inspiraţie sovietică: piese de 3 bani (1952), de 15 bani (1960), de 3 lei (1963) – valori fără nici o legătură cu tradiţia monetară românească. Monedele şi bancnotele emise în 1966, la începutul „domniei” lui Nicolae Ceauşescu, vor circula până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989, şi puţin timp după aceea, tot mai devalorizate.

Vremea leului de plastic

După 1989, bancnotele româneşti nu au marcat, ca aspect, o revenire la tradiţiile anterioare anului 1948, ci, mai degrabă, par a le continua pe cele comuniste. Astfel, ele prezintă pe mai departe busturile sau portretele unor personalităţi culturale (Eminescu, Brâncuşi, Iorga etc), care le-au înlocuit pe cele politice (Vladimirescu, Bălcescu, Cuza). Nu se regăsesc însă simboluri ale latinităţii, ale originii dacoromâne şi ale tradiţiilor ţărăneşti, care figuraseră neîntrerupt pe bancnotele româneşti emise între 1877 şi 1947.

Nici monedele postrevoluţionare nu au legătură cu tradiţiile noastre antebelice, ca aspect şi ca simbolistică. Ele prezintă efigii de voievozi (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Brâncoveanu şi Cuza), deşi niciodată, pe aversul leilor româneşti, nu a figurat alt chip decât cel al suveranului din momentul respectiv (domn sau rege). Revenirea la tradiţie s-a manifestat doar prin reinstituirea monedei de 20 de lei (tradiţionalul „pol” românesc) şi prin renunţarea ia valorile de 15 bani şi de 3 lei, de inspiraţie sovietică. Pentru prima dată, apar şi bancnotele din plastic, mai rezistente decât cele din hârtie.

Leul devine „greu”

După 1990, moneda românească a cunoscut o inflaţie galopantă, redusă treptat după anul 1998. Redresarea economică şi stăvilirea inflaţiei fac posibilă, în 2005, denominarea leului, adică tăierea a patru zerouri, astfel încât 10.000 de lei devin 1 leu nou. Măsura adoptării leului “greu” intră în vigoare la 1 iulie 2005. Leii vechi vor circula în paralel cu cei noi până la sfârşitul anului 2006.

În perspectiva integrării României în structurile Uniunii Europene, renunţarea la leu ca monedă naţională şi trecerea la euro sunt previzibile într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Unele estimări vorbesc despre anul 2016. Să fie acesta sfârşitul leului românesc? Această monedă, de la crearea ei în 1867, a fost nu doar un instrument economic, ci şi un simbol al identităţii naţionale şi al dorinţei de libertate politică şi economică. Să fie deci vorba despre o trecere pentru totdeauna la cosmopolita monedă euro? Aşa s-ar părea. Numai că istoria ne învaţă că nimic nu rămâne definitiv.

Statul ia tot

În ceea ce priveşte sistemul bancar românesc, el a fost complet etatizat încă de la începutul dictaturii comuniste. La 28 noiembrie 1946, în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României au fost incluşi şi comunişti, cu menirea de a controla această instituţie, mai conservatoare prin natura ei şi mai puţin dispusă să se coloreze politic “în roşu”.

La 11 august 1948, toate băncile româneşti (cu excepţia BNR şi CEC) sunt dizolvate şi puse în stare de lichidare. Banca Naţională va fi, în acelaşi an, subordonată Ministerului de Finanţe, care se şi instalează, cinci ani mai târziu, în frumosul palat al BNR de pe strada Doamnei. În acest timp, unii dintre foştii înalţi demnitari de altădată ai acestei instituţii sunt închişi pe motive politice şi mor în detenţie. Este şi cazul lui Mihail Manoilescu, arestat între 1944-1946, eliberat, apoi arestat din nou şi mort în anul 1950, în sinistra închisoare de ia Sighetu Marmaţiei. Şi acesta nu este decât un exemplu.

Terra Magazin, ianuarie – aprilie, 2005
SURSA: http://istoriiregasite.wordpress.com
 
[nggallery id=76]

Daca ti-a placut articolul, urmareste Totpal's Daily News pe FACEBOOK şi TWITTER!


Publicat de pe 17 Noi 2011 in Stiri Exclusive, Stiri Recomandate. Puteti urmari raspunsurile la acest articol folosind fluxul RSS 2.0 iar daca aveti cateva minute libere ne-ar interesa parerea dumneavoastra. Nu ezitati.

4 Comentarii for “Istoria leului romanesc de la “talerul olandez” pana la banii din ziua de azi (foto & video)”

  1. pante

    SUPERRRRRRRRRR TARE SI DOCUMENTAT ARTICOLLUL!1DACA MAI STITI CEVA ASEMANATOR IN SPECIAL DE PUTEREA LEULUI CAND SE ZICE CA EREAM GRANARUL EUROPEI,AS VREA SA CITESC!
    AS FI BUCUROS DACA V AR FI DE FOLS SA INLOCUITI O PARTE DIN BANCNOTE CU UNELE DIN COLETIA MEA IN UNC! AM MULTE CARE NU SE GASESC ACLO!

  2. Angel

    Din pacate cad circula bacnota de 100.000 lei vechi o suta mii lei nu stiu daca cineva 3 din 10 cetateni aveu mai mult de 4 bacnote in buzunar cu care nu facei mai nimic,era o saracie lucie in Romania de nu se vedea la doi pasi,multi copi nu au avut o copilari frumoasa nu prea erau locuri de munca pt parinti si decand cu patroni si statul acesta care numai cu impozite,nici acum nui bine dar parca mai straluceste soarele dar si asa omul cel rau si vicleam care lucreaza ca functionar prin bancile comerciale romanesti lacom si vanitos ei au pregatire sunt intelectuali si ii fac pe aceia mai zlabi ii baga in gura lupului pe cei care sunt pacaliti de patron ca nu le da tot salariul stiu ca nu intelegeti dar poate ca sunteti si faceti parte din clasa cu mai multe bacnote in buzunar.Va Multumesc!.

  3. Angel partea 2

    Romania este plina de detinuti care se imultesc de la o zi la alta si de procurori,patroni,parlamentari, intelectoali de carton si milionari numai oameni rau mafioti cu acte in regula cica ei aplica legea din cauza ca alti te baga in bucluc Numai Bunul Dumnezeu si nu o spun doar asa Ci Doar El Este Atot Puternic siBine Factor,Amin.

  4. eleodor

    Articolul este excepţional de bine documentat. Felicitări!

Parere ta

Vizitatori acum pe site

Pag. Facebook “Totpal’s Daily News”>

stiri targoviste

Facebook “Consiliul Local Busteni”>

Pag. Facebook “Remember Busteni”>

Participa si tu la ” BURSA LOCURILOR DE MUNCA in Busteni si imprejurimi “

Pag. FB “Bursa Locurilor de Munca”>

stiri targoviste
Primaria Busteni

Articole RECOMANDATE !!!

Copyright © Mihai Mircea Totpal. Toate drepturile sunt rezervate. Statistici oferite de Google Analytics si Feedjit.