Familia Şeuleanu trezeşte amintiri oricărui locuitor din comuna Brebu. Ion şi Ana sunt oamenii care au stat 61 de ani unul cu celălalt şi împreună au fost învăţători în şcoala din Brebu. Au învăţat generaţii întregi şi nu există nimeni care să nu îşi amintească cu plăcere de ei. Ana Şeuleanu povesteşte că şcoala nu era doar locul pentru informare, ci acolo se ascundea arta comunicării, nevoia de a vorbi cu părinţii, de a observa stările şi dorinţele elevilor. Împlinirea vine după finalul carierei, atunci când priveşti în urmă şi ai zâmbetul pe buze, că tot ce ai făcut în viaţă a fost cu folos.

Reporter: Cum v-aţi cunoscut şi cum aţi ajuns să fiţi împreună?

Ana Şeuleanu: Ne-am cunoscut la cursuri de pregătire profesională, la Ploieşti. Ne-am iubit, ne-am căsătorit, am făcut doi copii, am făcut o casă… suntem împreună de 61 de ani.

Reporter: Domnule Şeuleanu, cum a fost pentru dumneavoastră să lăsaţi în urmă Oltenia, acolo unde aţi crescut, şi să vă mutaţi în Brebu?

Ion Şeuleanu: Eu am fost trimis prin ordin ministerial. Când s-a făcut reforma, Prahova avea un deficit de cadre didactice. Pe noi, din Oltenia, ne-a trimis aici. Am fost două serii de absolvenţi. Unii au plecat înapoi acasă… mie mi-a ieşit ea (soţia, Ana) în cale şi am rămas aici… Nu m-am dus acasă. Am înţeles că asta îmi este meseria, viaţa.

Reporter: Cât timp aţi predat în Brebu?

Ion Şeuleanu: Am predat în Brebu din 1950 până în 1984, când am ieşi la pensie… Înainte de a veni aici am fost şi în satul meu suplinitor, timp de un an, şi încă doi ani lângă Vălenii de Munte.
Ana Şeuleanu: Eu am absolvit în 1942 şi de atunci am fost aici, la şcoala la care am avut centenar anul trecut. Eu în comuna asta m-am născut şi am trăit. Aici mi-a fost meseria.

Reporter: De-a lungul timpului, aţi învăţat multe generaţii. Cum este întâlnirea cu foştii elevi?

Ion Şeuleanu: E ceva foarte plăcut, mai ales că unii îşi aduc perfect de bine aminte cum au fost anii de şcoală. Socotesc eu că ne-am purtat cum se cade cu ei. De obicei, cine intră în vorbă cu noi, ne spune lucruri frumoase despre anii de şcoală.
Ana Şeuleanu: N-am timp să mă întâlnesc cu elevii. Am avut o întâlnire acum câţiva ani cu prima mea serie, cu care mi-am început meseria. Erau căsătoriţi, cu copii…, a fost ceva foarte plăcut. Este o bucurie pentru mine să vorbesc şi cu părinţii lor. Atunci, vizitele la domiciliu erau obligatorii şi am rămas prietenă cu părinţii elevilor mei. Mulţi sunt acum străbunici.

Reporter: Cum era învăţământul atunci când eraţi dumneavoastră în şcoală? Ce însemna să ai carte?

Ion Şeuleanu: Elevii nu prea veneau la şcoală şi nici părinţii nu se străduiau să-i trimită. Mergeam acasă la ei să le explicăm cât de importantă este învăţătura. Unii erau inconştienţi, stăteau acasă şi munceau, alţii erau dornici să înveţe şi mergeau kilometri pe jos, până în Brebu, pe vreme rea, ca să înveţe carte.
Ana Şeuleanu: Eu mergeam de câteva ori pe săptămână să fac alfabetizare la Podul Cheii. Nu ştiu cât de mult reţineau oamenii de acolo, dar nu au făcut şcoala la timp şi veneau să-i învăţ. Unii dintre ei erau mai silitori, alţii nu dădeau mare atenţie cărţii.

Reporter: Ce satisfacţii aţi avut în urma vieţii de dascăl?

Ion Şeuleanu: Elevii mei îşi aduc aminte de lecţiile pe care le aveam, de celelalte activităţi extraşcolare… Unii îmi mai spun „m-aţi învăţat pe mine, şi pe fi’miu şi pe nepotul meu”; asta ne bucură! Astea sunt satisfacţiile!
Ana Şeuleanu: Noi suntem absolvenţii Şcolii Normale de Învăţători. Învăţam cum să lucrăm cu ei. Noi am ştiut să-i iubim, să-i cercetăm şi să ne aplecăm asupra fiecăruia după felul în care constatam că au posibilitate. În această şcoală am învăţat şi cum să comunicăm cu părinţii lor. Mie mi-a plăcut mult disciplina şcolarului. Cred că şcoala care ne-a produs pe noi ne-a învăţat şi acest lucru: să ştim să-l stăpânim pe copil, să-l dirijăm. Disciplina pentru mine a fost lege şi am reuşit să comunic cu ei.

Reporter: Viaţa a fost şi mai uşoară, şi mai grea… V-aţi simţit împliniţi după ce aţi încheiat cariera de învăţători?

Ion Şeuleanu: Socotim că ne-am făcut datoria faţă de noi şi faţă de societate.
Ana Şeuleanu: Suntem împliniţi, este un mare adevăr. Suntem mulţumiţi de ceea ce am făcut pentru copii şi pentru părinţii lor.

Reporter: Există ceva ce vă doreaţi să realizaţi de-a lungul vieţii şi nu s-a putut?

Ion Şeuleanu: Sunt mulţumit de ceea ce am făcut ca un cetăţean. Ca meseriaş…, am făcut o casă, cu foarte multă muncă. Mi-am dat copiii la şcoală, iar acum avem o viaţă liniştită. Nu avem niciun conflict cu nimeni.

Reporter: Tinerii din ziua de azi sunt schimbaţi, pentru că şi viaţa este pe zi ce trece altfel. Ce sfaturi le-aţi da acestora, în urma experienţei pe care o aveţi?

Ana Şeuleanu: Nu cred că ar accepta ce le-am spune noi. Nu ne mai potrivim; avem alte idei despre educaţie. Viaţa tinerilor acum s-a schimbat enorm. Aparatura asta de care noi suntem foarte străini nu îi educă pe copii. Îi determină să fie superficiali. Noi am fost oamenii cărţilor. Acum nu mai pune copilul mâna pe carte, nu mai găseşte exemple în personajele din cărţi.

Reporter: Pe ce se bazează o viaţă frumoasă atât profesională cât şi personală?

Ion Şeuleanu: Dacă ai o viaţă de familie pe care să ţi-o aprecieze cei din jurul tău, eşti folositor celorlalţi, care sunt receptivi să se apropie de gândirea ta. Contează mult să fii corect cu toată lumea; chiar dacă ai de pierdut ceva, fii corect! Nu trebuie să ajungi la vârsta noastră şi să te mustre conştiinţa, să nu-ţi fi dat seama că ai făcut rău.
Ana Şeuleanu: Când este vorba despre familie contează să fie dragoste, înţelegere şi colaborare. Ca viaţă profesională, nu-mi fac niciun reproş. Noi nu am fost numai învăţători, ci şi elemente de culturalizare, pentru că ani de zile am activat în Căminul Cultural.

Reporter: Acum aveţi nepoţi, strănepoţi, o viaţă liniştită…

Ion Şeuleanu: Avem băiatul la Bucureşti, fata în Canada, nepoata în Anglia… Ne străduim să păcălim sănătatea, să o mai ţinem lângă noi.
Ana Şeuleanu: Ne bucurăm de copiii noştri că sunt sănătoşi, au o meserie… Fata mea conduce departamentul de limbi străine al unui liceu în Canada. Băiatul are o firmă de publicitate. Acum, la bătrâneţe, suntem liniştiţi că ei au tot ce le trebuie.

Diana ROMAN

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

3 Comments

  1. Alina Ilioiu

    21 septembrie 2011 at 9:18 AM

    Nu imi pot opri lacrimile uitandu-ma la fotografia de mai sus, omagiu vesnic primului mei dascal, invatatorului meu si al tatalui meu care acum il intampina acolo, in cer, in imparatia ingerilor! Ieri, 20 septembrie 2011, Domnul Seuleanu a plecat dintre noi sa ii invete smerenia pe copii care in alte lumi au nevoie de indrumari alese… Un caracter rar, un suflet deosebit, un om pe care nu il voi uita niciodata, care mi-a fost lumina copilariei, si care merita toata dragostea celor care l-au cunoscut, a celor pe care i-a invatat primele slove si purtarea aleasa!!! Nici un cuvant nu poate sa exprime regretul despartirii, dar speranta unei lumi mai bune acolo, in bratele lui Dumnezeu, e cea care ne ajuta sa ne luam ramas bun. RAMAS BUN, BUNULE SI IUBITULE INVATATOR!!! Niciodata nu va voi uita, a dumneavoastra eleva, Alina ILIOIU.

  2. Matei Constantin

    6 octombrie 2011 at 11:17 AM

    Învăţătorul meu

    Intra zâmbind cu bunătate-n clasă,
    Cum intră preotul sfielnic în altar;
    Noi deveneam cuminţi
    Şi parcă plini de har,
    Vrăjiţi de vorba lui duioasă.

    Redevenea cu noi copil adeseori
    Atâtea lucruri grele
    Învăţam în joacă;
    Chiar începuse şcoala să ne placă,
    Dar ne-am trezit odată, fără el,
    În zori.

    Plecase fără să ne spună
    C-o să plece,
    Vrând parcă să ne facă
    Despărţirea mai uşoară;
    Dar apucase să ne spună,
    Într-o doară, că-n lume
    Şi durerea despărţirii trece…

  3. Mihai G. Tănase,dr.ing.

    11 ianuarie 2016 at 11:15 AM

    Zi îndurerată…Învățătorul meu nu mai este printre noi. Cuvintele sunt sărace și nu pot exprima atâtea și atâtea amintiri frumoase pe care le mai am și acum despre Ion Șeuleanu, omul care mi-a pus condeiul în mâna și m-a învățat semnele științei pe tăblița de ardezie, în primul an de școală și al dânsului de predare, la Școala elementară din Brebu. …Orice a făcut a fost cu pasiune si cu suflet. Generații întregi îi sunt recunoscătoare. Ne-a dat imboldul cunoașterii și al respectului față de om. Îi mulțumim și ne rugăm: Doamne, întru împărăția Ta când vei veni, pomenește-ne pre noi ! [ Postare reeditată, din 8 noiemnbrie 2011 -- 4;55 pm ]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…