Adrian Botez

NORMALITATEA REACŢIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTĂ/FĂPTUIRE-EXISTENŢĂ COSMICĂ (II)

…Acest Neam al Românilor s-a ţinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limbă şi prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACŢIONAR!

Niciodată, una fără alta – LIMBĂ fără RELIGIE/”LEGE”!

„TEMELIA” CREŞTIN-ORTODOXĂ, pe care „temeliuiaşte” [1]/întemeiază” Logos/Gospodărie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare şi de Bine Sfătuitoare (deşi în slavoneşte, încă…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiască Sfătuire dă fiului său, Teodosie, pe la 1521…!!!

Dacă Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi arătat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Păcii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Războiul cu Diavolul şi cu iluziile asasine ale Celui Rău…!), mult mai apropiat de Desăvârşirea Sacră-Hristos, iar nu dezbinată şi năboită de Bezne – căci iată cum se con-forma  şi se raporta Duhul Vizionar (străbătător al Pâclei instaurate de Iluzia Temporală) al Lui Neagoe Basarab, la Spaţiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creaţie Divină – apărând şi definiţia CREŞTINULUI ADEVĂRAT, definit Fiinţial, prin Spaţiu şi Făptuire, întru Luptă Neabătută cu Diavolul şi ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICĂ A DUHULUI UMANO-DIVIN – „AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE”: „Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curând şi preste puţinea vréme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi încépe ceva să facă aşa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului şi să-şi facă curţi pre dânsa? Nimeni nu va face aşa. Că de ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vréme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom mérge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSĂ ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINŢĂ ŞI NICI O OSTENEALĂ, CĂ ACEL ÎMPĂRAT MINUNAT ŞI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR ŞI AICI AJUNGE A LĂCUI ÎNTR-UN ZEMNIC ŞI ÎNGRĂDIT CU UN GĂRDICEL, IAR A FACE CETĂŢI ŞI CASE DE PIATRĂ NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. AŞA SĂ CADE SĂ LĂCUIASCĂ ŞI CREŞTINII, SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, ŞI SĂ-I IZBĂVEASCĂ PRE CEI ROBIŢI ŞI SUPUŞI DE DIAVOLUL ŞI PRE CEI CE SUNT ŢINUŢI DE DIAVOLUL ŞI DE TOATE ALE LUI, SĂ SĂ SCHIMBE. Că acéia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi acéia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. CĂ MAI FRUMOS LUCRU IASTE, ŞI MAI CU PLĂCÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRĂ DE CÉTE CĂLUGĂREŞTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI ŞI ÎNFIGÂNDU-ŞI SULIŢILE ŞI LÂNGĂ SULIŢE SĂ-ŞI PUE PLATOŞĂLE ŞI ARMELE, IAR ALTĂ MULŢIME SĂ AIBĂ OCHI CA DE ARAMĂ ŞI ÎNARMAŢI CU ARME DE HIER, ŞI ÎMPĂRĂŢIE ÎNGRIJATĂ ŞI PRESTE CÂMPU MULTE AŞTERNUTE ŞI PRÂNZURI. CĂ ACEASTĂ VEDÉRE NU IASTE BUNĂ, CI IASTE MAI BUNĂ CAREA ZIC EU. Ia umblăm acum în pustii şi VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS ŞI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE ŞI ALTE ZĂVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRĂ ÎMPĂRATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN ŞI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PĂMÂNT. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. ŞI VOM VEDEA ACOLO LĂCAŞURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CĂ ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT ŞI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCĂ TOCMA ŞI STĂPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie; şi, după invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Căzut în Iluzia şi Trufirea Demenţială/Iresponsabilitatea venită prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum şi după invocarea Funcţiei Paradisiace a Martirilor Creştin-Ortodocşi şi Eroilor Neamului Românilor –  Sfântul Domn îi mai zice fiului său, pentru a-l iniţia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei şi Înţelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecărui om-român-creştin, dar dând şi Definiţia Domnului Autentic CREŞTIN – precum şi modul de a identifica Impostura Demonică a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea”  sa şi a poporului cel de călăuzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

(…) NICI FOARTE SĂ TE VESELEŞTI DE SLAVA LUMII ACEŞTIIA, NICI IAR FOARTE SĂ  TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SĂ MULŢUMEŞTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[2]Hristos dete ţie  chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi” [3](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE ŞI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SĂ VA CHEMA ÎNDREPTĂTOR ŞI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI ŞI PENTRU FĂŢĂRNICIA LUI NICI FAŢA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [4]când veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina feţii tale(…) [5](…)  ”cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la împărăţia cea cerească.  Vedeţi ce lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre [6]”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat , nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, CI SĂ FACI JUDECATĂ DREAPTĂ ŞI BOGAŢILOR ŞI SĂRACILOR(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică(…) , ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate>> (…)[7] Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATE” .

…Aşa, deci: ”La judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi:<<Frate, nu-ţi fie frică>> (…)Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). CĂ MAI BINE SĂ NU VĂ FIE VOIA DEPLIN ŞI INIMA ÎNFRÂNTĂ, DECÂT SĂ FACI SĂRACULUI STRÂMBĂTATECâţi  nu se bat în piept, azi, cu  “creştinismul” lor, dar nici au gândit la această atitudine fraternă, întru năpastele istoriei şi ontologiei –  şi de asumare curajoasă şi responsabilă, a propriilor greşeli, fără ambiţii/orgolii deşarte şi trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros şi neclintit hristică! Creştinismul este, cu adevărat, cea mai grea religie, sitagmatic şi paradigmatic, de pe Terra şi din toate timpurile –  pentru că te obligă la METANOIA, să-ţi întorci sufletul pe dos, până ţi-l luminezi în întregime – şi ţi se revelează Mântuitorul şi Mântuirea/Învierea Duhului!!!

SĂ ŞAZĂ LÂNGĂ VOI TOT OAMENI BUNI ŞI ALEŞI”…Să luăm aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducătorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fără ÎNŢELEPCIUNE, fără „JUDECATĂ DREAPTĂ”, fără  „OAMENI BUNI  ŞI ALEŞI”, fără „SĂ ÎNCUNGIURE TOATĂ LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Căile unui om şi ale unui popor, căzut în Istoria/Iluzia Temporală – se închid ori se afundă de tot, în Bezna cea Veşnică a Tartarului…!…Ce asemănare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Răsăritului-Hristos, şi Demonul care-l îndeamnă pe Machiavelli să ne înveţe “politică”… anti-polis şi “diplomaţie”… întru crimă, cum a şi reuşit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine să fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.(…)Trebuie să ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie  tot atât de bine animal şi om [8] iar primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o ţară care a cunoscut legea şi libertatea  –  este “s-o distrugi” [9]. Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei  –  autoritatea morală a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede că diavolul este mare savant…”donând” modelul său de cinism sălbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, încă de pe-acum,  de Ragnarökr [10]!

Sintagma celebră a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – stă mărturie pentru dârzenia REACŢIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiţi de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptaţi, chiar mult prea „familiari” cu Răul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emană dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru că ”diriguieşte-gospodăreşte-orânduieşteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam dispărut, au devenit o „legendă”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planetă care, din Centru al Cosmosului Creaţiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creaţiei, a devenit o „mahala” non-creaţionistă, non-reactivă, aproape flegmatică, în apatia ei exasperantă Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-şi neagă Creatorul, neagă Spaţiul Creaţei, neagă Dinamica Reactiv-Luminoasă-Revelatorie – faţă de Întuneric,  a Creaţiei). Deci îşi neagă Fiinţa/Fiinţarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe aşa-zişii noştri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici şi teribili luptători cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevăraţii CRUCIAŢI, pentru că numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regăsi Fiinţial-Real/Stabil Conformativ) – înseamnă a nega Fiinţa Cosmică. Dar Fiinţa se afirmă şi prin conştienţa unui Spaţiu legat de Logos şi de Religie, conformat prin Logos şi prin Religie. Deci, Spaţiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „formă mentală” [11], cum zic indienii (cf. Gramatica lui Pānini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VĂZDUHUL / VIBRAŢIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [12]şi-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a căpătat expresie orală (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creaţia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, să-ţi iasă şi vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca şi Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (deşi l-au ăracticat, cu zeci de mii de ani în urmă, cu  arată tăbliţele de la Tărtăria! – chiar până la joc, până la disimulări/încifrări ludice) –  ci s-au dăruit, Duh şi trup,  Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adică a Re-Găsirii Centrului Cosmico-Existenţial. Legea Fiinţei/Fiinţării Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care strămoşii lor o lepădaseră, pentru că, încă, nu se lepădaseră de SFINŢENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETĂ, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINŢEI-ÎNTRU-DESĂVÂRŞIRE!), pentru că, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din aşa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei percepţii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Veşnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundaţi în Kali Yuga – …fireşte, cu mult mai puţin decât noi, cei de azi, care nu mai avem conştiinţa Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor şi sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensă, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiinţei noastre de Credinţă, adică de Stabilitate a Duhului…străbunii noştri o numeau ÎNŢELEPCIUNE, adică dreapta cumpănire, în Cuget şi Fiinţă, a Realului Divin: noi nu mai ştim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, şi importanţa Religiei a scăzut, pentru că nu mai păstrăm contactul cu Duhul nostru identitar – şi, drept consecinţă, pierdem, aproape total, percepţia Spaţiului, ca zonă conformativ-existenţială.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte conştienţi de acest fapt demonizant, de această corupere a spiritualităţii lumii! – …de aceea, şi initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă – cf. Începutul învăţăturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Ţării Ungrovlahiei, carele au învăţat pre fiiu-său Theodosie vodă), de aceea şi viziunile, obsesive şi foarte reale, ale sancţiunii pozitive, din zona Dumnezeului Veşniciei Existenţial-Formale, a Voievozilor Căutători de Re-Sfinţire, prin apariţia/revelaţia şi protecţia sacră, din partea sfinţilor trimişi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identităţii noastre Umano-Divine: „Zic să să fie arătat lui Ştefan vodă sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra războiului călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Ştefan vodă şi dându vâlhvă oştii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Războiul de la Râmnic, când s-au bătut Ştefan vodă cu Ţăpăluşi vodă, vă leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau:  “Zic unii să să fie arătat lui Ştefan vodă la acest războiu sfântul mucenicu Dimitrie, călare şi într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu şi dând vâlhvă oştii lui ci este de a şi créderea, de vréme ce au zidit bisérică” – idem, De capetile céle de frunte ale léşilor ce s-au aflat pieriţi,  p. 64. De observat: argumentul veridicităţii este suprem şi irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Faptă: ZIDIREA BISERICII, adică Însăşi Epifania Spaţiului Sacru (al Coerenţei Desăvârşite) şi a Făptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Leşeşti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

…Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerenţei Spaţiale Desăvârşite, echivalentă, în Semantica Divină, cu Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului   – şi nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinţe spiritual-identitare, nici ca fiinţe spaţial-identitare, nici ca fiinţe nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, că MIORIŢA ZALMOXIANĂ, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt fraţi şi profund închinaţi „comuniunii” spirituale, întru Logos şi Fiinţă! – …sunt, dacă nu identici, cel puţin echivalabili, prin Logos, Religie şi Spaţiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiinţării, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberaţie. Şi, totuşi, nu este nimic aberant, în afirmaţia că Marile Spirite (aflate în permanentă comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipăie”, întru Duh, comunică şi-şi (re)comandă, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENŢIAL – şi, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP ŞI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identităţi şi, deci, a Supra-Identităţii: NEAMUL, ca Entitate Divină, prin care vom transcende, iar, în Fiinţa noastră cea „de glorie”, Mântuită de demonii Timpului-Istorie Coruptă şi Coruptibilă.

Timpul este rezultatul Căderii Omului. Deci, are o extrem de puternică componentă subiectivă, adică teribil de instabilă şi grozav de mioapă, despiritualizată, adică demonică (Căderea Omului este, de fapt, refuzul conştientizării, de tip identitar-religios  –  în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – şi înscrierea în vârtejul disoluţiei fiinţiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reală, deci subiectivă, poate fi hiperbolizat, până la disoluţia completă a Fiinţei/Fiinţării. Este exact ce ni se întâmplă nouă, celor din aşa-zisa „contemporameitate” (de fapt, ieşirea din/de pe Traiectul Divin al Existenţei, întru moarte/des-fiinţare spirituală!): nu mai avem percepţia Formei Noastre Spaţiale, adică a Formei Supreme şi Veşnice, Neschimbate/Neinfluenţate/Necorupte (de „variabilele” şovăielii, ale dedublării demonic-temporale): Paradisul.  Noi doar „alergăm” prin Timp (adică ne dezintegrăm, golindu-ne în mişcări/fapte/făptuiri fără Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind şi mai tare, din ce în ce mai are, demonii disoluţiei şi ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinţa ne este descentrată spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adică nu percepem că orice manifestare umano-divină este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastră asupra Lumii şi Scrisului-Cititului să nu mai fie una lineară, ci una ciclică.

Da, noi avem impresia că şi Rugăciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” [13]. Nu percepem că, de fapt, oricare Rugăciune este, de fapt, mereu, re-căutarea, spre re-găsire, a Centrului Lumii şi Fiinţei. Deci, e normal să fie repetitivă şi ciclică!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL greşit, pentru că aceştia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizează, consemnându-l, prin ani şi luni, tocmai pentru a scăpa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoică, preschimbând FIARA (înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării)  din om – în Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerenţa Fiinţială a Făpturii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală: „ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu săştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator şi disipator de Fiinţă şi de Coerenţă Divină), prin Magia Scrisului, în curajul “străbaterii cu istoria” (trebuie să cunoşti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otrăvii din însăşi Frecventarea Otrăvii, eventual, homeopatică… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otrăvii, ca Euharistie Protectoare! – …străbaterea răului/călătorire iniţiatică la Hades, până la Rădăcina Răului!), adică al conştientizării, prin concretizare şi identificare, până la amănuntul cel mai subtil (“să nu rămâie ceva neînsemnat”),  “faţă către faţă, Duh către Duh”, a duşmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “să nu rămâie ceva neînsemnat, pentru ca să nu le zică vecinii lor di prinprejur că au fostu adormiţi sau neînvăţaţi şi nestrăbătuţi cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Făptuirea să fie potrivită şi vrednică de Logos-ul Divin, întru care se sileşte a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Căutătorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Ştefan vodă, fiindu aprinsă inima lui de lucrurile vitejeşti, îi părea că un an ce n-au avut treabă de războiu, că are multă scădére, socotindu că şi inimile voinicilor în războaie trăindu să ascut şi truda şi osteneala cu carea să diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Ştefan, deci, stă sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI şi al Înmulţirii Duhului, prin Faptă/Făptuire, ca RĂZBOI SACRU, contra demonilor Uitării, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scăderii” concentrării Forţei de Duh!

 

Aşa fac, după buna-i pildă, şi ceilalţi doi „ştafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic   –   Miron Costin şi Ion Neculce. Există un  Topos al Înfiinţării, obsesiv, pentru toţi cei trei aşa-zişi „cronicari” (de fapt, A-CRONIŞTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru că dă consistenţă Existenţial-Spaţială –  Fiinţei Neamului. În funcţie de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei – şi, de aceea, Ştefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura bază de orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi regăsească Fiinţa Supra-Individuală – NEAMUL. Ştefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Ştefan vodă fiindu gata de războiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea şi el odihna altora îi păriia că-i ieste cu pagubă” – cf. p. 69), ca Formă Dominantă şi restructurantă a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „pagubă”, întru păstrarea Centrului Cosmico-Fiinţial!), degenerate  – el este Şansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o formă „deformată” existenţial, pentru că se expune prea mult Căderii, este, deci, prea robit Timpului) –  de a-şi re-afla Spaţiul Existenţial – Ştefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Găsite, a Arheului Neamului. Ştefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spaţio-Sacral, dar este Calea spre acestă regăsire a Fiinţei, ieşind din timp şi re-dându-ne veşniciei. De aceea, tot ce este înainte de Ştefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este după Ştefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectivă, a Fiinţării Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie făcută nu linear (ceea ce aduce concepţia, profund greşită, a „stângăciei” Scrisului lor: ei trebuie citiţi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spaţiul Sacral – şi, abia atunci, vom avea Revelaţia Teribilei Lor Ştiinţe, de o fermitate a dispreţului Timpului, inegalabilă, de către niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea percepţia corectă, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiinţei/Fiinţării Cosmico-Divine, a Omului). Orice reacţie a lor nu e una pur „teoretică”, ci un efort magic, de a depăşi iluzia temporală, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se ştie, prin rostirea, cu maximă tărie, a Numelui Duşmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedică, fatal, reintegrarea totală a faptelor în Unica Faptă/Făptuire: „descălecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragoş, Ştefan cel Mare, toţi care urmează reţeta lor de re-aducere, în conştiinţă, a conformaţiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existenţe prin Marea şi Singura Făptuire Valabilă-Reală: CONŞTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merită „descălecarea” din condiţia binară, dubioasă, dublant-fiinţială, de Centaur – şi re-fixarea Picioarelor, ca nişte Coloane ale Templului Fiinţei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descălecată”, în sensul de re-adusă la „simplitatea” ei maxim-viguroasă, conformaţională de Neam – la  funcţia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – şi, deci, conştientizând (şi luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei şi prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majoră, care duce la subsecventa ei, logică şi consecutivă: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rătăci total, din punct de vedere existenţial, să înţelegem că cronicarii (care, ca şi Platon, la greci, sunt ultimii închinători la Logos-ul oral şi primii închinători, dar cu reticenţe, la Logos-ul scris) au avut percepţia, ca şi Eminescu şi alte câteva genii româneşti, a supratemporalităţii Logos-ului. Au avut percepţia Scrisului- Logos  Exprimat – nu ca înşiruire strict temporală, strânsă în chingile unei cronologii fără identitate şi personalitate umano-divină, ci dezvoltă percepţia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie forţele cele vechi, pe jumătate uitate, ale Fiinţei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Şi, prin acestă latură magică, Scrisul îşi dezvoltă o sinergie teribilă, în raport cu Fapta/Făptuirea şi cu Spaţiul, ca Dezvoltare şi Evoluţie a Fiinţării Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanţă, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Ştefan cel Mare-BUN/Sfântul Ştefan nu este, în „adevăratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Mioriţa Sublim-Anonimă, Ştefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu –  noi, Traco-Dacii putem să existăm conformativ, într-un Spaţiu, care începe să se desluşească, din noianul „amestecăturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identităţii Spaţiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau şi o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legături jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer şi Pământ.

De aceea, Zalmoxis are dublă funcţionalitate şi orientare funcţională: este şi ZEUL MOCŞEI TERESTRE, dar, concomitent, şi ZEUL MOCŞEI CELESTE.

***

 – va urma –

prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1- Vorba aprigului mitropolit-cărturar vrâncean,Varlaam/Vasile Moţoc…!

2- Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

3- Idem, p. 212.

4- Idem, pp. 183-184.

5- Idem, p. 184.

6- Ibidem.

7- Idem, 185.

8- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

9- Idem, p. 27.

10- În ideologia eschatologică de origine germanică: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima  Soartă a Zeilor”: numele bătăliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor –  şi al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei creştine) – cf. Walhala şi Thule – mituri şi legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

11- Totul este forma mentală[1] , “neperceptibilă nici măcar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre  care izvorăsc aparenţele-diferenţe, dar şi înspre care revin (prin resorbţia meditativă) toate diferenţele, contopindu-se în Suprema Unire a conştiinţei (Spiritualizarea-Fiinţă), în extazul revelaţiei Sinelui Absolut (de observat că acest joc dramatic la limita Fiinţei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa şi diferanţele sale – care nu sunt altceva decât intuiţii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a iniţiat şi urmăreşte, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalităţii nasc lumea Absolută).

Oricare ceva-obiect există prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizează, se făptuieşte). Dar concepţia indiană implică ritualul, ca unică Formă de realitate şi menţinere a şansei soteriologice Fiinţei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt funcţii ale obiectului, aparent diferenţiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-normă comica) la kriya-acţiune, se reîntoarce în împlinirea extatică:

1. apadana = ablaţiunea (îndepărtarea-separare faţă de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donaţia, acţiunea de remitere către un obiect sau persoană;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei acţiuni;

4. adhikarana = locaţia-referinţă spaţio-temporală (substratul acţiunii, ca suport-receptacol al acţiunii);

5. karman = “pacientul” care suferă acţiunea sau ceva ce agentul doreşte să dobândească mai mult decât orice;

6. kartr = agentul acţiunii, independent,  “cel care îşi are propriul său fir.

Verbalitatea conţinută în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoaşterii) şi asimilată de către Fiinţa Spirituală care devine posesoarea absolută a celor 6 funcţii dezvoltate de obiect, deci îşi apropriază absolut obiectul, spiritualizându-l: “Există o formă a limbajului, independentă de actul cunoaşterii discursive, formă de natură simbolică prin care se metaforizează înţelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înţeles global la un alt nivel semantic)”. Concepţia indiană implică ritualul ca formă fundamentală de existenţă, Logos-ul ritualic: acţiunea  celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistică a căutării, prin meditaţia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuiţie luminoasă nediscursivă.

Totul-lume este ritual-expresie şi ritual-represie. Şi ritualul ţine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstăpânitoare (norma psihocosmică).

Deci, nu există vreo diferenţă între Cuvânt şi Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului către Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absolută. Şi această recuperare e energiei întru Logos este posibilă doar prin trăire ritualică, sacrificatoare Fiinţei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminării-Logos: “Literatura veddică ilustrează, începând cu primul său text – Rgveda – că realitatea mitică supremă este de esenţă verbală.[1] (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinităţile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, acţionează prin puterea ce şi-o trag din principiul suprem verbal, cel care susţine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifică cu cea mai abstractă şi impersonală dintre reprezentările vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiană… Ulterior (…) relaţia dintre realitatea absolută (Brahman) şi Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 şi Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentări simbolice virtuţile cuvântului – mai ales forţa sa demiurgică”.

Iată şi teoria indiană a iniţierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de iniţiere spre revelaţia Logos-ului: “În centrul Fiinţei, concepută atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelaţia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), noţiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul căreia explică dinamica “esenţei cuvântului”. Psihodinamica se desfăşoară pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfăşurată, madhyama, vorbirea medie şi pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitivă. La acest nivel nu mai există diferenţiere (bheda) şi nici succesiune (krama) (s.n.), se realizează o stare paradoxală în care vorbirea este “mobilă şi imobilă, cuprinsă de concentrarea mentală, ascunsă şi pură”, formele (akara) rămân cognoscibile, deşi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectivă a actului expresiv, forma exterioară a limbajului suferă o regresiune sau resorbţie (pratisamhara), în care, pierzându-şi toate distincţiile, se resoarbe în intelectca gălbenuşul unui ou de păun, fără a-şi pierde totuşi toate părţile sale distincte (…)”.

Activitatea limbajului-gândire începe şi se sfârşeşte în intuiţia unei forme originare, a unei reprezentări virtuale, identică cu realitatea absolută, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultimă, atât în subiectivitate cât şi în obiectivitate, este Unul ca unitate a potenţelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distincţia dintre virtualitate şi manifestare, Bhartrhari oferă ieşire din contradicţia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinările Multiplului, însă le conţine sub forma predeterminărilor. Unul trece în Multiplu şi se întoarce în sine (…)”.

Şi ne permitem un ultim citat :

În această exprimare simbolică a procesului de desăvârşire a insului, regăsim, într-un fel, anticipată, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele două secole – începând cu romanticii şi sfârşind cu psihanaliza contemporană – conform căreia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiinţei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desăvârşirea este concepută ca o continuă pendulare a conştiinţei între Unu şi Multiplu, ca o trăire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

12- Parashabda (sanscrită): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formează un Tetragram şi constituie cea mai sfântă formulă din Hinduism, OM MANI PADME HUM  –  ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, găsim o aproximaţie mai mult decât satisfăcătoare, o echivalenţă convingătoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN”  – V.Lovinescu, O icoană…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar şarpele complet, vetical şi spiral, e reprezentarea grafică a monosilabului AVM (n.n.: la Hinduşi, se numeau, astfel, cu iniţiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ şi al Bolţii Cerului] şi Marut-zeitatea Aerului) , procedând şi desfăşurându-se din vârful nespaţial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibilă, în jurul jumătăţii lui superioare verticală, ridicându-şi semeţ capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dicţionarul de simboluri , vol. I, p. 153  – consfinţesc: “Acest simbol plin de forţă al divinităţii, pe care o exprimă înafara sufletului şi o realizează înăuntrul lui, rezumă în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmică descătuşată prin rostirea, de către demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viaţă toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pământ! Văzduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, şi de aceea rostirea lui poartă în sine o încărcătură energetică uriaşă şi de o extraordinară eficacitate în pregătirea transformării spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivalează cu propria divinizare. AUM este, după Vivekananda şi tradiţia vedantică, manifestarea prin excelenţă a divinităţii”.

13- Max WeberEtica protestantă, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpul cu rugăciuneafă bani!

 

***

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…