Home Alexandru PALEOLOGU – „Despre lucrurile cu adevarat importante” (text integral)

Alexandru PALEOLOGU – „Despre lucrurile cu adevarat importante” (text integral)

12 min read
0
0
363

DE CE SCRIU ? ÎN CE CRED ?

De ce scriu ? M-am întrebat si eu de multe ori. Pot sã citez aceastã frazã a lui Eugen Ionescu : Pourquoi jécris ? Je suis encore à me le demander. Da. Afarã de faptul cã nu pot altfel, ce sã rãspund ? Desi nu e chiar adevãrat. Am stat ani de zile fãrã sã scriu nimic. În fiecare an trec sãptãmâni si uneori luni fãrã sã scriu.

Asta nu înseamnã cã nu lucrez, cã nu elaborez. Sunt unii care scriu cu program, un anumit numãr de ore (fixe) si un numãr de pagini pe zi, mai mic sau mai mare, indiferent de calitatea textului si indiferent dacã acesta va fi pãstrat ori nu ; génie ou non, vorba lui Stendhal. Eu cred cã acestia sunt grafomani. Grafomania nu exclude geniul, numai veleitarismul îl exclude.Baudelaire sau altcineva, nu mai stiu, a zis : qui ne TRAVAILLE pas tous les jours, ne travaille jamais, nu qui nECRIT pas tous les jours (subl. m.). Sadoveanu,care se stie cât a scris, îi mãrturisea în 1945 lui Ion Biberi într-un interviu cã nu scrie, propriu-zis, decât cam trei luni pe an.

E cam indecent sã vorbesc acum de mine, dupã numele pe care le-am pomenit, dar întrebarea mã obligã. Eu mã apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mã someazã implacabil la exprimare.

Nu pot sã scriu nimic fãrã o lungã gestaie, în bunã mãsurã subconstientã. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaie, îmi vin fulgurant în minte formulãri lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) si le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumioasã avariia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e sã pierzi cam optzeci la sutã. Viaa spiritului e fãcutã în mare proporie din asemenea pierderi, iar “realizãrile doar din resturi. De cele mai multe ori o paginã poate însemna reziduul, “restul unor ani întregi de reverie,de reflecie, de acumulãri. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile si impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentalã, de obicei una minorã în aparenã, dar decisivã în acest proces complicat, declanseazã actul acesta, abia atunci se produce adevãrata transmutaie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, “creaia. Gândurile nu conteazã decât în expresia lor, adicã devenite text. Transmutaia aceasta e cadoul pe care i-l face Nu-stiu-cine, dar abia atunci începe o muncã, pentru mine de obicei teribilã, când nu mai stiu nici de masã, nici de somn, dorm pe apucate câte o orã-douã pe canapea în camera de lucru, mãnânc pe apucate, fie cã scrisul merge neîmpiedicat, fie cã, cel mai adesea, trebuie sã reiau aceeasi paginã de nu stiu câte ori. Câteodatã mã apucã disperarea, e ceva infernal.

Dar pânã la urmã are loc o exaltare, o exultaie comparabil ã cu triumfurile erotice, rãsplãtind cu dobândã uzurarã toate chinurile, exasperãrile si pierderile de încredere.

“Cine m-a pus, cine m-a blestemat sã scriu ? Ce rost are ?  toate aceste vituperãri sunt uitate atunci, sau rãmân în amintire ca niste vãicãreli derizorii, ca niste mofturi de cochetã bãtrânã.

Eventualul succes al produsului scris mã bucurã, fireste, cãci e omenesc lucrul acesta, dar e mult mai prejos de voluptatea faptului ca atare si de sentimentul, poate iluzoriu, al reusitei artizanale. Nu pot sã stiu cu siguranã dacã ceea ce scriu meritã sã rãmânã (ca sã fiu sincer, cred cã da) si nici dacã, eventual meritând, are vreo sansã în direcia aceasta.
Existã si vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raiuni profund intime, aceastã vanitate e redusã la minimul posibil. Dar existã, n-am încotro, si nici nu mi-e prea rusine s-o recunosc.

Dar vãd cã am spus cum scriu, nu de ce. La asta nu stiu sã rãspund. Unii poate cã scriu cu un anumit scop, de pildã reformarea moravurilor, a societãii, educarea poporului s.a.m.d. Dintre acestia, unii sunt într-adevãr scriitori, în pofida acestui el. La alii, muli chiar dintre

Despre lucrurile cu adevãrat importante cei mari, Balzac de pildã, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totusi un mobil secundar. Eseniala finalitate a literaturii, a artei în genere, în care intrã vrând-nevrând si critica, si eseul, si filozofia, chiar si marea oratorie, al cãrei obiectiv e de regulã persuasiunea în sensul unui efect practic
imediat, este în ultimã instanã o “finalitate fãrã scop,adicã una de cunoastere, de contemplare, de aprehendare a adevãrului. Adicã frumuseea (care “va salva lumea). Acest lucru e cel mai evident în cazul oratoriei, cãci interesul ei practic expirã cel mai repede, dar cel estetic rãmâne în memoria veacurilor si chiar a mileniilor.

Dintr-o fatalitate asupra cãreia nu am puterea sã dispun, genul în care scriu se numeste eseu, termen care mi-a devenit nesuferit, pentru cã de la o vreme încoace cunoaste o inflaie absolut devalorizantã. Una-douã,”eseu, “eseistic. A ajuns sã însemne incompetenã (si sã o absolve) si pseudo-eleganã. De fapt, eseul pretinde o competenã totalã în cel mai ignorat domeniu, cel al umanului (în care antropologia e rareori competentã, si atunci destul de puin). Cuvântul “eseu, impus, cum se stie, de Montaigne, exprimã o prudentã (ironicã) modestie,îneleasã, cum am mai spus si altãdatã, ca o virtute nu moralã, ci tehnicã, si mai înseamnã nevoia de a testa realitãile, de a încerca, de a supune unei verificãri experien a si gândirea, de a mãrturisi despre încercãrile prin care trece omul.

În ce cred ?
As putea sã rãspund pur si simplu “în Dumnezeu,termen pe care-l putei lua cum vrei (energie, materie, spirit, forã, natura naturans…). Dar prefer sã afirm Credo-ul tradiional, fãrã circumlocuiuni. Cred asadar si în realitatea “Celui viclean, constat adicã viclenia Prostiei si prostia vicleniei. Cãci asta e Diavolul : Prostia.El nu e, cum crede lumea, destept, subtil, ironic,”mefistofelic etc. Nu. E prost. Inteligenã diabolicã: sintagma asta e stupidã, e un non-sens. Diabolicã e numai prostia (rãutatea si Rãul sunt efectele ei secundare). Prostia si Rãul sunt realitãi transcendente, cu caracter numinos, sunt ceva ungeheuer, ca sã mã exprim ca Rudolf Otto.

VEZI AICI INTREAGA CARTE … editia a II-a revazuta si adugita

<<< CLICK >>>

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Care sunt beneficiile de care ai parte cand investesti in hidroizolatii de calitate? Afla tot ce trebuie sa stii in acest sens!

Durata si rezistenta pardoselii pe care o alegi pentru terasa depinde intr-o proportie des…