Corneliu LEU – „Procurorul din X…”, o novelă românească şi contimporană
Când guvernul Boc i-a tăiat o parte substanţială din salariu cu aceeaşi grijulie atitudine cu care l-ar fi obligat să ţină regim alimentar în interesul propriei sale sănătăţi, procurorul Dumitraşcu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X… a ridicat din umeri ca şi cum şi-ar fi spus că are şi el o parte din vină. Iar, când a ajuns acasă, s-a dus direct la şifonier, a deschis uşa de la acel raft unde, în casa lor, ca în zeci şi sute de mii de case de lefegii obişnuiţi, fără mari pretenţii, se ţineau între cearceafuri banii de la o lună la alta, a apreciat cam cât cheltuise sau cam cât cât economisise de când i s-a prăpădit nevasta şi a ridicat din nou din umeri, ca şi cum s-ar fi consolat cu un „ne descurcăm noi”. Abia apoi îşi consemnă frustrarea înjurând zemos şi împătimit, dar nu pe cineva anume, ci la modul general, cu o adresă pe cât de cuprinzătoare pe atât de incertă, care ar fi putut să-l cuprindă şi pe el. Fapt pentru care, mai târziu, chiar îşi găsi explicaţia vinei spunându-şi că: Ehe, aşa-i trebuie dacă pe cei mai mulţi dintre „ăştia” i-a făcut scăpaţi când i-au trecut prin mână!… Şi n-a vrut să audă nici de protestele, nici de greva japoneză pe care unii colegi de-ai lui, sau judecători din instanţe le puneau la cale, el păstrându-şi totdeauna rangul fără mofturi, adică plăcându-i dintotdeauna a fi „un legalist”, aşa cum îi convenea să-şi numească supuşenia faţă de statul căruia îi era salariat nu numai de acum, ci chiar dinainte când, în sinea sa îi înjura pe mulţi de la partid care îi dădeau diverse ordine, dar nici nu-şi permitea să nu li le execute. Era un om al Legii, ambiţionat pe corectitudinea cu care îşi asigura supravieţuirea, tot aşa cum în facultate tocise cartea ca să-şi asigure promovarea. O tocise cu atâta îndârjire încât, după ce şi-a luat licenţa, aproape că n-a mai vrut să audă de ea.
De fapt, acesta era instinctul lui de conservare sau, poate, chiar convingerea de om legat prin leafa ca un cordon ombilical de existenţa guvernării şi a acelora care o exercitau, în destinul lui ne existând vreun concept cum că ar fi putut trăi altfel muncind liber, că ar fi putut avea altfel de iniţiative şi ar fi putut câştiga altfel bani decât prin leafa de la stat. Aşa că a rămas tot legalist şi cu cei de acum, cărora, nu că li s-ar fi pus el în slujbă ci, mai degrabă, s-au pus ei deasupra, zbătându-se şi cotonogindu-se ca să ajungă importanţi în noua societate, sau, măcar, cu ce-au adunat ilicit când el închidea ochii în societatea care condamna averile, să-şi cumpere, tot destul de ilicit, un locşor de şefi de unde să roadă astăzi. Şi, cum politicienii răsăriţi dintre aceste javre, au ştiut să-l flateze la început pe unul ca el, vorbindu-i de importanţa acţiunilor sale în societate şi mărindu-i leafa, s-a mulţumit să stea în banca sa, fără a se gândi că salariul ăla bun e un fel de mită din partea celor care, prin el, ar vrea să se apere de duşmani sau chiar să şi-i înfunde, ci considerând că e firesc să fie apreciat şi are dreptul să trăiască mai bine decât alţii.
Fapt pentru care, această reducere, ca o amputare bruscă pe care, şmecheraşii cu limbaj politic nou o muiau în sos de înţelegere patriotică a dezastrului de care nu erau deloc străini, l-a descumpănit şi, instinctual, l-ar fi făcut să protesteze. Dar, precaut, şi-a impus o atitudine de rezervă faţă de vehemenţa unora mai tineri şi, pe cât de neciopliţi sau de agresivi în manifestarea interesului personal, lipsiţi de teama de a se purta deschis, mai pe şleau decât vechea generaţie.
Pentru că el, fiind tipul de om care ajunge a se mândri cu modestele privilegii, dar privilegii, pe care le are legal, aşa cum îi dictau şi cele învăţate pentru a-şi exercita profesia, ajunsese cu vremea a fi mulţumit cu statutul său de „bun în grad”, acolo, la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X…, orăşel modest, lipsit de industrii şi înconjurat de ogoarele nelucrate ale ţăranilor falimentari. Un fost târg banal de câmpie, altă dată bogată, care l-a dăruit cu câteva clădiri impozante, astăzi sărăcită, lăsându-l cu blocurile urâte în care i-a înghesuit Ceauşescu pe ţărani şi ruinele fabricilor care i-au concediat apoi pe aceştia, asemeni multor altor asemenea localităţi ce merită a fi notate cu un „X” generalizator al banalităţii lejere, oferind pentru un lefegiu neambiţios ca el multe comode trăsături provinciale. Dar şi trezind, pentru unii iubitori de putere, absconse orgolii de centru administrativ al unei zone la fel de modeste şi provinciale, bună de muls tocmai pentru că părea a vegeta într-o circulaţie, mai degrabă subterană, a mişcărilor tranziţiei care nu mai trecea, dar cocea mereu surprize, fie venind din partea unor oameni de la care nu te-ai fi aşteptat să-şi modifice destinul şi cariera, fie scoţându-ţi în faţă mutre noi, de dubioasă calitate. Tranziţie care pentru el era marcată, în acelaşi timp, şi prin trecerea de la nişte şefi cărora li se subordonase în tinereţe, când leafa era mică, dar şi posibilităţile de a obţine multe lucruri cu preţuri mai mici decât alţii îl avantajau în acea societate care se declara a egalităţii depline, la alţii apăruţi, unii mai exploziv – alţii mai dubios, din magma aceea cam neclară care s-a tot convulsionat după ce şi în oraşul X… se auzise că la Bucureşti se strigase „olé”. Până ce lucrurile au început să se stabilizeze prin nişte averi făcute în baza acelui articol de Constituţie pe care el, jurist legalist considerându-se, îl cunoştea dar nu-l comenta, fiind vorba tocmai de prezumpţia de nevinovăţie pe care ei fuseseră învăţaţi să jure încă din anul întâi al facultăţii de drept.
Aşa că procurorul Dumitraşcu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X… a tăcut în legătură cu acea curbă de reducere a salariilor, s-a abţinut şi, tocmai asta, se pare, i-a făcut foarte rău. Conform faptului bine ştiut că omul care ţine-n el, la un moment dat explodează!… Mai ales dacă ţii ascunse nişte supărări care te fac a te autoacuza spunându-ţi că aşa îţi trebuie dacă, atunci când ai fi putut, nu i-ai băgat la zdup pe cei care acum îţi dau cu tifla de pe înaltele poziţii pe care şi le-au cumpărat cu, ştii tu ce fel de bani şi de unde!…
Fapt pentru care, aşa cum nimeni nu s-ar fi aşteptat, bomba cea mare a acestor ani de tranziţie a explodat tocmai în acel modest şi provincial oraş X… unde, în aparenţă, aproape că nu s-ar fi putut constata nici un fel de tranziţie, ci doar nişte schimbări de figuri în fotoliile importante şi nişte apariţii de vile de lux într-un cartier altă dată rău famat. Iar Parchetul de pe lângă Tribunalul din X… a avut de suferit una dintre cele mai puternice zguduituri pomenite în istoria recentă a instituţiilor încă firave, ale încă firavului stat de drept peste care, nu este clar încă faptul dacă guvernarea cu pricina a a adus beleaua crizei, sau criza, drăguţa criză importată ca toate lucrurile specifice acestei lumi atât de bine integrate, a adus guvernarea de belea.
CAPITOLUL AL DOILEA
Veni rândul zilei în care se simţea, dacă nu puternic, în ori ce caz, important. Chiar covârşit de modul cum îşi exercita această importanţă: Ziua în care, încheind dosarul sau dosarele la care lucra, legea îi cerea să-i cheme în faţa sa pe cei anchetaţi şi să le comunice concluziile rechizitoriului cu care îi dădea pe mâna judecătorilor.
În asemenea zile, biroul său din locul privilegiat de lângă fereastră al încăperii pe care o împărţea cu doi colegi mai tineri, încăpere largă, dar cu tavan coşcovit deoarece, fiind criză, statul de care depinde totul în viaţa lefegiilor, nu dădea bani de văruit la justiţie, acel birou nu mai avea esenţa lemnului din care era făcut. Ci, prin comportamentul pe care ştia el să-l impună de pe partea sa cu fotoliul la care, în timp, adăugase două perne cu catifeaua chinuită de poziţiile pe care le lua pentru a se simţi sigur pe sine şi a fi eficient când ancheta, în ciuda lustrului şters, de mobilier vechi, zgâriat pe alocuri, căpăta esenţele legii şi, după părerea lui, pe care nu-i păsa că n-o mai împărtăşeau absolvenţii cei noi cu care ajungea coleg, devenea element de simbol. În libertate, însoţiţi de avocaţii lor, sau aduşi din arest cu gardieni care le scot şi le pun cătuşele, oamenii veneau acolo, în faţa lui, să li se comunice oficial acuzaţiile cu care-i va trimite mai departe. Îi ştia pe categorii, cum veneau încărcaţi de cele mai diverse sentimente sumbre: De la cel de a-l considera duşman personal, cu toate că el nu e el, ci reprezintă doar Legea; şi până la a-l vedea ca pe un Dumnezeu atotputernic de care le depinde soarta, cu toate că, iarăşi, el nu hotărăşte cum vrea, ci cum îi dictează Legea. Însă aşa e omul şi, în ciuda faptului că a ajuns la anchetă penală tocmai pentru că n-a respectat Legea, nici atunci nu vrea să ştie de Lege!… Fiindcă acolo, în spatele biroului destul de vechi, el nu e el şi se fereşte să ia act fie de sentimentele de invocare ale ţigăncilor care s-ar repezi să-i sărute mâna, fie de cele de frondă ale corupţilor mai spălaţi care-l consideră inamicul fericirii lor, fie de şmecheria pungaşilor profesionalizaţi care ar încerca să se tocmească. O lume de mizeri şi de mizerie, în faţa căreia s-a obişnuit să-şi uite de sine, să nu ţină seama nici de cel din faţa sa şi să stea cu nasul înfundat în litera Legii. Era o maşină de citit cu glas monoton acuzaţiile scrise apăsat în rechizitoriu şi coafate pedant cu încadrările în articole de cod penal; apoi devenea un automat care indica locul de semnătură pentru luarea la cunoştinţă şi, doar la urmă reajungea a fi mai uman, ca să încerce a da o lecţie de cumsecădenie şi, celui aflat pe plecare înjurându-l, să-i spună ca şi cum l-ar fi învăţat de bine în ultimul ceas: „Ce? Credeţi că vă merge?!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”…
Cu acelaşi glas punitiv-educaţional, puţin diferit de la un caz la altul, adică încadrându-se în patru, maximum cinci forme de recitare pe tonuri diferite. Forme a căror alegere devenise la el un fapt de rutină.
În ziua aceea, de exemplu, dăduse drumul la vreo doisprezece pungaşi mărunţi cu acelaşi ton cu care le-ar fi tras un şfichi de bici; nu meritau mai mult, fiindcă tot n-ar fi înţeles sau tot n-ar fi ţinut seama de sfatul său. Apoi recurse la un registru grav şi recită ritos către unui funcţionar de bancă ce delapidase, deveni deosebit de autoritar, chiar ameninţător în faţa unor puşti acuzaţi de acte huliganice şi îl lăsă la urmă pe cel cu douăşcinci de ani de condamnare, reduşi la douăzeci fiindcă îşi recunoscuse vina de la bun început în modul acela milog al unei căinţe permanente şi se dovedise a nu ascunde nimic anchetei.
Dar nu era în starea lui. Se simţea când deranjat, când tulburat, când indignat; şi făcea eforturi pentru a se obliga să-şi păstreze neschimbat comportamentul de acolo, din spatele biroului său inventariat printre mobilierele vechi ale instituţiei. De fapt, putea fi inventariat ca şi el, care rămăsese, în parchetul acela, a fi chiar mai vechi decât şeful, cu toate că nu se simţea deloc bătrân. Ba, de când trecuse de doliul cu nevasta şi intrase la idei cu nevoia de a-şi reface viaţa, evaluându-şi forţele, îşi făcuse destul de bine proba că era în putere. În ciuda unor riduri, pe care aşa le avea din tinereţe, dând un aspect neplăcut obrazului său când era bine ras şi i se conturau grav cei doi negi din stânga nasului, în ciuda cărunţelii părului tuns perie ca un paralelipiped milităros, în ciuda privirilor plictisite dintre creţurile adipoase ale pleoapelor care-i dădeau un aer distant şi dispreţuitor, lipsit de spirit sau de veselie, gata de a da lecţii sau a admonesta.
Îşi probase sieşi că era bărbat şi, prin aşa ceva, e adevărat că se mai redresase. Dar de ce îi venea asta în minte tocmai atunci, pe fondul veştii proaste cu reducerea salariilor?… Şi de ce venea tocmai concomitent cu constatarea că nu era în starea lui?… Simţea nevoia să fie suspicios cu sine însuşi, da. Dar el e justificat a fi suspicios prin însăşi profesia pentru care se pusese în slujba lefii pe care o lua cu convingerea atât că şi-o merita, cât şi că nu are de unde aştepta mai mult. Ca fiecare funcţionar comod, convins că societatea e făcută ca să-l plătească pe el pentru serviciile pe care i le aducea şi neconcepându-se altfel decât cu leafă de la stat, nu putea să nu se revolte: Cu ce drept îi reduc ăştia leafa pentru care el munceşte scriind rechizitorii şi citindu-le unor asemenea derbedei înainte de a-i trimite în grija judecătorilor?… Păi, de zeci de ani, de sute de ani, chiar, de când există Minister Public, statul îi plăteşte pe procurori ca să vorbească în numele lui!… Se apără prin ei, nu le dă leafa degeaba; aşa că nu are nici dreptul să le-o taie când vor guvernanţii!
Iar lui i se întîmpla asta tocmai când îşi demonstrase că încă e bărbat şi, pe acest motiv, chiar se gândea să adopte un anume fel de viaţă care presupunea cheltuieli mai mari. Să se adapteze, adică, destul de târziu faţă de tot ce vedea în jur, ofertelor şi tentaţiilor societăţii de consum pe care o adusese acel „olè” strigat la Bucureşti şi, pesemne, în alte oraşe care făceau caz de asta, dar acolo, la ei, în X…, nu. La ei a început direct cu societatea aceea de consum şi cu averile făcute atât de „peste noapte”, încât ei, procuratura, nici nu şi-au dat seama de asta, daramite să se „sesizeze din oficiu”, cum sună una dintre misiunile lor de câini de pază ai statului. Au simţit că s-a schimbat ceva de-abia mai târziu, când ăia care o făcuseră prin acel „peste noapte”, le-au mărit şi lor, substanţial, lefurile; pesemne, pentru ca să nu saliveze prea mult şi să se înrăiască. Dar, tot atunci, au venit şi pretenţiile ca aceste lefuri să vegheze la duşmanii celor care le măriseră şi, unuia ca el, care nu voia să se încurce oportunist cu nimeni, nu i-a fost uşor să reziste la diverse presiuni şi tentaţii. Norocul a fost viaţa sobră dinainte, cu teamă faţă de criticile de partid şi de sancţiunile pe care le puteai căpăta. Iar săraca nevastă-sa, care chiar avea ceva funcţie fiind jurist-şef la secţia de amenzi şi controale a Sfatului Popular, ştiuse să-l ţină-n frâu cu acest bau bau când tinereţea îl mai făcea să calce pe de lături încurcându-se pe la chefuri. Avea, fie iertată, un mod pedagogic de a-i demonstra că austeritatea e spre binele lui; austeritatea la care ea îl obliga cu mocnitul scandal al femeilor care ştiu s-o facă pe victima. Şi, fie iertată, nu era vina ei. Era vina lui luând-o de-o vârstă doar cu un an mai mare decât el, fiindu-i colegă de facultate şi fată timidă în aparenţe, pregătită pentru o căsnicie mai mult comodă decât pasionantă prin toate instinctele aşteptării; dar ne fiind dintre acelea care-ţi aduc în familie măcar satisfacţia copiilor, ci uzându-i viaţa de una singură cu capriciile femeii ce îmbătrâneşte mai repede decât tine. Dar el făcea faţă şi era liniştit, fiindcă ştia că ea îi apăra demnitatea, acele mici scăpări în chefuri sau priviri spre vreo femeie, fiind aspru sancţionate în epocă de nişte iacobini care o făceau mai mult din carierism decât din convingere.
Liniştit, respectându-i ei pedanteria de curăţenie precum rândurile de papuci pe care-i punea la intrare ca să nu calci cu pantofii pe covoarele a căror scuturare o făcea ea singură, sau mâncatul în bucătărie lăsând sufrageria să strălucească de curăţenie cu toate că nu le venea nimeni în casă şi câteva alte pretenţii printre care şi aceasta: De a nu-i aduce străini în casă şi, în nici un caz pe fraţii lui care veneau cu o droaie de copii zăpăcind totul, ci a se întâlni cu prieteni, rude, cunoscuţi sau altfel de interesaţi, ceva mai încolo de intrarea în bloc. Blocul acela în care avuseseră noroc de apartament doar câteva familii cu pretenţii în epocă şi obţinerea căruia era mai mult meritul ei, care lucra la Sfat, decât al lui, cu toată „încrederea partidului” pe care o presupunea funcţia de procuror.
Îi respectase asemenea tabieturi şi, cu timpul, chiar se convinsese că o asemenea viaţă, impusă de femeia aceeea care ştia să o ia în serios, era în avantajul lui, a carierei pe care o făcea şi a poziţiei sociale care se păstra greu în atmosfera de pândă a tovarăşilor. Şi a luat-o ca atare, ca un avantaj venit din partea femeii autoritare cu el, dar în scopul benign al autorităţii lui de la birou. Biroul care-i sublinia funcţia, ne păsându-i că devenise mai sastisit, mai inexpresiv în privirile acelea de sub pleoapele adipoase, cu obrazul lipsit de vreo voioşie bărbătească care te arată ce flăcău frumos poţi fi tu pe dinăuntru, subliniindu-şi doar agresivitatea antipatică a celor doi negi din stânga nasului şi arătând mai bătrân decât era. Lua lucrurile la modul liniştit descoperind cu optimistă meschinărie avantajele sociale ale unui asemenea echilibru garantat de cuplul lor realizat pe jumătate, adică în relativa bunăstare şi renunţând la instinctele privind perpetuarea speciei. E drept că asta îi exacerba vanitatea demnităţii sale publice în defavoarea libidoului din alcovul care, parcă, nu mai avea nici o altă semnificaţie decât mobilierul şi pernele făcute la cooperativele luxului socialist. Dar se consola cu gândul că, încă ajunsese bine faţă de colegul său carierist, dar nu ca el care-şi dăduse seama că ori îşi dă diferenţele la drept şi intră în justiţie, ori rămâne un miliţian tâmpit şi abrutizat, ci se lăsase luat de bărbat de o activistă cu nouă ani mai mare decât el, convenindu-i că aceea avea situaţia stabilă, un frate ştab cu pilele necesare pentru avansarea lui şi, pe deasupra, apartament proprietate personală, bine mobilat. E drept că şi femeia era mai bătrână, dar nici ăla nu era ca el, ci mai nărăvaş la pahar şi, dacă ea îl boscorodea când venea acasă cu damf, începea să-şi blesteme zilele că luase o băbătie scandalagioaică şi, din ciudă pe propriul său gest pe care îl făcuse cândva casătorindu-se, îi scăpa vreo două. Ea se ducea şi se plâgea la frate-său ştabu de la partid, care-l chema pe nerecunoscător la ordine: Să vină să stea de vorbă cu el. Treaz, bărbatul era cumsecade şi disciplinat, lua notă de convocare şi se ducea spre biroul importantului său cumnat. Dar, din teamă sau din laşitate, pentru că în atmosfera aceea riscurile unui divorţ care să te acuze de indisciplină faţă de familia socialistă erau cât o jumătate de sinucidere, ca să prindă ceva curaj, trăgea vreo două votci. Aşa că ajungea cu damf în biroul aceluia. Care se-nfuria rău beştelindu-l că-şi permitea aşa ceva şi-l dădea afară poruncindu-i să vină treaz. A doua oară, controlându-şi toate reflexele, a pornit treaz dar, din lipsă de curaj, iarăşi a păcătuit şi iarăşi a fost dat afară… De atunci, omul s-a liniştit. Şi-a văzut de treburile lui şi de băutură iar, când ajungea să-şi plângă drama de a se fi lăsat înfăşurat de una şi babă şi scandalagioaică, se răcorea bătând la ea şi înjurând-o în toată libertatea pe care şi-o căpătase învăţând cum să scape de judecată: Îl înfuria şi pe cumnatul-ştab, îşi făcea şi el plăcerea cu două-trei păhărele…
Da, astea fuseseră vremurile şi servitutea lor faţă de ele, care-i făcea să fie nişte bărbaţi ceva mai trişti, dar siguri pe leafă, pe îndemnizaţiile ce mai picau şi pe alte mici avantaje care, chiar dacă erau ilegale în ansamblul lor (şi el, ca om cu studii de drept trebuia să recunoască asta), fiind în folosul tuturor celor din „sfera conducătoare”, nu mai era o culpă pentru fiecare dintre ei în parte. Dar, după ani de zile de căsnicie sobră şi cam lipsită de imaginaţie, ba chiar frustrată în obsesiile acelea ale puritanismului (considerat a fi de esenţă proletară fără nici un temei, fiindcă se dovedise mai degrabă mijloc de lucrătură între tovarăşii care apucaseră lefuri bune), după ani şi ani de asemenea abstinenţă, ajunsese a-şi justifica la modul său, chiar strict legalist, nevoile bărbăteşti. Şi, hotărându-se să le probeze, o făcuse mai întâi cu acea gestionară nurlie, acum cam trecută dar încă bună, de la administraţia pieţei şi halelor oborului. Cu câţiva ani în urmă, femeia trecuse pe la el fiindcă se păruise cu nevasta unui viceprimar care, de fapt, o şi angajase în postul acela. Ancheta decursese în relaţii bune, fiindcă toate probele arătau că cealaltă fusese agresoarea, iar tulburarea ordinei publice se transformase într-un proces civil scoţând procuratura de pe rol. Aşa că, odată, când ea îl acostase în piaţă cu „Ce mai faceţi domn procuror, mă mai ţineţi minte?”, el ieşi din mormăiala morocănoasă care-l făcea să pară mai bătrân pipăindu-şi negii din stânga nasului şi întrebă insinuant:
– Nu eşti zvăpăiata aia bătută de neveste?
– Aşa mi-aţi spus şi-atunci, dar aţi constatat că nu eram eu agresoarea, domn procuror; eu nu uit… Aţi spus că şi mie-mi trebuie un bărbat ca lumea ca să mă linştească, dar că agresoarea e cealaltă.
– Şi, ţi-ai găsit bărbatul ăla?
– Încă îl mai caut, domn procuror!
Femeia nu se sfia să-i arate că era la curent cu starea lui civilă de văduv şi aproape că-l obliga s-o întrebe dacă nu-l vedea în el pe acela. Aşa că, amintindu-şi de şmecheriile tinereţii, când era ofiţer de miliţie şi-şi dădea diferenţele la Drept stând în gazdă la o văduvă, o făcu pe cocoşul spunând cu oarecare jenă răguşită:
-Şi, dacă ţi-aş oferi eu?…
La care răspunsul fu evaziv doar pentru început:
– Vai, domn procuror!
De fapt, replica nu-i aparţinea lui, ci venea de la o ţigancă prinsă asupra faptului când fusese adusă în faţa lui, care-i spusese mai puţin emancipat:
-Nu vreţi să vă ofer şi dumneavoastră, domn procuror?!…
Da, chiar dacă nu recunoştea oficial, avusese destule de deprins de la cei pe care îi anchetase. Îşi găsea explicaţii pentru aceasta prin faptul că fiecare om învaţă câte ceva din mediul cu care are de-a face, iar mediul lui ăsta era. Poate că periculos, nociv, dar de ingeniozitate nu ducea lipsă. Dacă ar înşira numai stratagemele despre care-i descususe pe pungaşii mai deştepţi, care-şi pregătesc loviturile, cu toate că zona sa e modestă, provincială şi nu a avut prea mulţi din ăştia, şi tot ar scoate un manual foarte interesant.
Acum însă, nu prea-i ardea de aşa ceva, iar lucrurile astea şi le amintise întâmplător. Ca un paradox, sau din pricina nevoii de defulare. Starea lui nu era dintre cele mai bune şi simţea mai degrabă nevoia să continue înjurătura pe care o începuse, acea înjurătură generală de om ofticat, căruia i se face o nedreptate la care nu se aşteptase: Tocmai acuma se găsiseră nenorociţii ăştia să le reducă lefurile?!… Desigur, nu se va amesteca el cu protestatarii ăia gălăgioşi. Nu era de demnitatea lui şi nici nu se putea ridica împotriva statului, de vreme ce reprezenta statul şi lua leafă pentru asta. Da: faţă de toţi pungaşii, contraveninenţii şi delincvenţii aceia mărunţi, faţă de lumea lor josnică şi mizerabilă cu care-şi umpluse viaţa, ca şi faţă de vinovaţii perfizi sau nevinovaţii penibili din meschinele delicte ale judeţului ăluia amărât de care era sătul până-n gât, el reprezenta voinţa de legalitate a statului. Iar, de vreme ce aceasta leafă o lua tocmai pentru că reprezenta statul, nu era de demnitatea lui să protesteze… Dar ce putea face dacă lovitura venise tocmai când el se pregătea să-şi schimbe modul de viaţă, tocmai când, nu numai că n-ar mai fi dat cu piciorul unei oferte ca a ţigăncuşei, ci ar fi fost chiar dispus să devină culant, ca să ajungă la femei mai fine!… Eh, oare ce s-o fi ales după condamnarea pentru prostituţie la care unele mai deştepte scapă, de ţigăncuşa aia care i se adresa politicos şi, chiar cu tot respectul: „Nu vreţi să vă ofer şi dumneavoastră, domn procuror?! ”… Mda; ca şi cum l-ar fi rugat să-i acorde onoarea de a se lăsa servit; şi numai undeva, în sinea ei, privind pe sub genele lungi, care-i subliniau nesinceritatea jucăuşă, îşi făcea de lucru şi cu celălalt mod, hâtru şi provocator, de a arăta că ştie ea ce-i poate pielea tânără şi caldă: „Zău, domn procuror; toţi zice că-s nurlie; şi zău că vă plac, domn procuror; m-ar bucura să mă-ntind cu matale!”
Iar el, chiar dacă a înregistrat insistenţa asta fierbinte, s-a ferit… El a considerat că nu era de demnitatea lui, tot aşa cum consideră că nu e de această demnitate nici impulsul de a protesta alături de cine ştie ce grupuri dintre oamenii străzii. Fiindcă el, o fi bun în grad de multă vreme la Parchetul de pe lângă Tribunalul din X…, unde suplinise o vreme chiar postul de prim-procuror, dar asta se întâmplă tocmai fiindcă îşi exercită meseria şi îşi ia leafa cu demnitate, nu face curte unuia sau altuia, nu se implică în jocuri politice şi, în ultimă instanţă, se simte bine aşa: Să nu mai aibă altă ambiţie decât să-şi facă meseria asta împuţită, scormonind printre hoţi, pungaşi, delapidatori, evazionişti, bandiţi, falsificatori, scandalagii şi scandalagioace, escroci şi escroace, criminali şi criminale… Ca să-şi ia leafa care acum i s-a redus. Tocmai acum când… Oare câţi ani or fi de când ţigăncuşa aia?…
CAPITOLUL AL TREILEA
Dar ce legătură aveau toate astea care se amestecau în mintea sa ţâşnind disparat din diverse direcţii spre una singură – cea a înjurăturii pe care simţea nevoia s-o strige zemos – nu-şi dădea seama. Se chinuia măcar să şi le ordoneze, să şi le sistematizeze şi, fiindcă nu reuşea, se enerva mai tare, devenind mai tulbure, când văzându-se cum se lăsa cucerit sau, mai bine zis, convertit la viaţă dulce de zvăpăiata căreia i se oferise drept soluţie de astâmpărare, când înţepându-l gândul acela că puritanismul era considerat fără temei a fi de origine proletară, când căutând printre cearceafurile răposatei ca să vadă ce cheag făcuse din ultimele salarii, când admonestându-se că folosise replica de rutină cu „Crezi ca-ţi merge?” către amărâtul ăla cu mutra îndobitocită de criminal păgubos care-şi relatează cu speriată inconştienţă gesturile crimei, chiar mai mult decât îi ceri tu s-o facă. Şi, peste toate acestea, nevoia de a înjura guvernarea aliniindu-se fără demnitate scandalagiilor de pe stradă, alături de întrebarea care devenea obsesivă: Oare câţi ani trecuseră de când, cu gest jignit, refuzase oferta politicoasă şi supusă a ţigăncuşei şi cum o fi arătând aceea acum, după atâta amar de vreme…
Fă ordine, dacă poţi, într-o asemenea zăpăcită avalanşă de gânduri!
Cu acea încăpăţânată meticulozitate care nu ţinea seama de faptul că majoritatea cazurilor anchetate de el erau fleacuri meschine şi penibile pentru demnitatea fiinţei umane, şi-a încheiat toate dosarele, aşa cum o făcea de obicei, convins că tocmai prin asta, adică propunând condamnări pentru amărâţii nedemni, îşi construia propria sa demnitate, dădu aprodului ceea ce era de dus înapoi la arhivă, ceea ce era de trimis la grefă şi ceea ce era de expediat prin corespondenţă dar, punându-şi cu importanţă apostila pe fiecare listă, simţi pentru prima dată nevoia să se întrebe dacă, aşa cum crezuse până atunci, făcea un lucru cu adevărat important… Ciudat, dar simţi nevoia aceasta , mai ales că, ceva mai înainte, se gândise la faptul că voia să plece mai repede de la birou pentru a se întâlni cu avocatul, vechiul lui prieten versat în cele lumeşti, îndepărtat cândva de sobrietatea autoritară pe care i-o impunea nevasta, dar cu care redevenise intim de când ajunsese la statutul de văduv. Şi i se păruse important lucrul acesta, adică întâlnirea spre care se grăbea…Poate de asta, poate pentru că se gândise ca la ceva important la întâlnirea din restaurantul cu meniu fix unde îşi luau prânzul cei care nu mai aveau la dispoziţie cantinele tovărăşeşti de pe vremuri, îşi punea şi întrebarea privind importanţa apostilei sale pe hârtiile pe care le făcea de o viaţă în contul lefii asigurate de statul pe care îl servea… Şi, deodată, îi veni să dea dracului totul, supărat pe celălalt amănunt care i s-a petrecut cu nenorocitul căruia i-a propus douăzeci, în loc de douăzecişicinci de ani.
Mutra lui acră, cu buze subţiri şi nasul marcat de-o deviaţie de sept a cărei cocoaşă îi dădea o subliniere de bărbat ferm, ca la statuile de legiuitori romani de pe holurile facultăţii, mâinile lui osoase care uitaseră muncile câmpului de dinainte de a fi fost selecţionat pentru şcoala de miliţieni, trupul lui ciolănos, care putea aparţine mai degrabă vreunui schimnic, decât bărbatului încercat de tentaţii în a recupera ceea ce-i fusese fruct oprit mai la tinereţe, părul încă ţepos, exprimând prin peria sa nu peste tot rărită perseverenţa în vigoare, până şi atributele exterioare precum cravata prinsă cu clemă ca să stea mai înfoiată, sau manşetele scrobite care-i ieşeau în evidenţă când flutura mânecile largi ale togei ca insemn al autorităţii publice pe care o reprezenta, părură să dispară, să se topească în faţa aprodului care-şi aştepta respectuos însărcinările. Să se topească devenind în întregime un glas rugător, care cerea să i se nege bănuiala:
-Oare chiar crezi că m-am făcut de râs?… Oare chiar…
Pentru că nu voia să admită că-l luase gura pe dinainte folosindu-şi automata replică la modul ramolit. Adică şi atunci când nu era cazul, ca pe un parazit verbal golit de conţinut. Recunoştea: Replica aceea punitiv-educaţională era o rutină a lui, care se justifica pentru că, aşa cum îi cerea rolul său social, punea accentul pe învăţămintele pedepsei cerute, şi nu pe asprimea ei. Nu îi era ruşine c-o repeta, mai ales că îi schimba tonul, uneori fiind vorba de: „Ce? Credeţi că vă merge?!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”… Alteori de: „Ceee, credeţi că vă mergeee?!… Asta-i Legea!!!”… Iar alteori de: „Ehe, să nu credeţi că vă merge!… Cu Legea n-ai scăpare!”… Şi încă în alte multe feluri, cu multe nuanţe, ceea ce-l dovedea atent de la caz la caz, de la mutră de acuzat la mutră de acuzat, cu toate că acestea se amestecau pentru el într-o unică jalnică figură a personajului hărţuit care se apără şi vrea să trişeze şi, cu cât încearcă să pară mai milog, cu atât tu n-ai dreptul să te laşi influenţat sau sensibilizat, ci trebuie să dovedeşti tot atâta intransigenţă, cât reprezintă şi statul care te plăteşte… Dar te plăteşte, sau îţi taie din drepturi?! – revine întrebarea care-i tulbură tot raţionamentul şi, atunci, nu-şi mai dă seama dacă şi întrebarea de mai înainte i-a pus-o aprodului, sau a avut demnitatea să se abţină, să se controleze?
Nu-şi dă seama, pentru că figura aprodului care aşteaptă disciplinat să-şi primească toate însărcinările e învăluită într-o ceaţă din care iese figura celuilalt, a criminalului cu privirea prostită care spunea doar „sărumâna domn procuror” la fiecare dintre capetele de acuzare care i se comunicau şi, mai ales atunci când a auzit că se propune şi o reducere de pedeapsă: „Sărumâna, sărumâna, sărumâna!”… Dar deodată s-a holbat cu ochii aceia traversaţi de vinişoarele roşii ale fricii şi căinţei întrebând nedumerit cu un „Da de ce?!” plin de proteste.
-Ce? Ai crezut că-ţi merge? Nu ţi-a mers… Asta-i Legea: o încalci, n-ai scăpare!…
Cam aşa îşi formulase pentru acela concluziile punitiv-educaţionale, grăbindu-se să termine mai repede, să încheie dosarele şi să iasă în oraş, la un aer mai curat, la alt fel de preocupări şi la un alt mod de manifestare a personalităţii sale. Dar, atent la soarta ce i se pregătea, omul care până atunci îi mulţumea a început să plângă ca în faţa unei mari nedreptăţi, smiorcăindu-se:
-Da de ce, domn procuror?… Io, care m-am predat de bună voie şi am recunoscut totul de la început!?!…
Adică: „Se poate să spuneţi una ca asta despre mine?” – imputare la care el nu avea cum a recunoaşte că-l luase pe dinainte gura, sau rigiditatea ritualului cu care încheia zeci de dosare pe lună; şi că, de fapt, în clipa aceea se gândea la cu totul altceva. Se gândea că trebuia să ajungă într-un loc plăcut, sau un loc unde aveau să pună la cale plăceri omeneşti, nu mizerii din astea din lumea delincvenţilor printre care îşi târâse viaţa.
Atunci, el nu numai că nu şi-a recunoscut greşeala, aşa cum simţea nevoia să-l întrebe pe aprod tocmai pentru ca acela să-i nege şi să-l liniştească, ci, om cu ultimul cuvânt cum se obişnuise să fie întotdeauna, avu impresia chiar că repetase, spre figura bolândă a celui care nu mai înţelegea şi începea să-l considere duşman:
-Ehe, nu vă merge!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”…
– N-am scăpare, domn procuror; am recunoscut c-am încălcat-o!
Iar el, în loc să spună că a greşit, sau că a confundat, pesemne că nu s-a simţit în stare decât să insiste:
-…Ce, credeţi că vă merge?!…
Asta-i nenorocea. Acest „pesemne” care-i sublinia toate incertitudinile ce-l împingeau să-l întrebe pe aprod dacă s-a făcut de râs. Şi nu voia asta. Se abţinea cu greu, dar se abţinea până când îi fu clar că n-a făcut-o, că aprodul nu deschidea gura pentru vreun răspuns ci doar aştepta disciplinat hârtiile. Iar el i le întinse c-un sentiment confuz, vrând să-l expedieze cât mai repede, ca să nu mai aibă de-a face cu el, tot aşa cum l-a expediat şi pe inculpatul nedumerit de acuzaţie, repetându-i-o:
-Ce? Credeţi că vă merge?!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!…
Nu-şi dădea seama dacă nu cumva şi pe aprod l-o fi expediat tot cu replica asta şi, salutat de portari, ieşi la fel de confuz în aerul curat din afara tribunalului. Dar, pe treptele care s-ar fi voit monumentale, dacă n-ar fi fost ridicate prea în abrupt, sprijinindu-se de felinarul de fier forjat al clădirii în vechi stil provincial, cu basorelieful justiţiei cântărind legată la ochi pe fronton, simţi nevoia să se adreseze întregului oraş care se întindea la picioarele lui pe malurile acelui pârâiaş strecurat prin albia de piatră a viiturilor traversate de un pod tot cu dantelărie veche de fier forjat, dar cârpită cu suduri de ţeavă modernă:
-Ce, credeti ca vă mergeee?… Astaaa-i Legeaaa; o încalci, n-ai scăpare!..
Dar, când apăsa pe „Asta-i Legea”, fără să-şi dea seama de ce, dintr-un secret instinct de afirmare a personalităţii sale tocmai în faţa vicisitudinilor care-l indignau şi-l tulburau, avea impresia că spune: „Eu sunt Legea!”. O spunea la modul categoric, ritos, ca o ameninţare fără drept de recurs.
CAPITOLUL AL PATRULEA
Fu întâmpinat de prietenul său care îl ajuta să-şi refacă viaţa, la masa lor unde, de obicei, mâncau singuri sau treceau cunoştinţe ale avocatului ca poliţaiul acela care bea fără să mănânce, fiindcă n-avea stare să stea prea mult, sau ziaristul agresiv care, întotdeauna, înainte de a spune ceva îi întreba dacă e legal ce face şi, doar atunci când acei gălăgioşi afacerişti tineri deveneau mai mulţi şi strângeau laolaltă mai multe mese pentru grupul lor, mai cereau voie să se aşeze unii timizi care, tot aşa ca şi ei, de cele mai multe ori mâncau şi plecau repede din resturantul acela mare, cu multe terase şi saloane improvizate mai degrabă pentru nunţi. Fu întâmpinat mult mai băieţeşte decât arătau figurile lor de bărbaţi maturi, stâlpi ai instituţiilor publice ale oraşului:
-Bine-ai venit eroule!… Am auzit c-ai făcut furori asnoapte!… Nu te mai uita aşa intrigat, ştii cum sunt damele astea: Dacă nu bârfesc, au nevoie măcar să se împărtăşească una alteia. I-a spus celei care era cu mine că ai fost grozav. Ce să-i faci, sunt femei mature şi trebuie să se laude cu aşa ceva. Când o să găsim două tinerele, or să fie, poate, mai ruşinoase. Dar astea bine coapte apreciază, dragă, nu glumă!… Aşteaptă puţin, că mă duc să stau de vorbă cu individul ăla ca să nu-l aduc la noi la masă şi… lasă că-ţi spun; femeia e înnebunită!… Şi trebuie să discutăm, ca să nu pună mâna pe tine prea strâns. Iţi sunt prieten, doar!… Hai, ia loc şi comandă bere sau şpriţ, ca să discutăm…
Însă, cu toată această întâmpinare de discret entuziasm amical, el profită că fusese lăsat singur şi, dinadins, tocmai pentru că acela îl comentase atât de deschis, se obligă să nu iasă din gândurile de mai înainte. Gânduri care-l aduseseră încoace cu paşi înceţi, deveniţi precauţi după ce-şi dăduse seama că, de pe treptele vechii clădiri a tribunalului, strigase spre zare mai degrabă „Eu sunt Legea”, decât „Asta-i Legea”. Iar un asemenea fapt semnala ceva destul de grav. Ceva ce nu era în ordine la libertăţile astea noi şi haotice ale societăţii în care nu ştia dacă, cu voia sau fără voia sa, ajunsese să trăiască. Printre nişte oameni care, în sinea sa, erau mai toţi un fel de delincvenţi. Ba, mai mult, făceau şi din el un fel de delincvent!…
Ei bine, tocmai de asta, tocmai pentru a evita riscul de a se autoacuza, prefera să nu formuleze nici măcar pentru sine o concluzie completă, să lase lucrurile aşa, ca o intuiţie pe care n-o ia în serios; ba, chiar încearcă să o ascundă. Cu toate că ascunderea asta era cea care îi dădea starea de nelinişte, convingerea că se simte indignat fără să vrea să spună de ce. Nelinişte care, iată, îi poate juca feste ca asta cu strigatul „Eu sunt Legea”.
La modul lui obişnuit să caracterizeze actele cuiva încadrându-le în articole de lege formulate exact, acesta putea fi oricum un abuz: Abuz în exercitarea funcţiei, sau chiar abuz de putere; dar poate fi încadrat şi mai grav, ca act antisocial sau agresiune publică… Bine-nţeles: Ce, el e Legea? El e un pârlit de mâncător de leafă de pe urma legii. Leafă, şi aia vai de capul ei, redusă acum de guvernare!… Şi, ajuns aici, ar putea fi chiar un act împotriva guvernării, ceea ce chiar că nu e de demnitatea lui. El nu va fi niciodată un scandalagiu şi n-o va face pe grevistul, ca ăştia!… Cu toate că, pe de altă parte, ştie că poate găsi destule scuze tocmai în libertatea asta haotică unde fiecare face ce vrea. Da, o anarhie producând cel mai favorabil climat pentru ilegalităţi!… O anarhie voită şi deliberată din partea unor mafioţi ai economiei, poate din ţară, poate de afară, dar care devine apoi inconştientă şi nedeliberată în proporţie de masă, până la cei mai simpli oameni mânaţi de instictul de a fura şi ei ceva, pentru sufleţelul lor. O corupţie generalizată, care ajunge atât de sfidătoare încât îşi permite să-i taie şi lui din leafă!
Asta e apărarea lui şi aşa trebuie făcută pledoaria.
Dar, faţă de cine să pledeze? Faţă de ăştia care-s corupţi până-n măduva spinării?! Faţă de ăştia cărora el simte nevoia să le strige „Eu sunt Legea”?!…Păi de aia strigă!
Pentru că, la ritmul îngândurat în care cobora treptele ce s-ar fi dorit monumentale, ieşirea la prânz din clădire pentru pauza comodă care-i trăgea pe funcţionari acasă ori spre bodegă, la ore altă dată nevisate, îl făcea să compare libertăţile de acum pe care şi le luau cam după bunul plac, bazându-se pe ceea ce înţelegea fiecare din democraţie, îl duceau cu gândul la cele opt ore muncite altă dată. Sau, dacă nu muncite, oricum irosite între pereţii clădirilor de unde luau leafa… Şi, uite aşa, fir-ar ea să fie, iarăşi venea vorba de leafă, iar paşii lui cu ritm îngândurat, păreau să prefere vremurile acelea când era mai sărac dar mai sigur. Şi să-i vină s-o ia spre casă, aşa cum făceau mai toţi înainte, între orele patru şi cinci, când pe uşile instituţiilor ieşeau cei care nu prea făcuseră mare lucru nici în interior, dar semnaseră condica prin care se justifica statul de salarii.
Ducându-şi cu importanţă servieta care era, pentru modul cum o purta în permanenţă, un fel de siglă a personalităţii lui, o lua spre casă în mod rutinat, ştiind că, tot în mod rutinat, la a doua stradă mai încolo îşi va întâlni nevasta ieşind şi ea pe uşile celeilalte mari instituţii a oraşului şi vor merge aşa până la bloc, uneori având, alteori ne având ce să-şi spună, cu un popas ca să ia pâine proaspătă din colţ şi, uneori, ceva fructe, alteori sacoşa cu sticle de apă minerală pe care le lăsau goale dmineaţa la magazin, tocmai în scopul de a le schimba cu cele pline la întoarcere. Apoi el fuma o ţigară în balcon în vreme ce ea se schimba pentru bucătărie, după care îl lăsa pe el la baie unde îşi făcea meticulos toaleta până ajungea la pijamaua şi papucii în care se simţea şi el acasă după strânsura de peste zi a hainelor oficiale, haine de care, pentru demnitatea prezenţei sale, avea grijă întotdeauna să fie bine călcate, aşezându-se la acel colţ de masă unde nu deranja mişcările ei în bucătăria destul de îngustă. Cu care, de altfel, se obişnuiseră prea bine şi le era intimă, nu ca sufrageria încărcată de mobile grele şi incomode făcute de comandă la cooperativa de înalte pretenţii meşteşugăreşti, care servea numai crema societăţii socialiste. Sufrageria era acolo, ca o emblemă a standingului lor pe care n-o deranja nimeni decât trecând pe traversa din margine, de la antreul cu uşa capitonată ce se deschidea din holul scării şi uşi mai mici spre dependinţe, până la dormitorul cu baie, holişor şi balcon spre curtea din spatele blocului, unde urlau copii şi se băteau covoarele, aşa că fusese închis… Păcat că trebuiseră să facă asta; pentru că balconul ar fi fost locul cel mai omenesc dintr-o locuinţă lipsită de curte, ca şi cum statul care le-o repartizase voia să-i smulgă din rădăcini!… Universul apartamentelor ăstora era anost; holul de la intrarea despre care am vorbit era lărguţ dar n-avea fereastră; sufrageria, cea mai mare încăpere, era doar un loc de trecere, marcând şi nivelul trecerii lor prin viaţă, pentru că acolo se păstrau mobilele pretenţioase şi incomode; dormitorul era prea îngust pentru patul care trebuia să fie mare pentru a se putea dormi comod; aşa că spaţiul dedicat uscatei lor vieţi de familie rămânea bucătăria cu micile ei semne de intimitate printre utilajele electrice ale gospodăriei, denumnite de obicei „electrocasnice”.
Acolo, printre acele electrocasnice acoperite cu şervete ţesute industrial ce le înlocuiau pe cele altă dată înflorate cu ţesătură de ac, după ritualul venirii acasă, mâncau. El, răsfăţat cu lucruri mai substanţiale la care mergea o bere, un vin, sau chiar o ţuică, numai să nu mai aibă chef a ieşi în oraş, ea cu bolnăvicioase feluri de regim, mai degrabă ronţăite printre ceaiuri medicinale, în vreme ce înserarea punea stăpânire pe liniştea străzilor provinciale ce se scufundau în propriile lor banalităţi şi meschinării, iar conversaţia dintre soţii de sub lustra ce lumina masa era, mai degrabă, o rutină, în vreme ce se culegeau cu pedanterie firimiturile ca să nu cadă pe jos. Prin pereţii blocului se auzea cum alţii îşi băteau copii, fiind baremi astfel mai aproape de viaţa normală. Ei nu aveau nici măcar asemenea necazuri. Pentru că nu erau o familie care să se-nmulţească, să facă copii ca să le suporte gălăgia, să crească nişte păsări sau animale ca să le curăţe murdăria, să sape o grădină, ca să se şteargă pe ghete de noroi. Deci îşi duceau viaţa dinspre seară în acea bucătărie repede curăţită de resturi şi vase murdare, din care, lăsând uşa deschisă puteau privi şi televizorul. Şi considerau asta o stare de comoditate bine meritată după ce, în timpul zilei, îmbrăcaţi în eleganţa demodată a hainelor croite din stofă lână-n lână la cooperativa pentru cadre de conducere, propuneau condamnări în ani de puşcărie, sau semnau somaţii cu amenzi ale primăriei şi, culegând întotdeauna cu grijă firimiturile după masa de seară, uneori mai cumpărau câte o mobilă greoaie pentru a o aşeza într-un loc unde se păstra cât mai neatinsă.
Ei bine, e normal să te tulburi când, de la o asemenea viaţă, treci direct la zvăpăiata care ţi se bagă repede-n pat şi te posedă neruşinat gemându-şi satisfacţia în insolitul mod de a repeta într-una, dar pe diverse tonuri:
– Piticu-piticu, pitiiicu, piiiiticu, piticuuu!…
Până l-a simţit cum, indignat, se opreşte şi, pe cât cu mai mult sânge-n cap, pe atât mai nelămurit, nu se poate abţine să-ntrebe nemulţumit:
– Care pitic?!
– Care pitic?… – adusă la raţionalitatea întrebării, ea nu se sfia să geamă liniştitor: Nu, scumpule, nu te teme; tu eşti uriaşul… Tu eşti uriaşul care mă strânge-n braţe pe dinafară, în vreme ce, pe dinăuntru, înţelegi, piticul tău… Ah, piticu!… Piticuuu!
CAPITOLUL AL CINCILEA
Asta, tot era bine. Era amuzant şi, mai ales, excitant, făcându-l să-şi considere mica destrăbălare trupească drept un triumf. În vreme ce, cu altele, tot dinspre partea avocatului venite, deruta lui de om care se reiniţia la vârstă destul de mult matură, căpăta forme ciudate, tocmai fiindcă trebuia să fie mulţumit cu orice.
De exemplu cea care n-ar fi trebuit să deschidă gura, fiindcă i se vedeau dinţii falşi, dar, muiere vorbăreaţă fiind, îi plăcea să comenteze spunând multe prostii când dădea ochii peste cap şi, din când în când chiar rugându-se:
-Hai, scumpule, spune-mi măscări!… spune măscări că-mi plaaaceee…
Iar el se silea să nu se enerveze, să-i dea înainte făcându-şi treaba şi silindu-se să n-o audă; până când n-a mai rezistat şi, furios deranjat de la treburile lui, a înjurat-o zdravăn şi de-a mă-si şi de-a ei, şi de altele… Pentru ca s-o simtă deodată topindu-se, strângându-l şi muşcându-i urechea cu dinţii aceia falşi pe care ar fi fost mai bine să nu-i arate în asemenea momente:
-Ah, scumpule, iubitule, aşa!… Înjură-mă… Înjură-măăă…
Ceea ce l-a făcut să devină mai atent, să intre-n funcţiile sale cu competenţă neiertătoare, ca atunci când dădea sentinţe şi să aprecieze gemetele sau vorbele cu care unele din astea obişnuiesc să se răsfeţe; bine înţeles, dacă nu sunt din cale afară de vulgare, sau, dacă nu cumva ajung a trăda unele confuzii când simt nevoia să-ţi spună pe nume. Pentru că, la un moment dat, o asemenea parteneră ocazională mai tinerică, ştiind şi să de dezbrace cu oarecare apetit şi complimentându-l cu afirmaţia că o interesa amorul cu bărbaţii maturi, de la care ea aşteaptă plăceri mai mari, ceea ce-l scotea total din banalul său univers de sex casnic cu nevasta care-şi făcea mai mult o îndatorire, l-a ambiţionat să-i arate ce poate şi a trăit încântarea văzând-o cum se aprinde şi geme. Avea sâni tineri, frumoşi, nu ca cele mai îndelung consumate de până atunci, ştiind să spună foarte frumos un „Ah” însetat ce-i transmitea şi lui extazul. Dar când a trecut de fierbinţeli, muindu-se, a mai spus de câteva ori simţind nevoia să-l mângâie şi să se abandoneze leneş:
-Ah… Ah… Ah-met!…
-Ahmet?! – s-a trezit deodată spiritul lui investigator în gestul cu care trăgea cearceaful; şi, indignat, s-a pomenit rostind cu obişnuitul său ton de a pune sub acuzare: Tu!… Tu ai avut un iubit turc cu care mă confunzi, nu-i aşa?!
Iar femeia tânără, care fusese până atunci plăcută şi supusă, a devenit, ca fetele astea mai puţin cizelate, arţăgoasă:
-Asta nu te interesează!
-Ehe! – îşi căpătă el exclamaţia profesională ca şi cum ar fi confirmat că are dreptul să-l intereseze – fie turc, fie arab, ai avut!… Oricum, din ăştia, musulmanii cu afaceri grase!…
Ceea ce, pe ea, a înfuriat-o şi mai rău făcând-o să-l pună la punct:
-Da cine esti tu, ca să mi te bagi în suflet, tataie?!
Fapt care pe el l-a cam lovit, fata fiind drăguţică şi tinerică, ceea ce îl făcea chiar să nu vrea s-o piardă; aşa că bâigui încurcat:
-Credeam că… Chiar îmi placi… Eu n-am vrut să… Credeam că…
-Să nu crezi nimic! – spunea aceea îmbrăcându-se înciudată – Mi-a spus avocatu că eşti un domn distins şi matur şi m-a rugat să-ţi fac tot tacâmul… Da, m-am obligat să-mi facă plăcere – adăugă ea ca o pisică zburlită, trăgându-şi nervos bluza peste sânii frumoşi, ca şi cum i-ar fi interzis să se mai holbeze – Dar nu-s proasta dumitale, ca să mi te bagi în suflet!…
Avocatul!… Avocatul era un fel de diavol scund şi cu cap mare şi cu ochi holbaţi poruncitor şi cu umărul strâmbat ca şi cum ar fi vrut mereu s-o ia înainte vorbind cu tonul său sentenţios şi mimând nişte gesturi de comandă sau de dirijare prin care sublinia că ştie el ce face, care te cumpăra cu plăceri din astea!… Îşi amintea de prima pe care i-o trimisese:
Nici n-a văzut-o bine la faţă, cât era de acceptabilă sau de femeie, fiindcă venea parfumată cu o esenţa stridentă, al carei miros ieftin îl simţise mai dinainte de a-i apărea ea din umbra intrării la bloc unde naiba ştia cât îl aşteptase, făcându-l să se întrebe dacă n-o remarcaseră vecinii. Şi, tocmai când el încerca să se calmeze obligându-se să înceteze a-şi mai pune o asemenea întrebare, să i se şi adreseze, cât o ducea mintea, cu condescendenţă:
-Să trăiţi, domn procuror!… M-a trimis avocatu.
Neîndemânatic, el se ferea s-o privească de parcă asta l-ar fi implicat mai puţin; şi doar şuiera, ca-ntr-un secret:
-Mai plimbă-te, mai plimbă-te… Mai plimbă-te vreo zece minute şi urcă pe urmă la etajul doi…
N-ar putea spune că nu i-a plăcut. Femeia avea carnea încă tare şi se dovedea grijulie sau chiar maternă, în gesturi care dovedeau un instinct de ocrotire pentru trupul bărbatului, vrând să-l bucure cu încurajări. Ceea ce-i alunga crispările sau timiditatea morocănoasă într-un mod în care parcă-i spunea „Vin-la-mama” şi-l întărâta în alte direcţii, calmându-l în cele de care nu avea nevoie.
Aşa că, atunci când se potoli şi constată că prezenţa ei nu-l deranja să-şi fumeze ţigara-n tihnă, cu gândurile sau negândurile unor asemenea momente, ieşind pe balconul închis şi suflând fumul pe fereastra nu prea mare care aducea răcoarea puţin luminată de becurile străzii, o făcu aşa cum era obişnuit, simţindu-se liniştit la casa lui şi abandonându-se într-un fel de meditare lipsită de concluzii şi fără întrebări existenţiale, mai mult un tabiet al simţurilor liniştite mângâiate de fumul ţigării. Era o comoditate a omului care, aşezat în fotoliul vechi, scos dintre mobilele făţoase ale sufrageriei şi exilat aici, în faţa raftului cu borcane şi cutii, dar util şi atrăgător pentru ceasuri în care timpul nu avea prea mari semnificaţii, îşi spunea că „O făcuse şi pe asta” şi se abandona într-o meditaţie cu jumătăţi de sensuri sau moţăieli a căror plăcere creşte cu vârsta, uitând că era gazada unei fiinţe care-l înţelegea de ce nu voia să aprindă lumina şi se ferea să facă prea mult zgomot.
Iar fiinţa, pesemne că aşteptă cât aşteptă şi, simţindu-se jenată să lenevească de una singură în întunericul unde se afla patul, foşni ce foşni sub cearceafuri dar, până la urmă, îşi luă inima-n dinţi şi, cu făţişa intenţie de a nu deranja, şopti spre balcon grijuliu, îmbietor:
– Domn procuror, domn procurooor…
Dar tot îl deranjă, pentru că el, mai aprinzând o ţigară, tot se simţea meditând la mizeriile lumii aşa, având un sentiment de jenă sau silă, dar nu faţă de ce făcuse, ci la modul general, tocmai pentru a nu-şi califica situaţia în care ajunsese reîmprietenindu-se cu avocatul şi nu ştia dacă trebuia să se simtă satisfăcut sau să se considere condamnabil. Aşa că răspunse cam cu nemulţumire, ca omul trezit din nişte gânduri care-l încercau numai pe jumătate:
– Ce e?!… – Pentru ca abia apoi să se corecteze şi, ridicându-se, să capete tonul pe care-l merita o musafiră: Poftim?… Iartă-mă, dar…
– Domn procuror… Nu, nu vă deranjaţi; staţi acolo dacă vă simţiţi bine, domn procuror… – se dovedi ea înţelegătoare – Voiam doar să întreb dacă mai serviţi sau pot să trag chiloţii?
CAPITOLUL AL ŞASELEA
Avocatul acela ca un fel de diavol ieftin şi vulgar, ca şi parfumul cu care se dăduse femeia!… Avea ochii bulbucaţi, cu un mod glumeţ de-a încerca să te ia peste picior sau să te înşele, mişcându-şi cu agilitate făptura scundă şi cu nasu-n vânt, ca şi cum ar fi adulmecat mereu după vreo afacere, vreo ocazie avantajoasă sau vreo femeie mai lesne de prins în mreje!…
Îl ştia din tinereţe, de când îşi confirmaseră unul altuia: „Bă, hai să dăm diferenţele la Drept, măcar la fără frecvenţă, că altfel rămânem tablagii ciubucari care-mpărţim cu tovarăşii!”… Ba, nevastă-sa, chiar i-l dăduse exemplu, că era ambiţios cu capul lui mare şi dinţii colţoşi acest şmecheraş de mahala care-i lua peste picior pe colegii mai molcomi veniţi de la ţară. Cu toate că, după aceea, când deveniseră o familie respectabilă pentru toţi locuitorii şi, mai ales, pentru lumea bună din X…, fiindu-i teamă de faima aceluia, tot ea îi impusese nişte restricţii.
De fapt, era firea ei de a-l izola de alţii făcând mereu apel la austeritatea pe care trebuiau să şi-o demonstreze în acel oraş unde dădeau condamnări şi amenzi ducându-se şi întorcându-se de la birourile lor din cele două clădiri importante, plimbându-se la braţ pe promenadă o dată pe săptămână (singura ocazie în care el era văzut fără servieta care arăta ameninţător în mâna lui stângă, fiindcă lasa impresia că purta în ea cine ştie ce documente acuzatoare), făcând în restul zilelor cumpărături cumpătate în magazinele unde erau cunoscuţi şi petrecându-şi majoritatea timpului în bucătăria sau pe balconul închis care păstra doar o fereastră mică de aerisire, din apartamentul confort unu.
În relaţiile publice, sau când se vedeau în oraş, el se-nţelegea bine cu omul acela, cunoscându-se din tinereţe, pe când erau raioane, despărţindu-se când deveniseră procurori în locuri diferite, apoi, după ce el ajunsese în centrul cu tribunal, după câţiva ani apăruse şi acela, dar ca avocat. Însă, nu mai reluaseră legăturile la fel de strâns. Nu atât din motivul unor graniţi profesionale, fiindcă erau amândoi hârşiţi în meschinele cauze de care se ocupau la nivelul acela mărunt de justiţie, cât din modul cum se uscase nevastă-sa ţinându-l tot mai lângă ea în apartamentul acela unde nu primea aproape pe nimeni, chiar pe el obligându-l să se descalţe încă de la intrare, unde avea două perechi de papuci: una pentru bucătărie şi alta pentru restul casei. Şi, chiar creindu-i un fel de dresură de a nu rămâne nici el prea multă vreme în oraş, ca acei bărbaţi banali care nu ocolesc cârciumile, printre care se afla şi avocatul.
Lui, desigur că i-ar mai fi plăcut din când în când să bea ceva cu colegii iar, cu unul mai vechi, cum era acesta, să depene amintiri, să discute despre fotbal, despre femei, despre meschinăriile vieţii; dar nevastă-sa îl obliga să-şi păstreze prestigiul şi prefera să-i ia băutură acasă şi să-l lase să vadă de ea încet, molcom, fumând la televizor încălţat cu papucii de bucătărie, chiar dacă un asemenea ritual îl adormea, că de-abia mai putea schimba papucii ca să ajungă în dormitor. Asta făcea să se înmulţeascăşi să devină tot mai dese nopţile în care amorul era înlocuit pentru ea cu un pahar de lapte şi tot mai rare cele în care îşi aminteau că împărţeau acelaşi pat.
Dar se părea că nu o deranja prtea mult. Sărmana femeie stearpă, nu numai că fusese o singuratică sub aspectul izolării în condiţia de soţie a unuia pe care-l dorea confiscat, ducându-l doar de sărbători la nişte surori mai vârstnice; dar, în acea lume de fals puritanism a moralei vechii orânduiri în care-şi începuseră căsnicia, chiar considera de datoria ei să-l apere de tentaţiile sau exemplele proaste care, chiar dacă nu se pedepseau la partid, nici nu te-ajutau în cariera care se făcea într-o atmosferă dură, plină de turnătorii, slugărnicii şi, cât putea cuprinde, făţărnicie. Or, avocatul, era un tip din aceia unşi cu multe alifii, care nu se sfia să vorbească mai mult decât trebuie şi avea, apărată prin profesiune, şmecheria unor aranjamente care puteau să pară, după caz, fie dubioase, fie deştept făcute; iar alura sa scundă şi prestantă, cu umărul strâmbat ca şi cum ar fi vrut mereu s-o ia înainte vorbind cu acel profesional ton sentenţios, îl făcea să aducă a om de care, în mentalitatea uneia ca ea, era mai bine să te fereşti.
Aceluia, puţin îi păsa. Ca dovadă că n-a pus la inimă sau, poate chiar că n-a remarcat modul cum soţia îl izola de el pe procuror şi, când acesta rămas singur, s-a reapropiat, a acceptat relaţia lor ca pe o continuitate şi, în felul său, chiar s-a dovedit prieten..
Era o fire oarecum drăcească, provocatoare, lipsită de sfială, căreia îi plăcea să se afişeze şi, precum clienţii lui obişnuiţi, parveniţii cei mai de jos ce ieşeau din şatre ca să-şi etaleze ghiulurile şi lanţurile de aur, să nu se ascundă de faptul că îşi permitea să fie cheltuitor atâta vreme cât, aşa cum era obiceiul vremurilor, şi alţii ciuguleau din veniturile lui; ba, chiar huzureau pe de lături. Şi chiar nu-i era greu, la modul său caracteristic avocăţesc, adică verbios-convingător, să facă omul să credă ce voia el. Se spunea că ar fi câştigat bani foarte buni chiar din defecţiunile vechiului regim, prin metode simple dar eficace care-i sporeau încrederea clientelei. Adică, spunându-le ţiganilor care-l angajau să le apere potlogăriile cât era pedeapsa maximă pentru culpa respectivă: „Nenorocitule, în ce te-ai băgat?!… Păi, pentru asta iei disprezece ani! Nici nu ştiu cum să-ncerc să te scap”… Pentru ca apoi să le demonstreze că i-a apărat cu succes când, în cadrul prevederilor legii, se pronunţa o pedeapsă mai spre cea minimă: „Zi mersi,mă, că ţi-am obţinut doar şapte ani şi zi-i nevesti-ti să vină repede cu paraua!”… Iar, când îi apăra pe gestionarii care furau pe rupte, ştiind că tovarăşii cu care împărţiseră îşi luau mâna de pe ei, îi convingea să lase la el întreaga sumă furată, sau ce mai aveau prin casă, ca să nu li se confişte, rotunjindu-şi apoi, prin aşa ceva, onorariul. Pentru asta, în stilul lui de diavol persuasiv şi nepăsător la nemernicii, chiar îşi modificase puţin numele. Pentru că, din banalul Ştirbu, cum îl chemase în tinereţe, şi la şcoala de miliţieni, şi în facultate şi ca procuror, când apăruse acolo, în oraşul X… ca avocat, îl chema Ştirbey… Se prezenta oriunde cu glas sonor, pregnant „avocatul Ştirbey”, ceea ce-i dădea prestanţă făcându-l să capete şi mai multă încredere în faţa clienţilor. Iar gestionarii de magazine, cârciumarii de stat, şefii de abatoare şi toată lumea celor care, în socialism, învârteau bani mulţi, furaţi prin toate găurile legislaţiei preferenţiale, favorizatoare de acte arbitrare dar, crezând că sunt feriţi prin plocoane date-n dreapta şi-n stânga sau împărţeli cu cei din ierarhia de mai sus de instituţiile care ar fi trebuit să-i supravegheze, când ajungeau la ananghie alergau la el ca să-i apere şi să le mijlocească pedepse reduse. Iar el, chiar dacă nu se arunca la onorarii mari, avea grijă să se ofere a lua asupră-i acele sume pe care percheziţia sau ancheta le-ar fi confiscat, tocmai prin replica întrutotul asiguratorie: „Domnule, mergem pe cuvânt de onoare; sunt avocatul Ştirbey; sunt un boier de viţă în care poţi crede!”… Ce se întâmpla apoi cu banii, nu se mai ştia prea bine; fiindcă bombănelile veneau târziu, după anii executaţi, nimeni ne având nici curajul de a face caz de ei fiindcă, evident, se ferea de prostia de a risca astfel să mai fie înhăţat odată.
Era, ca dracu gol, un descurcărerţ, o gură repezită-n răspunsuri, un îndemânatic sforar în lumea aceea simplist arivistă şi lipsită de Dumnezeu; deci, instinctul nevestii de a-l îndepărta, cu toate că la fel se manifesta şi cu alţii, ar fi avut aici o oarecare justificare. Dar, ţinând seama de relaţiile din tinereţe, procurorul Dumitraşcu n-a ascultat de ea în întregime; fiindcă bârfele aceluia, la care nu se declara părtaş şi, conform obiceiului său de a se exprima reţinut, nici nu făcea completări, totuşi le asculta cu plăcere. Ele corespundeau de cele mai multe ori şi cu părerile sale, pe care le păstra la un mod mai ascuns, dacă nu se putea numi intim. Iar când ea îl atenţiona cu acea bolnăvicioasă grijă pentru prestigiul lor în oraş, o liniştea:
-Ei, lasă dragă; am mai bârfit şi eu cu el; cu cine vrei s-o fac?… E singurul care nu-mi cere să-i fac servicii în afară de lege; ăia de la partid, lipsiţi de studii cum sunt, habar n-au ce-nseamnă traficul de influenţă şi cum s-ar putea pedepsi dacă n-am fi o societate obişnuită să alerge după pile şi aranjamente. Ăsta, măcar ştie şi, cel puţin în ce mă priveşte, respectă; nu ca ăia care mă cheamă să-mi dea indicaţii! – îşi spunea el oful doar între pereţii apartamentului lor confort unu, cu papuci la uşă numai pentru el, fiindcă nevastă-sa nu primea pe altcineva. Ceea ce îi convenea şi lui când era vorba de asemenea secrete care ar fi fost periculoase dacă ar fi ajuns la urechile celor pe care îi vizau
Asta era faţa lui mai necunoscută, de tocilar în studenţie care, nu afirmând neapărat vreun principiu, dar măcar din comoditate, nu se preta la mai multe compromisuri decât îl obliga corupţia societăţii în care se afla iar, în sinea lui, îi ura pe cei care îl sileau să le facă şi se executa fără chef, ca şi cum şi-ar fi dat o palmă atrăgându-şi atenţia că, chiar dacă i se părea că cei de deasupra lor erau corupţi, avea obligaţii faţă de ei şi de indicaţiile lor, dacă voia să se menţină. Doar şi aşa, era de mai multă vreme considerat bun în grad. Iar, când venea acasă întristat de băutură, fiindcă la firea sa nu se putea spune că venea cu chef, ricana la certitudinile ei că fusese „cu ăla care-l strica” :
-Lasă dragă; cu cine vrei?!… Ăsta, măcar…
Ce bărfeau?… Ei bine, destul de multe; fiindcă erau vremuri întunecoase şi apăsătoare chiar şi pentru unii ca ei, iar limbariţa avocatului le prefira pe toate şi pe toţi cu sarcasmul lui drăcesc ce ungea sufletul uscat al lui Dumitraşcu, chiar dacă el nu se antrena în afirmaţii.
De exemplu marinarul acela puţin strâmb la un obraz sau la un ochi care, în loc să-şi ţină familia la Constanţa, la Galaţi sau la Tulcea, unde erau porturile de pescadoare sau mineraliere pe care el lucra, preferase să şi-o stabilească la ei, în X… oraş banal, de câmpie, mai departe de căile navigabile, dar unde verii, cumnaţii şi cuscrii îi erau ştabi pe la partid, pe la cooperaţie, pe la trustul de alimentaţie publică şi oriunde mai erau locuri cu cheag, iar afacerile care se puteau face cu mărfuri lesne de ascuns, care ocupau loc puţin, ca lamele de ras, medicamentele sau, în ultima vreme, electronicele, nu erau urmărite ca acolo unde miliţia, lucrând împreună cu vama, se specializase în asemenea fraude marinăreşti. Îl intriga mutra aceluia, când venea din vreo călătorie aducând filme pe nişte video care erau aparatele cele mai la modă; ba ajungeau la el chiar şi unele rapoarte despre negustorii care aveau bani pentru a cumpăra aşa ceva, pentru că ştabilor de pe la partid sau Sfat se zicea că le adusese gratis; dar cine se putea băga în asemenea treburi?!… Şi, atunci, bârfele avocatului, căruia categoria asta de delincvenţi neurmăriţi nu-i era clientelă, veneau să răspundă unor întrebări pe care şi le punea şi el cu indignare, dar, mai ales, dorinţei lui nestrămutate de a-i spune o dată şi o dată marinarului vorba sa obsesivă: „Ehe, credeai că-ţi merge?!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”… Avocatul a intuit asta când comentau cazul:
-I-ai spune vorbuliţa aia a ta cu încălcarea legii, nu-i aşa?…
Dar, în stilul său morocănos, el a mormăit ceva neinteligibil. Se descoperise, de fapt, un amănunt care ar fi putut să schimbe starea de lucruri în privinţa aceluia: Prin depozitul magazinului de confecţii din localitate trecuseră şi fuseseră vândute cu acte în regulă mai multe mii de pălării, ca şi cum toţi bărbaţii din X… se hotărâseră împreuna şi deodată să-şi înnoiască acoperământul capului, cu toate că nici la promenadă nici la orele de înghesuială pe stradă, această înnoire nu se vedea. Gestionarul le strânsese dând telefoane tuturor confraţilor lui din ţară iar, apoi, magazinul le vânduse cu bon în toată forma, aşa că nimic nu părea a fi în neregulă în acte. Pălăriile erau făcute, însă, de o marcă renumită din Praga şi, în moneda ţărilor socialiste, aveau preţ destul de mic faţă de cel cu care se vindeau în occident. În plus, băgate una-ntr-alta, ocupau loc puţin putând intra în bagajele unui marinar. Panamaua îi întrunea pe mai mulţi şi aşa începea să se explice „gratuitatea” plaierelor pentru ştăbuleţi… Că atunci nu s-a putut acţiona în vreun fel fiindcă băgaseră bani în afacere tocmai aceşti ştabi locali deveniţi ulterior oamenii bogaţi care au făcut negustorii rentabile, era pentru el explicabil. Dar că acelaşi marinar a ajuns apoi, în începuturile tulburi ale tranziţiei, să facă dispărute nave întregi şi, bogat om de afaceri devenind, să-şi cumpere funcţii politice, îl indigna la culme. Era un fapt evident de sfidare, care îl întărâta tot mai mult şi îl făcea să ambiţioneze în sinea sa, să ajungă cândva a-i arăta degetul acela mustrător: „Ce, credeai că-ţi merge?!”… Dar deocamdată îi mergea atât de bine încât ajunsese în nişte sfere la care, aproape că nu mai exista acces şi lucra cu ei numai prin senatorul local, care fusese pe vremuri lector la propaganda de partid.
Între timp, electronicele cu care-şi cumpărase el sprijinul foştilor ştabi se demodaseră şi nu mai făceau doi bani, pălăriile cu care-şi făcuse începutul de cheag se roseseră sau se decoloraseră pe capul celor care le cumpăraseră-n valută vest, dar persoana sa, care vânduse într-un port minereul cu care se întorcea în ţară chiar în zilele loviturii de stat iar, apoi, prizând curaj de la faptul că guvernul-proprietar nu mai exista, vânduse în alt port chiar şi vaporul, creştea în influenţă dând lecţii politice la fel de îngânfate ca şi un altul care era obişnuit să dea şpăgi ca să nu i se vadă matrapazlâcurile de la jocurile mecanice şi, având de acolo legături cu miliţia, se instalase primar făcându-şi-i fideli pe miliţienii pe care, până atunci, îi mituia. Apoi, absolvindu-i pe aceştia de păcatele trecutului şi proclamându-i apărători ai noii ordini, începuse a câştiga alegerile una după alta, strigând că-l iubeşte poporul şi dând chiolhanuri cu mici şi bere în grădina publică, sau pe stadionul ce-i purta numele. Chiolhanuri cu atât mai deşănţate cu cât zona aceea din ţară în care se afla oraşul X… devenea, tot mai categoric, polul sărăciei. Dar un pol unde gaşca celor care huzuriseră şi pe vremuri se întărea, prindea cheag, făcea politică înaltă în paralel cu afaceri subterane, considerând că această etichetă a sărăciei era numai pentru ceilalţi; pentru cei în numele cărora făceau cereri de ajutoare europene pe care tot ei le ronţăiau.
Acte din astea ştiute de toată lumea, dar fiind blocate pentru cercetări tocmai de şefii cu care se împărţea „mălaiul”, era neomeneşte să nu le discuţi, dar era şi riscant s-o faci cu oricine. Aşa că, în reluarea prieteniei lor, avocatul nu însemna numai fiinţa mai apropiată care-l ajuta să treacă peste golul pierderii soţiei, ci şi un confident cu care se legau gânduri şi păreri, preocupări şi impulsuri mai din tinereţe, opinii asemănător de proaste despre cei care o făceau pe mai marii zilei şi defulări în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să păţească şi nu păţeau aceia; adică nu-i dădeau satisfacţia să le spună acel „Ehe, ce credeţi că vă merge?!”… Iar, pe lângă toate acestea, tot avocatul, exact cum ar fi spus răposata, era chiar cel care-l strica! De data asta nu numai la băutură ci şi la alte dulci îndemnuri ce i se considerau, sau şi le considera el, încă nepermise.
Iar grija avocatului de a nu-i aduce pe oricine la masă, era şi ea un gest de prietenie, de intimitate. Pentru că, în localul acela destul de popular şi cu destule pretenţii, totuşi, pentru cei ce formau aşa zisa „lume activă” din X… se perindau tot felul de personaje, cu treabă sau fără treabă, cu rosturi sau în căutare de rosturi, cu afaceri prezente sau viitoare şi, mai ales cu „ponturi” pe care încercau să şi le vândă unii altora într-o adevărată atmosferă de piaţă liberă pe care patronul prosper ştia prea bine s-o întreţină creind acolo faţa nouă a fostului oraş adormit în funcţiile sale administrative, mai adăugând câte un salon sau câte un spaţiu deschis serviciilor prestate unor clienţi tot mai pretenţioşi pe măsură ce luau cunoştinţă de „stilul de viaţă occidental”. Găseai acolo, de la săli cu „împinge tava”, la separeuri sofisticate, la terase elegante, la clubul de noapte cu discotecă şi piscina cu bar pentru tinerii de bani gata, la saloane pentru nunţi celebre şi buticuri cu produse „de firmă”, cum învăţase toată lumea parvenită să caute, aşa că nu se putea să lipsească tocmai din X…, oraş care îşi produsese magnatul în acel fost marinar cu obrazul strâmb care-i înclina ochiul, sau ochiul oblic înclinat care-i schimba expresia obrazului.
Era vorba de ceea ce se chema „judeţul sărac cu oameni bogaţi” şi, spre şi mai marea înciudare a procurorului, toţi aceştia se strângeau acolo sau treceau pe acolo, parcă înadins spre a-l face pe el să-i ameninţe ca adevăraţi culpabili ce erau:
-Să nu credeţi că vă merge!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!
Dacă nu cumva s-o scăpa să le spună şi cealaltă cu „El e Legea”, care-l pusese pe gânduri şi-l făcuse tot mai confuz.
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
-Ţi-a zis chestia cu „piticu… ah, piticu!”, nu-i aşa?! – îl întrebă în şoaptă, aplecându-i-se la ureche, avocatul, în vreme ce, întorcându-se la masa lor, îşi relua locul.
Iar el tresări oarecum nemulţumit, intrigat, jignit în mutra sa marcată sobru de negii din stânga nasului, ceea ce, îl făcu pe celălalt să vrea să-l liniştească:
– Lasă domnule, nu te jena; ce, crezi că ţi-am trimis-o fată mare?!… Faci mutra asta ca şi cum nu ţi-ar fi plăcut!… Eşti cumva supărat?
– Da, dar nu de asta… Văd că azi s-au strâns aici toate mutrele pe care nu pot să le sufăr – simţi el nevoia să găsească o justificare ca să nu-l supere pe singurul om care îi făcea asemenea „daruri” vii, calde şi cu gemete provocatoare, cum nu avusese parte pe parcursul nefericitei sale căsnicii.
Avocatul îşi roti privirea şi constată că, într-adevăr, lumea bună şi mai puţin bună, de la unii patroni adevăraţi până la vânzătorii de ponturi sau, chiar mai rău, pânditorii de ponturi ce formau improvizata lume comercială a precarei societăţi aşazise noi, era prezentă la acea oră în grupuri bine cunoscute, ca şi mai mulţi presupuşi intermediari individuali făcându-şi de lucru printre ele.
Îşi muta privirea dintră-o direcţie în alta revenind de fiecare dată la mutra bosumflată a procurorului care parcă-i confirma: „Exact”… „Bine-nţeles”… „Nici ăsta nu putea să lipsească”… „Păi vezi cum îşi dă importanţă!”… „Ce-aş mai pune mâna pe ăsta!”… ”Ehe; nu scapă ei!”…„O să vină vremea să mă sesizez din oficiu!”… „Când?… Când consider eu!”…
Pentru că procurorul care era vechi edec în mijlocul lumii din X… şi a schimbărilor ei spectaculoase sau penibile, îi ştia pe toţi de multă vreme; pe cei mai mulţi chiar „dinainte”. Iar terasa din apropierea bucătăriei unde erau cele câteva mese destinate personajelor mai importante abonate pentru meniul de dejun, care trebuiau servite repede şi bine, adică la fel de ieftin dar ceva mai elegant decât la „împinge tava”, avea vedere asupra unei bune părţi din local, chiar luată de la intrarea pe unde-şi făceau apariţia sau salutau de plecare diferitele personaje pestriţe, de la cei prinşi în afacerile fotbalistice la cel care se îmbogăţise primind de la primărie concesiunea gunoaielor şi acum umbla să cumpere un loc în Parlament, la unii aşa zişi investitori străini care cumpărau pe nimica pământul ţăranilor, la câţiva puşti de bani gata care lăsau afară motoare cu cai mulţi şi costisitori, la doctorul gras şi autoritar cu toată lumea, care era urmărit înainte pentru chiuretaje şi fusese de vreo două ori senator până l-au zburat pentru trafic de influenţă şi-a preferat să intre în afaceri folosind el influenţa altora, ziariştii de scandal de la „Observă tot”, oamenii unuia sau altuia dintre marii patroni care nu se arătau personal şi profesorii îmbogăţiţi din meditaţii care cumpăraseră secţia locală a unei discutabile universităţi particulare, la damele de consumaţie dirijate de cunoscuţii Rolroiu şi Opel (pronunţat cu accent pe vocale, adică un fel de O Pel sunând ca şi Ionel) fiii mai mari dintr-un clan cu multe nume de automobile date de tatăl, cuţitar celebru chiar pe plan internaţional, în funcţie de automobilul pe care-l furase în preajma naşterii fiecăruia. Şi, care chiar o nimerise astfel, spunându-i fiicei sale născută imediat după ăştia doi: Volkswagen; nume care, cu toate că suna bărbăteşte, i se potrivea de minune fiindcă ajunsese mare madamă peste un club de petreceri intime, devenit la fel de popular cum se dorea numele nemţesc al automobilului. Iar clientela autohtonă rectificase în mod folcloric terminaţia feminină spunând stabilimentului patronat de fata celebrului hoţ de automobile „La Volkswagena” şi rezolvând astfel problema gramaticală pe care o greşeau doar uneori confundând „e”-ul cu „i” în penultima silabă.
La aceasta se referi avocatul atunci când, încercând să-şi extragă prietenul din ura profesională faţă de cei pe care-i vedea zi de zi bucurându-se de libertate, gata să ameninţe că se va autosesiza el cândva, insistă în discuţia aceea cu amănunte mai plăcute şi mai intime: – Ai toate motivele să te bucuri, omule; femeia te apreciază, ţi-a dat note mult peste mine!… Şi, zău că astea sunt specialiste cum îmi plac mie: Sunt şi femei simple, care vorbesc cu sinceritate despre plăcerile lor, dar şi curate, elegante, parfumate frumos, nu cum te-a speriat aia dintre primele, fiindcă astea sunt coafeze, manichiuriste, adică lucrează în mediu curat şi elegant, cu lume bună, care le dă şi lor o anumită ţinută… Nu sunt ele cele mai tinerele, e drept, dar ştiu să fie curate şi agreabile, nu-i aşa?… Chiar şi serviabile!… Ha, ha, ha!
Dar lui nu-i ardea de râsul cu dinţi galbeni şi de glumele concupiscente prin care avocatul îşi sublinia drăcescul mod de a ţi se băga în suflet. Cu gândul la cea pe care o regreta şi, pe care, nu mai spera să-i mai vină după ce o suspectase cu amantul turc sau arab care o făcea să-ţi spună „ah…” şi abia după aceea, când se abandona în plăcere, îl evoca în întregime dezvăluindu-l drept „Ahmet”, bosumflat, el răspunse ca un copil care-şi bombăne dorinţa:
– Curate, parfumate, dar au pielea lăsată, carnea moale; şi se vede părul cărunt la rădăcină, după ce şi-l vopsesc!
– Ei, ce vrei?!… – îi vorbi avocatul ca despre lungul nasului – Vrei prospătură, expune-te şi du-te la Volkswagena!
Îi spunea asta fiindcă îi cunoştea gestul de fereală, ca un refuz categoric de a se compromite. Şi, mai ales din motive pedagogice, ca să-l încurajeze măcar la modul discret şi cu jenă în care procurorul îi accepta asemenea cadouri prieteneşti, chiar insista:
-Ai acolo nu numai prospătură de basarabence pe care Volkswagena şi fraţii ei le tranzitează pe aici spre occident, dar, dacă vrei, ştii prea bine, chiar prospături locale pe care, de ani de zile, ea le ia de la şcoală învăţându-le alte cele şi, când le-a format bine, nici nu le mai lasă cu golanii, ci le promovează cu grijă pentru vârfurile politice şi economice…
Dar, văzându-l tot furios tocmai datorită faptului că i-ar fi fost poftă, însă ar fi refuzat categoric să se ducă într-un asemenea stabiliment, intuind riscul de a-l face să-şi rostească spre acele „vârfuri” ameninţarea cu „Ehe, cred ei că le merge?!…Până la urmă…Legea….”, încercă să-i aducă şi altfel de argumente:
-Ştii prea bine ce se spune despre stimata doamnă deputat care a trecut pe la Volkswagena când era în liceu şi a plasat-o aşa de bine la nişte politicieni cu experienţă încât, uite cum au crescut-o: Mâine-poimâine o vezi şi ministru; că se-mbracă elegant, are prestanţă şi nici nu-i pasă prin câte paturi a trecut!…
Mormăitul procurorului nu prevestea nimic bun. Fără să ştie de ce, îi venea să strige şi acolo, cum o făcuse de pe scările tribunalului, că: El e Legea şi or să vadă ei, aceşti corupţi viciaţi cu femeile lor elegante furnizate de proxeneta Volkswagena, purtând acum poşete de mii de euro şi ungându-şi pielea cu cele mai scumpe cosmetice!… Nu prevestea nimic bun; mai ales că ricana la fiecare afirmaţie a celuilalt. Diavol scormonitor, glumeţ dar perseverent, cu ochii sticlind în plăceri vicioase, avocatul acesta la prietenia căruia nu mai avea cum să renunţe, ca şi cum tocmai l-ar fi legat într-un pact demonic, încerca să-l încurajeze pomenindu-i de performanţele pe care i le recunoştea coafeza aceea care, oricât de bine îşi vopsea părul, tot i se întrezăreau rădăcinile cărunte şi tot i se vedea înmuierea pielii, chiar dacă ar fi folosit acele cele mai scumpe cosmetice precum femeia elegantă care făcuse carieră politică tocmai fiindcă se dăruise susţinătorilor ei de tânără, de când avea carnea tare şi pielea întinsă, întinsă… plesnind de frumuseţe!…
Ei da; aşa ceva voia şi el!… Aşa şi-ar fi voit-o, indiferent dacă nu ştia să spună măscări excitante ca stricatele astea bătrâne!… Indiferent dacă în momente de extaz îl confunda pe el cu Ahmet, sau cu alt amant. Da, asta ar fi vrut: Ar fi vrut să-l confunde, dar să-l simtă cum se înfierbântă pe pielea ei tânără, plină de prospeţime, care-l face şi pe el să-şi simtă forţa tânără din îndelungii săi ani pierduţi degeaba… Ăsta era motivul tulburării, a viziunilor lui oarecum nebuneşti şi a nevoii de a ameninţa că el e Legea… A ameninţa către toţi cu această putere a sa pe care ar fi agitat-o ca pe un fel de falus contondent cu care făcea demonstraţia.
Voia una tânără care n-avea decât să-i spună chiar şi Ahmet, fapt la care nu va mai reacţiona aşa cum tâmpit fusese ca să o alunge. Să o alunge şi să rămână cu complimentele băbătiei care, bine-nţeles că-l considera grozav de vreme ce era în stare să facă amor frământând pielea ei cu călduri scofâlcite.
Nu era prima dată când se gândea la aşa ceva. Se surprinsese chiar şi în şedinţele din instanţă când, de pe fotoliul său lateral, de autoritate independentă reprezentând prin robă şi insemne Ministerul Public, având vederea liberă către scaunul sau scaunele din spatele pupitrului impozant ce reprezenta puterea judecătorească, atunci când acolo era aşezată judecătoarea aceea tânără a cărei piele mirosea mai frumos şi mai tentant decât toate parfumurile lumii, se surprinsese cum, cu privirea şi cu imaginaţia, o dezbrăca de robă, îi cerceta într-o amănunţită curiozitate posibilele lenjerii, apoi încet, tacticos, ascultând-o cum înşira articole de lege, o dezbrăca şi de ele, gravitând într-un vis plăcut, acompaniat de murmurul sfios al sălii de judecată. Acolo, deasupra respiraţiilor şi mişcării din sala cu iz oficial, îşi închipuia cum i-ar fi scos ochelarii ei de tocilară cu expresie timidă, cum i-ar fi mângâiat urâţica faţă compensată – mamă-mamă cât de puternic compensată! – de mirosul crud al trupului ei cu piele tânără, cum ar fi avut-o acolo, deasupra rumorii din sala cu capetele plecate în faţa justiţiei!… Şi cum, savurându-i mereu mirosul de prospeţime a trupului, ar fi explicat timidităţii ei de tocilară urâţică ce s-ar fi zbătut cu nedumerire, că se aflau acolo, deasupra murmurului sălii ce aştepta rostirea sentinţelor, dintr-o chemare supremă, din dorinţa acerbă de a face amor public, de vreme ce justiţia tot era legată la ochi…
Uneori, asemenea obsesii erotice chiar îl făceau să exagereze; să se lase în voia imaginaţiei gâdilate de hormoni şi să considere că numai pielea suav mirositoare era a tinerei judecătoare; dar amorul îl făcea cu însăşi acea justiţie legată la ochi cu care el se însoţise de multă vreme şi pentru totdeauna…
Fiindcă el asta ar fi dorit recuperându-şi anii pierduţi: Să le cunoască pe toate, să-şi însuşească tot ce era plăcere adusă de femeie în viaţa omului, să înveţe măcar la bătrâneţe ceea ce nu avusese condiţii să deprindă mai devreme. Şi nu-l deranja faptul că avocatul era cel cu care făcuse diabolicul pact faustian prin care dorea cunoaşterea. A cunoaşte totul e o dorinţă nobilă pentru care până şi Geothe îi găseşte scuze Doctorului Faust! Pactul lui cu avocatul era mai simplu: Să amenajeze şi să mobileze cum trebuie o casă pe care acela o avea la ţară şi să invite acolo, într-un mic rai de tentaţii, tinere de care ar fi făcut rost fără să trebuiască să apeleze la serviciile de la Volkswagena, cum fac proştii care au avut noroc de carieră şi nu mai sunt atenţi cu actele lor publice!…
În vreme ce el, chiar dacă era un Faust la dimensiunile reduse ale setei de cunoaştere numai în această direcţie, iar avocatul era un diavol mai prăpădit şi mai precar ca posibilităţi, ne putând oferi nici el toată cunoaşterea, în sensurile ei filosofice şi cosmice, ci doar mica dar plăcuta ei parte ce depinde de modul cum ştii să te comporţi între o pereche de coapse femeieşti, pactul tot îl făcuse cu acela. Şi chiar că era un pact tentant care cuprindea atât investiţii locale, cât şi unele ţinând de excursii în zone unde se promitea ceea ce, ca terminologie, pe el începuse să-l obsedeze ca o acadea depărtată căreia nu-i vezi prea bine conturul: turismul sexual… Un pact pe care avusese de gând să-l respecte făcându-şi calculele economice ale posibilităţilor sale de salariu şi ajustând totul pe principiul „cât te ţine plapuma”, tocmai pentru a fi un partener care, respectându-şi agrementul cu demnitate, doreşte să i se respecte şi lui toate cele convenite. Tocmai pentru a se putea bucura din plin şi fără jenă de ceea ce promite şi proiectează o asemenea convenţie, oricât de mult ar părea ea a fi un act malefic…
Da, aşa privea lucrurile el, procurorul Dumitraşcu de la Parchetul de pe lângă tribunalul din X… în momentul în care Guvernul Boc i-a tăiat o parte substanţială din salariu.
CAPITOLUL AL OPTULEA
-Uite-l! Uite-l pe porcul de bancher!… Cum „cine” dragă?!… Profesoraşul de economie politică ce făcuse carieră ca lector de propagandă şi ne ţinea nouă, la învăţământul de partid, lecţii de marxism-leninism!… Porcul care s-a dat dispărut câţiva ani şi pe urmă a apărut ca bancher, iar acum e şi senator. Sunt sigur că el e unul dintre cei care ştiu unde se află documentul cu primirea de bani de la mafie, care ar descifra şi capitalul social al băncii, despre care se spune că ar fi cerut informaţii până şi antimafia italiană, ca şi vânzarea de pământ pe tot felul de nume false, tot de de italieni; document care i-ar înfunda pe mulţi!… Pesemne că ar ajunge chiar până la marea pălărie a marinarului care şi-a început afacerile cu pălării!
De la înălţimea terasei pe care se aflau, foiala de la acea oră din jurul barului de la intrare, de pe trotuarul de afară unde se servea prin larga fereastră deschisă şi dintre postamentele cu plastici şi melamine dinăuntru, care se deosebeau de tejgheaua dinainte prin scaunele înalte care le înconjurau, putea fi văzută în întregul ei, adică exact cu majoritatea celor cărora, în secretul instinctelor sale, procurorul tot aştepta să le spună o dată acel punitiv-educaţional „Ehe, credeaţi că vă merge?!”… De data asta, însă, îi ierta pe ceilalţi, îi lăsa să se simtă bine salutându-se leneş, cu gesturi duse numai pe jumătate de mâna sau palma cu care-şi transmiteau o scurtă confirmare de mesaj, să-şi indice cine ştie ce direcţii prin uşoare manevrări ale obrazului dinspre colţul buzei de sus spre coada ochiului, să-şi conducă afacerile de la distanţă manevrând în degete cu inele groase telefoanele lor scumpe şi, tocmai spre a se identifica social că fac parte din categoria celor „aflaţi pe val”, scoţând din buzunare teancuri groase de bani atunci când voiau să facă plata. Radarul pe care parcă îl manevra pe acea parte a obrazului unde i se iţeau cei doi negi, era concentrat pe apariţia mai rară a fostului utecist devenit lector la propagandă care, de când revenise în localitate ca bancher, căpătase tot mai mult acel aer de misterioasă superioritate al omului obişnuit cu jocurile din umbră.
-Are el ceva de aranjat când iese printre de-alde ăştia; n-avea grijă!… Sunt sigur că a mai mirosit de vreo privatizare sau de ceva particular care trebuie adus aici ca să nu pară suspect în altă parte – mormăi el indicându-i avocatului direcţia tot numai cu rictusul obrazului şi împingându-i paharul: Am comandat şpriţul; chiar am poftă astăzi; hai noroc!
– Sigur că ai poftă, dac-ai făcut performanţe! – îl şfichiui uşor acela – cât despre omul tău, nu mă interesează; tu, poate; dar eu n-o să-l am nici o dată client.
-Şi, totuşi, documentul ăla care-i menţionează pe mai mulţi, nu-l pot distruge; i-ar tăia partenerii lor despre care se spune că sunt mafioţi! – sublinie încăpăţânat procurorul – L-au făcut ei să dispară, ca să fie cunoscut doar un administrator unic şi să nu se ştie alte încrengături.
Privind peste el mişcarea de jos, avocatul se dovedi a fi mai informat decât lăsa impresia în asemenea cazuri, punând o întrebare foarte nuanţată:
– Dar italienii au mai acţionat prin Interpol, sau s-a muşamalizat şi la ei?
– La ei nu se muşamalizează; or fi având alte năravuri proaste sau şmecherii, dar chestiile cu mafia nu se muşamalizează – răspunse îndârjit procurorul, ca dovadă că era o problemă care îl rodea – muşamalizarea vine de la noi; la ei, când antimafia a luat o pistă, se merge până la capăt; la noi, cu cât se implică mai mulţi, cu atât e mai greu să-i dai de capăt!… Nu vezi ce bine a fost gândită?!… De unde şi până unde să vină mafia să bage bani în bănci din acest pârlit de oraş?… E exact ca atunci, cu pălăriile.
– Crezi?
– Păi, acum, cu voie de la guvern avem în scripte afacerişti în loc de realitatea cu miile de fomişti; atunci, cu voie de la partid s-au cumpărat mai multe mii de pălării decât numărul locuitorilor care le-ar fi purtat!…
-Eheee!… Ăla ar fi fost cazul nostru cel tare!… Te târâseşi tu mai bine de zece ani printre coţcari mărunţi, apărasem eu tot felul de gestionari cu lipsă la cântar şi ţigănci ciorditoare, dar am fi avut un caz, dacă nu venea aşa zisa revoluţie. Te şi văd cum m-ai fi înfruntat!…
– Cum ne-am fi înfruntat în articole de lege pentru un caz care ar fi meritat să le evoci.
-Ai dreptate. Am mai spus-o: Noi suntem nişte eroi că am studiat întregul Cod Penal. La delictele de care ne ocupăm de o viaţă, zece-douăzeci de articole şi nişte codicile ar fi fost de ajuns pentru mărunţişurile de rutină cu care ne umplem timpul!
-Zece-douăzeci?… Poate chiar mai puţine!… Ai dreptate: Ne-am trecut viaţa cu coţcării mărunte, ţigănci ciorditoare şi furturi la cântar, după ce-am învăţat sute de articole de lege cu încadrarea unor grozave delicte de care n-am auzit decât acolo, la facultate!
– Păi vezi! Eu de asta nici nu te mai ascult când începi rechizitoriul; îţi cunosc argumentele încă din clipa în care mă hotărăsc pe care dintre cele câteva ale mele să le întrebuinţez… Baltă mică, peşti mici; asta e!… Poţi să mănânci bine din ei şi să te-ngraşi cum trebuie, dar la pescuit n-ai nici o satisfacţie: Tot dai cu plasa în prostie şi iei toate fâţele care-ţi pică!… Hai noroc!… M-da: Ăla ar fi fost un caz într-adevăr complicat, care ducea la mai multe capete, cu mai mulţi făptuitori şi cine ştie câţi implicaţi!
– Cum „cine ştie”? Ştie toată lumea: Tovarăşii care au acumulat ieri ca azi să ne conducă!… Nu ne învăţa exact astfel, despre acumularea capitalistă, tocmai măgaru ăsta căruia nu-i mai ajungi azi la nasu de bancher şi senator?!… Ehe, ce repede au şters de pe rol povestea când s-au schimbat lucrurile!
– Mai bine – conchise cinic avocatul – că uite-i ce-au ajuns!… Ţi i-ai fi pus în cap tocmai pe stăpânii de azi!
Dar el nu se lăsă:
– Nu-mi pasă! Mi-i pun şi acum, dacă mai găsesc documentul ăla!
– Nu te teme, că nu-l găseşti; băieţii sunt atât de bine organizaţi… Ia uită-te la ei: Pe cumetrii sunt organizaţi, tocmai ca să nu poată sufla nici unul în front.
– Eu chiar cred că şi venitul la ora asta aici are un rost; pentru a-i putea avea pe toţi în mână – se-nfurie procurorul – Ţi-l aminteşti când ne preda despre „acumularea primitivă”… Ha!…Ştia el ce ştia!… Ştia că şi acumularea socialistă e tot o concentrare de capital pentru noua etapă de piaţă la care am ajuns noi astăzi. Crezi?
– Cred că n-ai uitat analiza marxistă şi nici materialismul istoric la care eu am avut numai note proaste – răspunse avocatul.
În salonul de jos, odată cu atingerea orei de mare aflux, mişcarea devenise mai amplă printre mesele frumos aranjate cu feţe albe şi şervete colorate proaspăt scrobite, cu chelneri activi şi destulă agitaţie în jurul celor ce păreau că veniseră doar pentru a savura tihna amiezii. Distins, cu aerul obosit al celui care subliniază că duce multe în spinare, personajul lor strângea mâinile întinse de un grup care îi făcea loc la masă, ca şi cum atunci s-ar fi hotărât să le facă hatârul. Dar, imediat după ce se aşeză, începu o vorbire destul de lungă ascultată de aceia cu atenţia celor veniţi acolo special pentru aşa ceva.
Procurorul bău însetat vreo trei pahare, după care mai comandă. Şi, ca bărbatul care, fiind satisfăcut în pat, vrea băutură şi pălăvrăgeală la masă, în faţa singurului om cu care îşi permitea gânduri mai intime simţi plăcerea comunicării meditative şi rezumă cele ce se defineau şi pentru el într-un context mai limpede:
-Acuma, dacă stau şi mă uit la mutrele astea pe care, în afară de puştimea obraznică sau unii despre care simţi nevoia să te întrebi cu ciudă de unde naiba or fi apărut, le ştim prea bine încă dinainte, adică îi ştim şi câte parale fac dar şi ce de parale au făcut, zău că nu-mi pare rău că ne puneau ăia pe vremuri să tocim marxism şi tot felul de alte prostii ale învăţământului de partid. Îţi aduci aminte cum, chiar băiatul ăsta, de pe atunci pus pe carieră şi care acum e bancheru lui peşte, îi trăgea cu condamnarea capitalismului şi acumularea primitivă făcută prin jaf, prin exploatare, prin colonialism şi prin piraterie… Îţi aduci aminte, nu?… Păi dacă ne gândim la ce averi au ieşit la iveală în aceşti ani pe care am ajuns să-i numărăm cu zecile, ce-nseamnă asta?… Înseamnă că socialismul, ha: „socialismul multilateral dezvoltat”, cum îi plăcea să spună lui nea Ceaşcă, n-a fost altceva decât o perioadă de acumulare primitivă pentru măreaţa dezvoltare financiară care ne tot zguduie astăzi. Gestionarii, chiar şi ăia mărunţii cu care ne pierdeam noi vremea, furau cât puteau, bişniţarii făceau afacerile murdare care se puteau face, banii se strângeau la saltea. La salteaua lor sau saltelele tovarăşilor cu care împărţeau. Iar, din saltelele astea, a ieşit capitalismul de azi…
-Plus ce-au furat imediat după!
– Aia e o altă etapă. Cred că ai denumit-o corect: „Etapa de imediagt după”, adică aceea când s-a pornit jaful public cu ceea ce socialismul enunţa că face „averea poporului”. Exact cei care până atunci supseseră măruntele lor avantaje de ştabi de pe urma ei nu s-au mai mulţumit cu atât şi, mai cu japca, mai cu legislaţia permisivă a privatizării dar, în orice caz, cu pilele lor şi cu relaţiile lor mafiote stabilite încă de dinainte, şi-au însuşit-o în întregime ajungând tot ei în fruntea bucatelor, adică devenind peste noapte marii noştri capitalişti, marile familii de magnaţi, marii politicieni, marii purtători de haine de firmă, marii aranjori ai tuturor afacerilor cu statul, singura resursă rămasă după ce-au distrus şi-au jefuit şi industria şi agricultura. Da, bugetul de stat pe care ei învăţaseră să-l mulgă încă dinainte, dar discret şi cu teamă fiindu-le frică de furiile lui Ceaşcă. Pe când acum… Acum o fac cu neruşinare ne mai păsându-le de nimeni!… Astea-s etapele. Foarte puţin diferite de ceea ce ne vorbea ăsta de geniul analitic al lui Marx în demascarea metodelor de acumulare burgheze.
Bău însetat, apoi îl privi cu un zâmbet de înseninare caracteristic omului care a reuşit să-şi formuleze, dar şi să-şi împărtăşească nişte gânduri care l-au frământat multă vreme. Iar recunoaşterea adevărurilor sale îl răsplăti:
– Eşti mare, Dumitraşcule!… Păcat de tine în balta asta mică, cu peşti mici; ai fi ajuns un bun teoretician.
– Ştiu – răspunse el trist – mi-a plăcut să citesc şi chiar să-nvăţ mai multe decât mi-am dat apoi seama că am nevoie. Ştii ce mult îmi plăcea să citesc?!… Nevesti-mi nu-i plăcea. Zicea sărmana că a citit destul în facultate ca apoi să se bucure de diplomă… Şi uite că m-am luat şi eu după ea, dându-mi seama că la fel câştigam şi fără să mai citesc…
– Exact ce-ţi spuneam şi eu – exclamă în acord total avocatul – pentru găinăriile de care ne ocupăm noi, trebuia să ne pună să dăm examene la un curs scurt. Chinezii, fiindcă au nevoie de medici de ţară, îi fac în serii de câte trei săptămâni; învaţă injecţia, pansamentul, dezinfectarea, resuscitarea, scosul măselei, punerea copcilor şi intră-n producţie!… Tu eşti prea bun pentru ce-ai devenit – îl flată el – Şi, pe deasupra, onest. Nu te-a putut prinde nimeni cu ceva, niciodată.
Ceea ce-i oferi procurorului şansa să pună concluziile aşa cum obişnuia profesional:
-Şi, atunci, spune şi tu: Nu avem dreptate noi, oamenii normali, lefegiii cărora ni se taie din salariu, să ne răsculăm faţă de unul ca ăsta care sfidează cu parvenirea lui?!… Da, ăsta, sau alţii ca el, care au ajuns acum să facă şi legile prin care ne taie din salarii!
Avocatul îl privi cu diavoleasca lui ironie de om îmbătrânit în rele şi i-o servi:
– Da, dar tot ei au făcut şi legile prin care acum câţiva ani vi le-au umflat mai mult decât trebuie – deveni acela, aproape la propriu, un fel de avocat al diavolului – Voi şi armata aveaţi cele mai neruşinate salarii.
-Aveam – se indignă procurorul – aveam un salariu bun şi, după cum ştii prea bine, tocmai bazându-mă pe el voiam să fac… hm, în fine… e vorba de ce plănuisem cu tine. Adică – se-nfurie el ca să n-o mai lungească – îmi permisesem să fac nişte planuri prin care să-mi refac viaţa. Era dreptul meu, pe baza salariului câştigat cinstit de mine!…
-Ai dreptate. Eu n-am spus decât că acest salariu v-a fost umflat artificial tot de ei.
-Când şi-au dat seama că au nevoie de noi! – preciză procurorul ca şi cum asta i-ar fi dat mai multă dreptate – Când au văzut că fără noi n-o pot scoate la capăt cu toate chichiţele legislative care le încurcau socotelile, le întârziau afacerile, le periclitau averile făcute proaspăt!… atunci abia ni le-au mărit!
-Ştiu prea bine. La început o duceaţi prost şi ne invidiaţi pe noi, avocaţii care câştigam mai bine, iar acum am ajuns noi să visăm să ajungem la venitul vostru. Hai, recunoaşte că politicienii v-au căutat în coarne.
-Ne-au căutat. Aveau nevoie de noi. Pe cine puteau să se bazeze? Fiecare stat are un aparat legislativ şi îl plăteşte bine.
-Din aceleaşi motive!
-Poate că ai dreptate. Dar, pe cine vrei să se bazeze?… Dictatura avea miliţia, avea securitatea… ne avea chiar şi pe noi, şi armata şi alte eşaloane că putea să poruncească orice şi să îndeplinească cele mai mărunte indicaţii date cu arătătorul lui Ceaşcă. Erau stăpâni pe situaţie. Pe când ăştia?… A trebuit să treacă o vreme până când şi-au dat seama că au nevoie de noi.
-Şi au început să vă facă curte, au organizat cu voi întâlniri peste întîlniri, preşedintele şi parlamentarii erau mai atenţi cu bilanţurile voastre decât cu cele economice, v-au atras cât au putut umflând lefurile până la nesimţire.
-Lasă domnule, sunt ca-n toată Europa.
-Da, dar românul câştigă pe jumătate, sau pe sfert decât această „toată Europa” – veni avocăţeasca replică întorcându-l, realist, la oful său:
-Domnule, de vreme ce mi s-a dat, e dreptul meu. Eu mi-am făcut calculele mele de viaţă în funcţie de aceasta, şi nimeni nu are dreptul să intervină în calculele mele de viaţă. Pentru că e viaţa mea, înţelegi?
-Înţeleg, tăticule; stai, nu te mai porni aşa că nu-s eu de vină… Înţeleg. Cine te poate înţelege mai bine decât mine?… Ai dat şi tu de-o macaroană mai dulce, mai gustoasă, mai rafinată, mai performantă, hm, precum meciul triumfător de aseară… Stai, nu te supăra şi nu gesticula; am vrut să spun: o macaroană mai tentantă, mai… în fine, mai plină de… atracţii, de… plăceri intime, de… ştii tu prea bine de ce anume!… Ai dat, adică, de-o macaroană mai ca lumea şi, tocmai acum, ticăloşii ăştia vin să ţi-o taie!
Ciocniră întristaţi amândoi de o asemenea realitate, avocatul ne mai având alura aceea de diavol, chiar un diavol mai jegărit, dar diavol cu tot cinismul şi satisfacţiile privirilor acide. Nu, nu mai afişa acea nepăsare ironică. Modest şi trist alături de el, era prietenul sincer care îl căina. Iar asta, lui îi făcea bine. Îl liniştea. Îl făcea să iasă din starea aceea stupidă în care ar fi simţit nevoia să ameninţe pe toată lumea cu faptul că el era Legea, că el era Pedeapsa, că el era cel care îi avea la mână şi le putea decide soarta. Se calmase şi nici măcar acel „Ehe, credeţi că vă merge?!” nu mai simţea nevoia să-l rostească. Mişcând cam indecis degetele în aer făcu semn chelnerului să mai toarne şi rămase aşa, simţindu-se bine în tăcerea cu care prietenul său îl ocrotea.
Tăcură mult, ciocnind şi bând rar dar îndesat şi rămânând fiecare pe o altă direcţie de priviri, parcă din grija aceea de a nu se deranja, tocmai ştiind că priveau după nişte gânduri asemănătoare.
Cândva, târziu, mai ciocnind o dată la îndemnul aceluia, procurorul lăsă paharul deoparte, făcu un gest de rotire a palmei ca şi cum ar fi spus „mă rog…” şi rosti pe gânduri:
-Hm… „O macaroană mai ca lumea… Mai gustoasă… Mai tentantă”… Hm… Auzi? Spune-mi te rog şi mie: Cum e chestia aia cu turismul sexual?
Avocatul nu se arătă nici surprins, nici măcar mirat, nici având nevoie să întrebe ceva. Îşi luă în serios rolul de enciclopedie în această restrânsă direcţie a plăcerilor omeneşti şi răspunse ca unul ce se vrea specialist:
-Ei, nu e chiar cum se spune în reclamele alea cu Tailanda, fiindcă în plin sezon fetele se-mpart între cât mai mulţi clienţi, iar baza e tot peisajul şi vizitarea muzeelor.
-Deci, nu e ceva chiar grozav, grozav! – rosti el ca şi cum s-ar fi consolat privind reducerea salariului.
-Nu – confirmă avocatul asigurându-l: E cam la fel cu ce facem noi, numai că vezi şi alte peisaje.
CAPITOLUL AL NOUĂLEA
De fapt, proiectul acesta care risca acum a fi ratat, a început pentru el după ce a văzut la televizor aspecte din scurta vizită la Bucureşti a lui Berlusconi, prilej cu care s-au recapitulat amănunte mai insolite privind obiceiurile politicianului care, prin capul său expresiv care se ridica deasupra trupului mărunt, aducea cu unul dintre gemenii din simbolul reprezentat de acea Lupa Capitolina care le dă să sugă.
Pentru că, unul ca el, ajuns tocmai la psihologia vârstei frustrărilor, nu putea să nu asculte, să urmărescă sau să culeagă cu interes concupiscent şi un soi de autoîncurajare care-i excita forţele, toate poveştile aşa zis mondene despre premierul italian cu frizura atât de frumos cănită. Ba, mai mult decât atât: Tocmai unul ca el, mai tânăr cu mai bine de zece ani decât celebrul politician mândru de capacităţile sale amoroase era, oricum, mult mai îndreptăţit decât acela în a-şi recupera anii de neralizări sexuale. Strângând amănunte despre huzurul italianului cu femei chiar mai înalte decât el, pe care şi-l încununa la senectute cu unele şi mult mai tinere, şi comparându-le cu viaţa lui sexuală îngrădită de prejudecăţile austerităţii pe cât mai făţarnice pe atât mai periculoase din perioada turnătoriilor comuniste şi a asmuţirii omului pe criterii carieriste, ajungea la concluzia că el ar avea şi mai mult dreptul, decât acela, să se dedea la cele lumeşti. Adică să-şi facă, precum combativul politician neîngrădit în prejudecăţi, un cerc de fete proaspete şi atractive pentru noptatice petreceri. Care petreceri, ar putea fi mai simple decât cele sofisticate ale premierului italian, deoarece în această materie fiecare decide după poftele şi buzunarul său.
În această ordine de idei, a libertăţilor pe care şi le putea lua în economia de piaţă, cu îndemnul dat de exemplul unor personalităţi mult mai publice decât persoana sa, căpăta de asemenea justificare şi raţionamentul lui mai vechi în legătură cu aspectul general-social. Fiindcă, de mai multă vreme el începuse a-şi spune că, dacă toţi corupţii şi delincvenţii nepedepsiţi din jurul său făceau chiar grave abuzuri penale în numele libertăţii cu care se treziseră pusă-n braţe de lovitura de stat, apoi, în numele aceleiaşi libertăţi, ce, el nu avea dreptul măcar să-şi refacă viaţa, bucurându-se ca Berlusconi de puţinul care i-a rămas?!…
Şi, astfel, încurajat de avocatul care era mai puţin teoretician decât el, dar mult mai mult om de acţiune, a început să facă nu numai micii paşi spre o discretă viaţă dedată la plăceri intime, ci chiar şi un plan prin care, de ce nu, la nivelul posibilităţilor lui şi a condiţiilor oferite măcar de localitatea X…, să facă ceea ce glumeţul septuagenar, care se învârtea ca un titirez uns cu toate alifiile întineririi, făcea la nivelul averii lui de miliardar şi a unei întregi Italii unde îşi avea răspândite cuibuşoarele de nebunii… Îşi construia acest plan cu grijă, spunându-şi că făcea asta tocmai pentru că era un spirit lucid, dotat cu voinţa de a se adapta la cerinţele şi ofertele noii vieţi adusă odată cu libertatea asta a noastră, sărăcăcioasă dar dulce!
Or, aceste cerinţe nu puteau, ba, chiar nu aveau voie să se rezume la semiconsumatele dame descoperite sau scoase de la naftalină de avocatul pe care-l bănuia că, aşa cum îşi instruia clienţii învăţându-i cum să se poarte la proces, le dădea şi ălora lecţii despre modul cum trebuiau să practice arta de a-i trezi lui simţurile şi a-i întărâta poftele. Pe măsură ce era mai atent la modul cum tratau tinerii de la noi problema, cum tinerele se expuneau la televiziuni şi cum în lumea largă, aveau curajul necesar mulţi oameni de vârsta lui, îşi ridica şi el, deocamdată teoretic, nivelul pretenţiilor. Adică, şi-ar fi dorit o anumită categorie de femei pentru a-l aduce din lumea lui de pudibondă educaţie cu morala proletară, pe tărâmul pragmatic al păcatelor dulci şi vinovate, nocturne şi diurne, în destrăbălarea plăcerilor zilnice lipsite de prejudecăţi în care simţul că trăieşti e mai puternic decât morala sau ruşinea, iar celor care te invidiază le poţi spune că o fac din impotenţă. Se visa sfidând, ca un Berlusconi mai înalt şi chiar mai tânăr, având dreptul să râvnească la junele care-şi etalau şi formele şi gândurile de gâsculiţe sexi la televizor. Iar problema era să-şi facă dinţii, să-şi ia câteva haine de firmă cu care să-şi înlocuiască costumele alea de stofă rezistentă păstrată cândva în depozite doar pentru tovarăşi şi să găsească un frizer, „stilist”, cum se spune acuma, care să-i realizeze o bună cănire a părului, cu vopsele scumpe, pentru un „look modern”, cum tot acum a început să se spună… restul, problemele morale aşa cum le învăţase el cândva, nu mai contau!… Morala constă în a nu-ţi fi ruşine cu nimic din ceea ce face plăcere propriului tău trup – trebuia el să afirme sus şi tare când îşi va pune în aplicare acest proiect. Fiindcă, şi pe plan intelectual, va trebui să se exprime precum gânditorii moderni, puşi în serviciul lipsei de prejudecăţi şi a colmbaterii ipocriziei, tocmai prin dedarea la cele mai ipocrite plăceri ale fiecăruia.
Făcuse şi socoteala cam câţi bani i-ar fi trebuit pentru asta şi, hotărât să pună la bătaie tot ce-ar fi trebuit, n-a fost nici meschin, nici scârţan, nici zgârie brânză, ci numai chibzuit ca să se poată încadra, după cheltuirea economiilor de până atunci, în salariul destul de mare cu care credea că s-ar putea descurca. Fără nici o reţinere, adică, dar cu o anumită chibzuială în a nu-şi permite vreo exagerare care să-i falimenteze proiectele. Pentru că citise el în cartea unei distinse doamne la care, aşa cum o vedea că se autodescria în paginile acelea, chiar c-ar fi râvnit. Citise cum, uzând de cardul unui diplomat străin cu care se-ncurcase, tânăra lipsită de prejudecăţi îşi cumpărase o rochie la un asemenea preţ, încât nevasta aceluia, chiar nevastă de diplomat fiind, dar tot lefegiu însemnând şi asta, a leşinat văzând ce gaură li s-a făcut în bugetul de familie…
Aşa că, dacă tot ajunsese ca, la vârsta de sub şaizeci de ani, să-i facă ăştia o leafă grasă, planurile lui trebuiau să fie chibzuite. Să facă ceva cadouri, sau trataţii, ca să nu pară fetelor scârţan şi să-l părăsească; fiindcă auzise că şi Berlusconi, cât le invită el la petreceri de mare gală şi tot le dă un onorariu sau o atenţie. El se va rezuma la atenţii, dar într-un fel aşa, mai mult simbolic, fiindcă ele trebuie să înţeleagă că n-are alte venituri decât leafa, iar investiţiile astea cu dantura, cu costumele pe care toţi ţiganii le iau astăzi de la cele mai renumite firme, cu vopseaua de păr aleasă dintre cele scumpe, fiindcă altfel te dă de gol, cu ce mai trebuie să-i dea avocatului ca să facă un loc plăcut de petrecere la casa lui de la ţară, cu gard des şi înalt ca să nu se iţească vecinii printre scânduri, cu o sculă din alea mai moderne pentru muzică şi un closet mai ca lumea, fiindcă-l avea tocmai în fundul curţii, cu grătar făţos, care să le-nvăluie-n mirosul ce le face pe femei să poftească de la bun început, dar şi cu ce să pună pe el, ca să arate că sunt nişte domni dotaţi, cu frigiderul plin şi… Şi, bine-nţeles, cu nişte saltele noi, ergonomice şi mătăsoase care le atrag ele, de la sine, îndemnându-le să se întindă!…
Cam aşa arătau proiectele lui însoţite de bugetul de cheltuieli pe care-l calculase ajungând la un rezultat mulţumitor. Un rezultat satisfăcător din punctul de vedere al dorinţelor sale, care acum se puteau îndrepta spre materia primă a acestor petreceri, la care vârsta era elementul predominant. Pentru că n-avea de gând nici să facă vreo prostie înşelându-se cu vreo minoră bine versată de la care să iasă apoi panarama, dar nici nu mai voia concesii prea mari, spre prea multă maturitate, de vreme ce tot hotărâse să fie culant şi să nu-i pese de acele cheltuieli, tocmai ca să aibă parte de plăceri la care să nu trebuiască să renunţe.
Se legăna în mrejele acestui proiect căruia i se dedicase cu totul şi, numai uneori, când mai tăia din vreo plăcere din astea dându-şi seama că bugetul nu permite, cădea pe gânduri şi se întreba oare cât o fi prevăzând din bugetul său Berlusconi pentru aşa ceva, dacă se spunea că avea dinainte recrutate vreo treizeci de femei hărăzite petrecerilor sale.
– Facem ca Berlusconi; am eu o casă la ţară!…- i-a spus avocatul cu sticliri pofticioase în ochii săi drăceşti.
– Dar Berlusconi ce are?
– Are, domnule; are reşedinţe la Roma şi la Milano; are complexe selecte de apartamente în cartiere de lux, pe lângă televiziunile lui, pe care le dă celor… celor mai serviabile, cred – aprecie după un moment de gândire în care pesemne că alese calitatea care i-ar fi plăcut lui – Se spune că are paisprezece din astea, care se ştiu că stau în apartamentele lui, dar unii spun că are chiar treizeci pe care le ţine… Cum să spun?… Le ţine gata pe ţeavă pentru petrecerile pe care le dă; a dat o petrecere şi-n onoarea lui Putin!
– Cu toate treizeci?
– Poate treizeci, poate paisprezece… Presa asta de belea mai scrie şi după ureche.
– Zice că ar fi şi două românce printre ele.
– Ei vezi!… Vezi că ştii şi tu!… Citeşti ştiri din astea; te interesează!
– Zice că una i-a făcut lui tatsu moară; undeva în Argeş; dar unii spun că are treijdoi, iar alţii că are douăjdoi de ani şi că le-a răspuns gazetarilor că nu-i priveşte!
– Eu nu iau drept bune decât ce scriu gazetarii străini; ăştia ai noştri sunt şi inculţi şi puşlamale, nici nu verifică bine ştirile. De la presa străină afli exact: are o vilă în Sardinia şi alte două la Arcore şi la Lesco, spre marile lacuri. Da; special amenajate!…
– Şi a ta, cum e?
– Cu closet în curte, dar facem noi weceu ca lumea, ori o toaletă spaţioasă cu căzi şi duşuri, să punem fetele să facă baie!… Ei, ce-o să zici când îţi aduc vreo patru, să le săpuneşti şi să le faci clăbuc cu buretele?!
– Patru?
– Pot să fie şi şase. Schimbăm mereu numărul, ca să derutăm; să nu fie nimic sigur, ca şi la el: Ba paişpe, ba treizeci!…
– De ce i-or fi trebuind treizeci?
– Păi el face recepţii, ţi-am spus; cred că are grădini, terase luminate, parcuri împrejur ca să fie recepţia intimă…
– De ce îi trebuie recepţii?
– Ca să petreacă, să se veselească şi să se retragă cu una.
– Aha; deci, tot cu una, până la urmă.
– Ei, mai ştii! Dar oricum, să nu te mai bosumfli aşa când fac comentarii despre tine. Lucrurile astea pot fi secrete doar pentru cei demodaţi. Berlusconi comentează a doua zi, ehe!… Şi despre performanţele lui dar, mai ales despre performanţele pe care femeile le fac pentru el.
– Va să zică le alege, paişpe sau treizeci, câte-or fi, dar le şi selecţionează după performanţe – spuse el căzând într-atât pe gânduri încât celălalt trebui să-l încurajeze:
– Cu certitudine. Am citit eu nişte stenograme după interceptări telefonice.
– Va să zică şi pe el îl interceptează.
– Asta-i lumea modernă: N-ai prejudecăţi tu, n-au nici alţii; şi, atunci, nu poţi avea nici secrete.
Rămase o clipă pe gânduri faţă de o asemenea filosofie de viaţă şi spuse deodată, trădându-şi gândul la cu totul şi cu totul alt aspect:
-Nu; atunci noi n-o s-aducem mai multe… Cel puţin la început –adăugă ca să nu-l dezamăgească – Câte una de fiecare, că e şi mai puţin riscant şi mai puţin costisitor… – Şi, iarăşi ca să se scuze că nu vrea totul „di granda” de la început şi să-l convingă s-o ia cu binişorul, insistă căutând argumente: Chiar tu ai spus că, până la urmă, şi Berlusconi tot cu una pleacă!…
– Am înţeles – avocatul o făcu într-adevăr pe dezamăgitul plătindu-i-o: Eşti mulţumit cu aia să-ţi strige că-ţi simte… piticu… Ha: Pititcu!… Piticu!… Piticu!…
– Nu, te rog… – deveni procurorul moale – te rog: Ceva mai tinere!… Din astea, doar la nevoie.
– Păi nevoie e mereu! – i-o trânti avocatul pentru ca apoi, ca să nu-i reducă interesul, să cedeze şi el: Bine; desigur… o să căutăm… dar astea tinere, ştii, sunt mai cu pretenţii; ai văzut, se spune că şi Berlusconi le plăteşte!… Vor atenţii, sau chiar biştari număraţi; vor să le dansezi mult, vor o anumită muzică…
– Cu muzica, ai dreptate; trebuie s-o facem mai încet. Să nu creadă vreun beţiv din sat că s-a făcut vreo nouă discotecă şi să sară gardul. Ştii cât de agresivi sunt golanii ăştia tineri; dac-au mai şi băut ceva. Da, ai dreptate: Gardul trebuie făcut bine. Ai suprafaţă mare?
– E o fâşie îngustă, iar vecinul are acolo nişte coteţe; de-abia pe urmă e casa. Dar la margine dă într-o râpă…
– Îngustă… Şi răpa e adâncă?
– Este. Ce importanţă are?
– Păi are; că nu mai e nevoie pe partea aia de gard. Scăpăm de nişte cheltuieli şi punem deocamdată muzică la radiocasetofonul meu; am unul luat înainte într-o excursie în Germania Democrată şi, să vrei să-l dai mai tare, tot nu poţi!… – dar, ca să nu-l credă celălalt meschin, mai veni cu un argument: La Berlusconi, în localităţile alea pe care văd că le ştii, pesemne că are domenii mai largi; nu riscă să-i vină beţivii daţi afară de la discoteca satului!…
– Ei, dragă, Berlusconi e altceva. Se spune c-a văzut haremul lui Ghadaffi şi i-a plăcut; că musulmanii ăştia africani au alte obiceiuri.
– Bunga-Bunga!Mie-mi spui!…
– Ei vezi!… Vezi că ştii şi tu!… Citeşti ştiri din astea; îţi plac!
– Cum să nu!… Ca şi lui Berlusconi căruia i-au plăcut obiceiurile africane.
– I-a plăcut Bunga-Bunga; ştii de ce i-a plăcut Bunga-Bunga?
– Ei, dragă, el are şapteşpatru de ani; e o diferenţă de mai bine de cincisprezece între el şi noi. Încearcă şi el Bunga-Bunga fiindcă, pesemne, ştie mai bine ce-i aia, decât noi care doar bănuim…
– Bănuim; da; bine apreciat. Se spune că doi europeni sunt condamnaţi într-un trib african şi li se dă să aleagă între închisoare şi Bunga-Bunga. Primul zice că nu vrea închisoare şi, atunci, judecătorii şi tot tribul îl iau la… Bunga-Bunga. Atunci, celălalt strigă că el vrea la închisoare, iar preşedintele tribunalului îi spune: Mai gândeşte-te, că, la închisoare, te iau la Bunga-Bunga puşcăriaşii ăia stătuţi!…
Procurorul îl aşteptă convenţional să termine bancul pe care i-l mai spusese de câteva ori, fiindcă discuţiile lor admirative la adresa lui Berlusconi nu erau ceva nou şi, rumegându-şi gândul său, spuse aşa, ca în legătură cu un calcul personal:
-Dar, chiar dacă ele sunt tinere, cum ne-ar plăcea şi nouă, oare, un om de talia lui Berlusconi, dacă le face şi atâtea favoruri, de ce le mai şi plăteşte?
Cu convingerea că este enciclopedie în materie, avocatul răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
-E mai sigur şi mai limpede. Şi nu e, cum cred unii, o diminuare a plăcerilor pe care ţi le oferă. Să ştii că fetele au instinctul recunoscător de a face treabă bună dacă le plăteşti; şi ţi se dăruie chiar cu mai mare plăcere. Degeaba se spune că sunt mai reci sau mai materialiste când o fac cu plată. Aia e altceva. Aia e la profesionistele cu tarif şi timp limitat. Dar femeia, orice femeie pe lumea asta, are instinctul de a fi ajutată de bărbat; de a primi de la bărbat ce are nevoie şi chiar ceva în plus. Fetele se încălzesc atunci când se simt ocrotite de banii tăi şi, chiar o pot face cu mai multă plăcere… Nu uita că oamenii generoşi sunt admiraţi! – mai adăugă el, chiar cu un uşor iz educativ faţă de modul calculat şi cam temător de cheltuieli în care se manifesta prietenul său procurorul – Eu, de ce, în ciuda unor câştiguri bune pe care le-am avut, n-am strâns la ciorap?… Pentru că ştiu: Cu femeia, cu cât eşti mai culant, cu atât îţi face plăcerea mai bine şi mai frumos, dăruindu-se din toată inima…
Procurorul rămase meditativ privindu-i fruntea agresivă, care dădea o anumită ţinută îngtregii sale figuri intransigente, tuturor liniilor capului care trona pe un bust mărunt, bine făcut.
-Cam semeni cu Brelusconi – îi spuse – Da, da: Chiar dacă ai încă de făcut baia aia în care să le săpunim şi gardul mai înalt ca să nu ne deranjeze beţivii satului, să ştii că semeni cu el.
– Semăn – răspunse convins avocatul – Nici Berlusconi nu-şi face probleme când le spune tuturor, în faţă: „Îmi place viaţa, îmi plac femeile; nu dau explicaţii!”… Ha, nu-i mişto?!
Iar el se întreba daca acela o spunea serios, sau o făcea pe convinsul tocmai ca să-l convingă pe el a prinde curaj şi a se angaja serios în toate dulcile tentaţii pe care i le dădea pe la nas.
CAPITOLUL AL ZECELEA
La a treia sticlă, avocatul îşi luă în serios rolul de mentor pentru diavoleştile tentaţii şi porni un excurs privind conceptul de „femeie” în viziunea şi aprecierile sale:
-Domnule, să ştii că, mai ales femeia adevărată şi la condiţia ei profitabilă pentru noi, ăştia care am sărit de cincizeci, nu trebuie să fie nici prea tânără… Nici prea tânără şi, în orice caz, nici prea cultă… Pe mine, de exemplu, intelectualele mă enervează: Pe lângă faptul că îşi dau aere şi vor întotdeauna să le consideri pe picior de egalitate chiar şi dacă nu fac doi bani la pat şi mai mult îşi amintesc de cărţi sau de filme în loc să-şi dea drumul la instincte, pe lângă că, fie iau lucrurile prea teoretic dacă-s rele de muscă şi, în loc să fie mândre de ce le poate fundul, îşi justifică poftele prin ce-au citit despre nevoia de sex, fie vor s-o facă mai mult din curiozitate şi atunci chiar că nu-s în stare să-ţi producă vreo plăcere reală, pe lângă toate astea, mai sunt şi acaparatoare şi vor să-ţi dea lecţii de fidelitate zicând că ele veghează la demnitatea ta şi la bunul tău renume. Intelectuala nu te consideră animalul care sare pe ea ca să se dezlănţuie apoi împreună şi să se lase în voia instinctelor ci, chiar dacă nu pune mâna pe tine ca soţ, te consideră partener, îţi pune tot felul de condiţii de parteneriat şi se culcă cu tine ca-ntr-o convenţie parafată pe care trebuie să o citeşti de câte ori vrei să faci amor în patul în care ţi-e parteneră şi nu femeie care geme… Nu mai pun la socoteală faptul că toate astea vor discuţii care să corespundă nuvelului lor „elevat”, că te-ntreabă ce cărţi ai citit iar, chiar şi atunci când îţi spun o vorbă dulce, nu poţi şti dacă asta le vine aşa, din avântul pe care li-l capătă carnea, sau din vreo lectură, sau din vreo telenovelă văzută la televizor… Nu ştiu, poate că alţii se complac, nu vreau să generalizez, dar mie mi-au plăcut totdeauna alea mai simple, puse pe treaba pentru care au ştiut prea bine că-ţi intră în pat şi-atâta tot. Cu toată plăcerea şi fără prea multă filosofie!… Ei, ce zici? Nu crezi că am dreptate să prefer femei din astea care nu complică prea mult lucrurile?!… Care ştiu că rostul lor e să fie încălecate, care-şi respectă acest rost şi le place să şi-l facă… Eu sunt pentru lucrurile naturale, dragă…
Incitându-l pledoaria avocatului şi chiar făcându-i poftă să ajungă cât mai repede la a amenaja locul acela în care, şi să scape de vecinii de bloc şi să se simtă cât de cât pe urmele lui Berlusconi ca să poată spune într-adevăr că îi place viaţa şi îi plac femeile, procurorul începea să-şi imagineze trupurile unor asemenea făpturi care oferă lucrurile naturale şi, tot imaginându-şi-le cu plăcere şi voluptate aşa cum îl stârneau vorbele celuilalt, fără să ştie prea bine de ce, poate influenţat de reclamele şi sfaturile dietetice din ziare, îi dădu dreptate cu un argument foarte actual:
-Ecologice!
– Ecologice? – avocatul rămase pe gânduri surprins de trăznaia asta dar, cântărind-o mai mult, cedă: Hm, „ecologice”… Ai dreptate, da: Se poate spune şi ecologice. Tot ce-i natural, acuma-i ecologic. Iar, dacă începem să înţelegem natura şi să ne bucurăm de produsele eco, atunci ne dăm seama mai bine de unde vine plăcerea să ne întoarcem la natural. Da, poate putem spune şi aşa – se înfierbântă imaginaţia lui oratorică de avocat – de aici vine şi atracţia unuia ca mine pentru femeile cât mai naturale…
-Păi sunt mai naturale când sunt mai tinere; au mai multă naturaleţe şi mai puţină învăţătură! – i-o trânti deodată procurorul mergând pe firul gândurilor sau al poftelor sale.
Dar nici mintea avocatului nu se desprindea de direcţia pe care euforia şpriţului o făcea să înainteze:
-Învăţătura, ehe, îşi are şi ea rostul ei în formarea femeii!… – spuse el ca şi cum ar fi gustat din asemenea plăceri – dar şi învăţătura asta trebuie să fie naturală: Pe propriul ei trup, cu propria ei experienţă, nu luată din cărţi… Ehe, să ştii că, zău, chiar ai spus o vorbă mare cu ecologia asta, fie că unora li s-ar părea stranie în materie de amor: „Cum adică, amor ecologic?” ar întreba fraierii. Da, ecologic, le răspund eu făcând uz chiar de-o zicală mai veche, aia cu futaiul zdravăn, tras ciobăneşte. Ia să se întrebe dumnealor de ce experienţa a consemnat şi arată că ăsta ciobănescul e cel mai bun?!… Pentru că e natural; cel mai natural! Tot aşa e şi cu noi, bărbaţii ca mine care vrem o ciobăniţă! Ă?… Ia gândeşte-te: O ciobăniţă pietroasă şi mirosind a zer curat. Am avut eu una din asta odată, căreia nu-i plăceau comportările delicate, sfioase, şi chiar îţi spunea de la obraz: „Trage-mi-o, mă, mai în duşmănie, că doară nu i-o tragi lui mâne-ta!”… Da, da; îţi spun eu: Pe măsura evoluţiei sexului, vom dori să regulăm o primată, că e mai eco!… – Şi, autoamuzându-se de ideea asta, îi dădu o palmă prietenească umplând paharele pentru a continua în dulcea stare glumeaţă a chefului: Ai să vezi tu, cu o asemenea teorie, se poate face chiar şi carieră politică. Am să mă înscriu la ecologişti şi am să le revigorez partidul cu cel mai teribil plan de măsuri pentru sexul natural şi nepoluat!… Că, poluarea, ştii tu ce-i poluarea în relaţia bărbat-femeie?… Păi sunt parfumurile scumpe pe care ele le doresc, încât bărbaţii au ajuns să uite mirosul natural de femeie. Ăla făcut de natură, o, mamă-mamă!… Făcut înadins ca să te excite!… Ia gândeşte-te şi pofteşte puţin! – îl ademenea el văzându-l cum face ochii mari şi nările pofticioase – Eu ştiu asta de la un avocat bătrân la care am făcut practică: Avea agenda în care erau trecute procesele programate peste zi iar, la orele de seară programa fetele. Cu câteva zile înainte le programa. Deschidea agenda şi nota numele fetii cu care vorbea: „Vii la mine joi după şase. Până atunci nu te mai parfumezi şi atenţie chiar la săpun, că eu vreau să stau cu nasu-n păsărică, nu în cosmetice!”… Ei, ce zici?
-Important e să facem odată reparaţiile alea; cred că trebuie şi văruit, nu – se dovedi procurorul fie mai pragmatic, fie mai nerăbdător să pună în practică planul făcut de amândoi, confirmând că intrase pe aceeaşi linie de plutire în visul poftelor.
– Facem, băiatule; facem cât de repede posibil! – Îl încurajă fascinatorul diavol pus pe glumă doar pe jumătate iar, pe cealaltă jumătate demonstrându-şi fantezia. Facem clubul eco al amorului, într-un mediu eco şi cu femei eco!…
– Dar nu e o jignire pentru ele?
-De ce?… Orice femeie nefăţarnică ar recunoaşte că e plăcut să facă amor cu un cioban. E dreptul nostru să vrem femei adevărate, tot aşa cum femeile adevărate ar dori un cioban care să le spetească. Proclamăm întoarcerea la amorul natural, fără mofturile intelectuale ale impotenţilor… Da, da; tu ai dat exemplu!… Tu te-ai demonstrat a fi cioban când ai mulţumit-o pe aia care striga înnebunită sub tine!… Ce,ce te-ai întristat aşa? Nu te sfii, mă; fii mândru, bărbate!
Dar remarcase bine: cu procurorul se petrecuse ceva. Se pleoştise. Ţinea paharul cu amândouă mâinile, ca şi cum ar fi supt din el, sau ar fi vrut să-şi potolească sughiţul. Într-un târziu, ridică nişte priviri pleoştite şi întrebă scuturându-se de poftele visate şi aşezându-se cu picioarele pe pământ:
-Auzi, dar ce crezi că o să mai putem face noi dacă ticăloşii ăştia au tăiat salariile?
– Ce-ţi veni, tată, aşa de-odată?!… Vedem; ne descurcăm noi.
– Poate tu; dar pe mine m-a lovit foarte rău.
– Ei şi ce? Sărac – bogat, bărbat tot rămâi.
– Nu vorbi aşa! – îl rugă el cu seriozitatea celui care simte că s-a îmbătat – uite, am să-ţi mărturisesc: Ce i-a plăcut ăleia nu era bărbăţie… Acuma, c-am început, trebuie să-ţi mărturisesc fiindcă cu tine am făcut planurile astea frumoase: Le simt că se prăbuşesc; de când au anunţat ăştia reducerea lefurilor, îmi dau seama că nu voi mai putea face faţă şi mă cuprind furiile. Da, mă cuprind furiile – strigă el dându-şi seama de-abia apoi şi, uitându-se temător în jur, începu a-şi controla strigătul transformându-l în şuierat – Fiindcă îmi fură drepturile, da! Sunt furios şi-mi vine să lovesc… Da, să lovesc… Să protestez. Să-i întreb cu ce drept?! – şuieră el în continuare, cu o privire aproape dementă datorată efortului că se abţinea să nu strige – Da, şi cu femeia aia a fost la fel. Mă făcuse să mă simt atât de bine, atât de încântat de ce făceam cu ea când, deodată, mi s-a aprins un beculeţ care-mi atrăgea atenţia că n-o să mai am parte de asemenea plăceri dacă rămân cu leafa mai mică. Şi m-a cuprins o ciudă de-mi venea să mă dau jos imediat din pat. Atunci m-a cuprins o ciudă şi mai mare, fiindcă nu voiam să mă dau jos de pe ea. M-am înfuriat şi am lovit, am lovit, am lovit; nu ştiu cu ce am lovit, dar loveam cu plăcere fiindcă loveam în ei, cei care-mi tăiau leafa. Pe urmă mi-am dat seama că acolo, în patul pe care-l terorizam, ea striga de plăcere!… Ei asta e; ţi-am spus-o!… Trebuia să ţi-o spun – proclamă el păstrându-şi privirile la fel de periculoase – Da, trebuia să ţi-o spun pentru că asta m-a tulburat şi-am fost tulburat toată ziua. Chiar m-am trezit strigând de unul singur… – şi, ne ascunzându-şi sticlirile care nu arătau nimic bun, înghiţi în sec ca să nu strige pentru a da din nou drumul şuieratului ameninţător: Nu are nimeni dreptul să se atingă de leafa mea; am muncit pentru ea şi fac ce vreau cu ea!
Furiile-i creşteau şi nu-şi mai putea menţine glasul doar la şuierat. Se ridica în picioare, se apleca peste balustrada terasei spre mutrele care mişunau în saloanele de jos şi le striga că ele sunt vinovate şi pe ele se va răzbuna. Da, se va răzbuna, fiindcă el e Legea!
Se ţinea de balustradă fiindcă i se cam lăsase vinul în picioare, privea rău, cu o demenţă ameninţătoare către toţi posibilii săi clienţi pe care ar fi dorit să i-i aducă poliţiştii în birou şi să-i aşeze pe scaunul de anchetă scoţîndu-le cătuşele doar la încuviinţarea sa, îi ameninţa şi le arăta cu degetul spre tavanul întunecat ca şi orbirea Justiţiei:
-Ha, mi-aţi făcut leafa mare, ca să vă apăr furtişagurile voastre!… Iar când am vrut să-mi fac şi eu dinţii ca voi, să mă cănesc ca voi şi să-mi iau haine de firmă cum purtaţi voi, mi-am dat seama că nu era mare deloc; că de-abia mi-ajungea!… Iar acuma, cu toate că de-abia mi-ajunge, tocmai când… în fine, când şi eu… veniţi şi mi-o tăiaţi ca să nu-mi mai ajungă deloc!… Ei bine, vă arăt eu vouă!… O să le arăt eu lor – îi spuse avocatului care, remarcându-i expresia aproape dementă pe care i-o dăduse furia, adică furia celui pe care-l tragi cu forţa şi-l scoţi de deasupra unei femei pe care tocmai s-a aşezat simţindu-i dulceaţa, descifrându-i schima paranoică şi dorinţa de a muşca, prin care îşi explica şi vehemenţa bărbătească pe care i-o apreciase femeia aceea pofticioasă şi guralivă care nu-şi dădea seama că, în clipele acelea de nebunie, s-ar fi putut să fie chiar strânsă de gât, stătea acolo în umbră şi tăcea mâlc, pentru ca nu cumva să-l întărâte mai rău.
Dar întărâtarea tot se producea, de vreme ce el intrase-n plăceri şi avea impresia că toţi, şi cei care-i măriseră leafa, şi cei care acum i-o micşorau, şi cei care-i trecuseră prin mână purtându-i pică, şi cei care nu ajunseseră în mâna lui şi le purta el pică pentru asta, toţi, toţi cei care-l înconjurau îşi bătuseră joc de el înfundându-l în plăceri, incitându-l să-şi facă planuri şi mai mari pentru plăceri viitoare, iar acum îl trăgeau de fund şi de picioare ca să-l scoată de acolo, tocmai când el străduia să se-nfunde mai bine şi mai temeinic. Întărâtarea se producea prin el însuşi pentru că venea dinlăuntrul său în care se zbătea animalul hăituit în mijlocul plăcerilor, cum fac unii inconştienţi cu câinii pe care-i văd încârligaţi. Toate protestele şi ameninţările se năşteau în el şi devenea tot mai ameninţător tocmai prin faptul că el se simţea a fi Legea şi avea tot mai mult dreptul să le spună:
-Nu vă merge! N-o să vă mai meargă; o să aveţi de-a face cu mine!… ce, credeaţi că m-aţi cumpărat când mi-aţi făcut leafa mare?!… Păi, pe mine unu, nu m-a cumpărat niciodată nimeni, iar leafa nu era nici măcar mare dacă, din ce-am economisit, de-abia mi-ajunge să-i dau ăstuia de faianţă pentru baie, iar dacă aş vrea să luăm o cadă cu jacuzzi, ca să se simtă şi fetele mai relaxate, ar însemna fie să nu-mi mai fac dinţii, fie să nu-mi mai iau costumele alea de firmă!… Da, eu mi-am făcut munca corect, că de asta m-au ales toţi şef de birou, chiar şi voi, care tocmai dăduserăţi lovitura de stat sau ce-a fost aia!… Şi nici după, nu m-am amestecat cu şpăgarii!… Iar leafa nu era mare cum părea, dacă nu puteam să-mi fac din ea câteva lucruri mai elegante, cum voi vi le faceţi dintr-o singură jonglerie, dacă nu renunţam la turism; şi uite că nici acum nu ştiu cum arată turismul sexual şi nu ştiu câţi bani pot să-i dau avocatului pentru gard şi văruială, ca să se simtă fetele bine şi să nu se uite la noi printre uluci, ţaţele şi proştii satului!… Nu era mare leafa mea; e mică a celorlalţi care mor cu ea de foame!… Dar n-o să vă meargă! Eu vă acuz!… Ştiţi de ce vă acuz?… Vă acuz că voi sunteţi agenţi kagebişti care vreţi să aduceţi înapoi comunismul!… Ei, ce ziceţi ticăloşilor? Nu vă aşteptaţi la aşa ceva; la o asemenea lovitură politică!… Măăă, o să vă bag ca pe vremuri, la „politic”. N-o să mă iau de matrapazlâcurile voastre cu care v-aţi făcut averi, ci vă bag direct la politic, de unde nu scăpaţi cu cauţiune!… Cum vă bag la politic? O să vedeţi voi, şi-o să vă daţi seama că nu-i o ameninţare gratuită! Voi demonstra că voi sfidaţi cu averile voastre, cu luxul vostru, cu nunţile voastre, cu mârlănia voastră care o întrece pe a ţiganilor cei mai primitivi! Mârlănia de a vă etala cu aur, cu averi mari, cu chiolhanuri mari, cu maşini mari, chiar dacă nu puteţi justifica provenienţa banilor cheltuiţi: să nu vă fie ruşine de furt şi puşcărie, dar să vă arătaţi bogaţi şi puternici, chiar şi cu hoţiile, tocmai pentru a sfida. Sau şi mai grav: tocmai ca să-i asmuţiţi pe cei săraci să strige încă o dată „olè”… Parcă v-ar împinge cineva dinadins să-i puneţi să strige „olè”; aşa voi demonstra eu ca sunteţi agenţi kagebişti şi faceţi crime politice!… Fiindcă, dacă strigă toţi ăia flămânzii „olè”, vine comunismul din nou, tăticule, şi am încurcat-o cu toţii! Nu convine nimănui, aşa că toată lumea mă va încuraja să cer condamnarea voastră pentru instigare la răscoală comunistă, nenorociţilor!… Cu mine nu vă merge; o să vă lovesc!… Chiar dacă-mi pierd toată leafa şi nu mai visez în viaţa mea să iau cadă cu jacuzzi ca să mă relaxeze acolo cu fetele, şi tot vă lovesc, măăă!… Tot vă loveeeesc!…
Se trezi luat pe sus de un grup de fete goale pe care le dirija avocatul, ca un diavol dezbrăcat şi el, ca să dea indicaţii chiar cu falusul. Avea un falus monstruos cu care le împungea pe fete ca să fie cât mai caline şi mai liniştitoare, potolindu-l, trezindu-i alte instincte tocmai ca să i se stingă ura şi frământarea, tocmai ca să se simtă răzbunat, dar altfel, adică prin înmuierea simţurilor şi nu prin scandal şi lovitură.
Asta făceau fetele, iar el îşi dădu seama că se afla împreună cu ele într-un bazin în care ţăşneau peste tot jeturi de jacuzzi, iar avocatul, cu falusul său mare, făcea valuri care veneau peste ele cu plăcere, provocându-le să se zbenguie şi să râdă.
CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
Atunci şi-a dat seama că avocatul era într-adevăr diavolul pus pe capul lui ca să-l tenteze. Stătea acolo, pe marginea căzii mari sau a bazinului mic în care-l înghesuiau pe el fetele cu trupurile lor lunecoase; stătea ca un cârmaci la timonă şi conducea dirijind totul cu falusul lui obraznic şi grotesc. Avea parcă şi nişte corniţe – nu se vedea prea bine, fiindcă mereu îşi mişca fruntea perorând, sărutând, lingând… Perora astfel despre amorul făcut din instinct, amorul natural, amorul ecologic; iar, uneori, în timpul demonstraţiilor pe care le făcea pe trupurile fetelor, îndemnându-l şi pe el să vadă, să guste, să servească şi să-şi dea seama cât de naturale şi cât de ecologice erau, în veselia lor sinceră şi zvăpăiată, fetiţele care-l îmbăiau. Îndemnându-l să facă orice vrea, orice dorinţă-i stârneşte imaginaţia sexuală aprinsă de goliciunea lor îmbietoare.
-Aha, va să zică nu le săpunesc eu, ci mă îmbăiază ele – îşi spuse; dar, atunci, la un semn al avocatului, ele îl părăsiră şi se duseră la acela făcând cu el şi, mai ales cu falusul lui, tot felul de măscări, ca o demonstraţie prin care voiau să-şi etaleze arta plăcerilor pe care le ofereau cu generozitate celor generoşi; adică plăceri pentru care, pesemne, ar fi trebuit să le plătească. Iar el era gol şi n-avea de unde, ce să scoată, decât numai un falus ca şi al avocatului. Un instrument mare şi întărâtat care se răscula de unul singur spre satisfacţia avocatului care se destrăbăla cu fetele strigând. Dar nu strigând doar de plăcere, ci şi cu mândria de a-i da lui lecţii:
-Ha-ha! Vrei şi tu?… Plăteşte şi ai să ai!… Ha-ha! Uite eu cum am, dacă plătesc!
Şi iarăşi se destrăbăla cu trupşoarele acelea mişcătoare, instigatoare, înnebunitoatoare în zumzetul gemetelor de patimă şi ardoare, trezindu-i procurorului pofte, mai ales când vedea funduleţele frumos arcuite ale fetelor căţărate care cum puteau spre a găsi plăceri torturând trupul avocatului care, când comenta aceste plăceri demonstrând cât de naturale erau ele, când îi striga lui, ameninţându-l că nu va ajunge niciodată să se bucure de extazul voluptuos al acelei îmbulzeli de coapse, de picioare, de sâni, de buze, de fese, de braţe, de pântece cu burice atrăgătoare, de nări cu răsuflarea caldă, de degete căutătoare şi mângâietoare pe cele mai vibrante mădulare ale trupului tău, de genunchi desfăcuţi tot mai dulce-mbietor în patimi, de… minunile-ntre minuni care se arătau în această deschidere ca nişte petale în care să-ţi înfunzi nasul, sau ca nişte fructe zemoase din care să muşti şi să-ţi lingi apoi buzele…Îi striga cu satisfacţia de a-i da lecţii:
-Ha-ha!Vrei şi tu?… Plăteşte şi ai să ai!
Iar, pentru procuror, strigătul acesta era cu atât mai umilitor cu cât simţea cum îi creşteau poftele aproape zdrobindu-l, înjosindu-l, făcându-l să se simtă un nimeni care, în loc să înfrunte, riposta întrebător, ca-ntr-o plângere cu atât mai nedumerită cu cât avocatul sfida:
– Ha-ha! Uite cum am, dacă plătesc!
– Plăteşti; sigur că plăteşti; tu ai onorarii şi câştigi cât poţi. Dar eu, ce să fac dacă ăştia îmi taie leafa?… Ce să faaac?!
– Mai bine ţi-ar tăia pofta decât să-ţi taie leafa, nu-i aşa? – striga diavolul plin de satisfacţii de sub puzderia de sâni tari şi pântece primitoare şi genunchi din care se deschideau pulpele şi fese bombate, toate căţărate pe trupul lui drăcesc, posibil să aibă nu numai coarne ci şi coadă.
Dar procurorul protesta:
-Nuuu!… Nu vreau să-mi taie nimeni pofta, că asta mi-a mai rămas!… Nu au dreptul să-mi taie pofta, cum nu au nici dreptul să-mi taie leafa. Amândouă sunt ale mele; sunt posesia mea de drept, înţelegi?!… Am să le-arăt eu lor; ce, cred că le merge?!…Ehee, or să vadă ei când îşi vor da seama că eu sunt Legea!… Da: Eu sunt Legea şi am să le arăt eu lor… Am să le-arăt ce-nseamnă această Legeee!…
… Cu strigătul acesta se trezi. Era în patul nupţial al fostei lui căsnicii, în apartamentul în care toată viaţa umblase cu două rânduri de papuci până la bucătăria unde-şi dusese viaţa sobră de familie lângă frigiderul în care căuta acum sticla de apă care să-i stingă arsurile chefului.
Dar, după ce această stingere reuşi alinându-l, îi păru rău că se trezise din somn. Dacă ar fi ştiut că era vorba doar de un vis în care nu era obligatoriu să dea banii care i se cereau, ar mai fi rămas aşa, dormitând cu imaginile acelea frumoase, mamă mamă!… Cu imaginile acelea frumoase şi voluptuoase. Şi-ar fi tăvălit somnul printre ele şi ar fi fost fericit doar văzându-le pentru că, pentru o treabă numai visată, nu trebuia plătit. O treabă visată îţi dă satisfacii pe gratis, aşa cum sunt poluţiile nocturne din adolescenţă. Nu trebuie să plăteşti. El, sărmanul, sărise-n sus direct din vis, tocmai pentru ca să nu fie obligat să plătească şi să se afle în penibila situaţie de a nu avea cu ce.
Tare ar fi vrut să nu se fi trezit şi, simţind cum îi clipoceşte apa-n burtă încerca acum să adoarmă din nou, amăgindu-se cu speranţa că va reajunge cu visul exact la mişcarea aceea superbă a fetelor peste dracul care-l întruchipa pe avocat. Dar era greu. Se străduia, încerca, îşi imagina, rememora… Dar filmul visului proiecta acum cu totul alte imagini, unele scârboase, altele enervante, altele dezgustătoare care-l panicau în loc să-i înflăcăreze apetitul sexual. Şi se trezi plângându-se avocatului care îi rămăsese singurul prieten.
-Se răzbună pe mine, vor să mă pedepsească –îi spunea justificând de ce nu mai putea să se întoarcă la visul acela plăcut – Guvernul Boc vrea să mă pedepsească luându-mi din salariu… Poate că miniştrii lui fac asta chiar ca să-mi demonstreze că ei au aflat cum vreau eu să folosesc acest salariu, ce scopuri deşănţate am şi vor să se arate sobri, puritani, neiertători cu destrăbălările; vor să se arate a fi guvernarea care impune o viaţă morală şi austeră…Da,da: Nu fac ei atâta caz de „austeritate”?… Şi, dacă fac caz de austeritate, cum or să lase nepedepsit un magistrat al guvernării lor care abuzează cu plăceri nepermise?!… Tăierea lefii este ca şi o pedeapsă pe timp limitat sau nelimitat. Deci, ei mă şi pedepsesc, mă privează şi de mijloacele materiale prin care aş putea să-mi satisfac acele plăceri sexuale care mă compromit în faţa opiniei publice… Na!- îmi spun ei – vrei să te ascunzi cu avocatul acolo, la ţară, ca să nu te mai vadă vecinii de bloc şi să ştie cine-ţi vine-n casă, şi să audă prin pereţii ăştia de beton răsunător ce faci tu cu cine-ţi vine-n casă, şi să pândească prin fereastră remarcând cum dai drumul la una, dar vine alta, şi să se ducă dracului toată imaginea ta publică, imaginea de personaj sobru şi auster pe care o aveai când te ţinea în lanţ nevasta!… Da: austeritate!Asta e lozinca lor şi vor să mi-o impună mie…- mormăia el în somn, pentru ca deodată să se trezească strigând: Dar cine sunt ei ca să-mi impună mie austeritate?Cu ce drept?!… Să-şi impună lor, fiindcă ei sunt cei care-şi permit şi şi-au permis cele mai multe destrăbălări şi ilegalităţi. Ştiu eu prea bine lucrul acesta, chiar dacă au ascuns documentul cu care aş fi putut să-i înfund!…Cine sunt ei ca să…
Amuţea trist în întunericul camerei şi cădea obosit cu capul pe pernă recăutând visul cu fetele alea multe şi goale şi zglobii din care fusese alungat, tot aşa cum reducerea lefii îi alunga planurile concrete, din viaţa de zi cu zi. Amuţea trist în întuneric, mahmureală şi somnolenţă neliniştită, străduindu-se să mai vadă măcar vreun genunche, vreo pulpiţă, vreo ţâţică sau vreun curişor dintre acelea multe, multe, care-i jucaseră dinaintea ochilor până când şi-a dat seama că nu va mai avea cu ce le plăti şi s-a smuls brusc din vis ca să nu păţească ruşinea de a fi refuzat sau alungat ca un derbedeu sau un milog.
-… Voiam să fiu un domn, să mă port generos, să mă simt respectat de ele ca Berlusconi!- i se plângea el avocatului – iar ticăloşii ăştia mi-au tăiat salariul, ca să nu mai pot avea nici o plăcere; ca să-mi demonstreze că au trecut vremurile când venea Băsescu la adunările noastre, ale procurorilor, şi ne făcea curte, şi ne mărea salariile. Am fost şi eu o dată, când suplineam postul de prim-procuror, dar nu m-au mai confirmat fiindcă şi-au adus omul lor. Am fost şi l-am auzit cât de drăgăstos vorbea… Da, nici la agricultură, nici la industrii, nici la comerţ nu se ducea; dar la noi şi la jandarmerie venea; fiindcă, dacă n-a avut norocul să fie un preşedinte totalitarist, să se impună cu securitatea, cu miliţia, cu aparatcicii de la partid şi de la sindicate; fiindcă în democraţie, chiar dacă nu se mai cheamă aparat de represiune, tot cu poliţia şi cu procuratura se poate cât de cât descurca!… De asta ne făcea curte şi ne mărea salariile; iar acum, când s-au văzut cu sacii în căruţă, l-au pus pe Boc să ni le taie, să-l pedepsească pe unul ca mine luându-i cele mai intime plăceri… Da, sunt plăceri intime, de care n-are nimeni dreptul să se atingă! – se trezea el iarăşi strigând, în capul oaselor, în mijlocul întunericului care-i apăsa patul lipsit de visele acelea frumoase din care, dacă ar fi fost adolescent, s-ar fi trezit cu o poluţie şi nu cu strigăte contestatare…
CAPITOLUL AL DOISPREZECILEA
Ne mai putând dormi, ba chiar fiind în acea stare de veghe când alcoolul te părăseşte lăsându-te cu creierul de-o luciditate stranie în care apar obsedante concluziile care atunci te luminează, s-a dus mai devreme le birou interesat să studieze exact subiectul care a făcut ca, a treia oară când s-a trezit în capul oaselor cu zorii zilei mijind în jur, să fie de-a dreptul speriat.
„Frustrarea sexuală care produce intenţii criminale”, şi-a amintit el un titlu de subcapitol dintr-unul dintre studiile ce completează criminalistica, fie de psihologie a delincventului, fie de medicină legală, pe care le ţinea împreună cu celelalte volume de coduri, studii de caz şi jurisprudenţe pe un raft ne prea băgat în seamă din biroul lor. Ne prea băgat în seamă şi rar utilizat fiindcă acolo, în meschinăria lor provincială, erau aglomeraţi cu tot felul de mărunţişuri banale; iar cazuri pentru care să apelezi la cotoarele ce se vedeau etalate pe raftul prăfuit, dacă era vreunul la doi ani. A luat şi a căutat cu nesaţ, mai ales trimiterile de subsol sau de addendă făcute cu literă mică, din rapoartele medico-legale ale lui Mina Minovici sau tratate străine care îl citau pe Zigmund Freud şi tot ce mai ţinea de anchetele criminalistice asupra obsesiilor sexuale sau de acte penale provenind din motivarea lor. A recitit astfel diverse rapoarte despre crimele pasionale, despre actele de agresivitate maximă produse de impotenţă, despre pericolul şocurilor producătoare de acte bestiale provocate de tulburarea, deranjarea sau întreruperea bruscă a actului sexual, chiar la persoane ne suspectate de boli psihice; ajungând la poveştile invalidizării pe viaţă a dramaturgului Alexandru Davilla de către un invertit sexual pe care l-a bruscat tocmai când acela era în pofte, a femeii zmintite prin nepracticarea sexului, care a muşcat penisul călugărului sub patrafirul căruia se afla, sau a uciderii mamei care a intrat în cameră în timpul actului ei sexual, de către fiica unui cunoscut politician… Prin toate astea, ca şi prin multele exemple mai recente de dezaxaţi care înjughie femei întîlnite întâmplător pentru a se răzbuna pe una anume care nu i-a satisfăcut, de criminali care violează cadavre, de cupluri care, oprite din plăcerea lor, capătă puteri nebune putând ucide mai mulţi oameni şi distruge o întreagă locuinţă, etc. etc, şi-a dat seama mai bine de ce, în urma tuturor visurilor din noaptea trecută, bun student fiind cândva, s-a trezit în acea stare de periculoasă luciditate care-i sublinia ceva posibil a se întâmpla tocmai cu el în urma experienţelor mai bune sau mai rele din ultima vreme. Mai ales a tulburării produse prin acea stare de incertitudine în care îl cobora şocul reducerii salariului, exact ca o cădere bruscă de la înălţimea unor plăceri mai aparte şi a planurilor tot mai ambiţioase de a şi le amplifica, la care se ridicase… Cândva, spre dimineaţă, când toată confuzia visurilor se amplifică intrând ca-ntr-o centrifugă tot mai vehementă, precum cristalele unui caleidoscop ce se rotesc, se rotesc, până ce se fixează într-o imagine pregnată, acea imagine – devenită apăsătoare, rece şi obsedantă în creierul încă crispat de alcool – se preciză a fi tocmai paragraful studiat de el cândva cu interes în cursuri de medicină legală şi de psihologie a crimei: „Frustrarea sexuală care produce intenţii criminale”.
I-a rămas înscris ca pe un ecran interior postat undeva spre cerebelul care-l durea. Numai că cerebelul îl durea dându-i încă unele clătinătoare stări de dezechilibru, ca oricărui om care se trezeşte din beţie; în vreme ce ecranul postat undeva în creier, mai în faţa lui, marca parcă acuzator această concluzie strict profesională pe care o putea trage doar experienţa lui de procuror: „Crimă rezultată din sentimentul de frustrare sexuală”. O marca precum o boală care poate apărea oricând, chiar şi în cazul unui om care până atunci s-a dovedit sănătos şi fără aparente probleme.
Grăbise printre zorii la fel de crispaţi ca şi mintea lui încătuşată de acea obsedantă lumină vânătă, reflectând parcă apele unui mercur rece în strălucirile lui metalice. Şi se apucase a citi cu o nesăţioasă teamă pagini la care nu se mai uitase din facultatea în care încă se mai considera un studios. Citi galopand de parcă ar fi răscolit printre tot felul de cazuri căutându-şi-l pe al său, sau unul similar cu al său, până ce, pe sală, se auziră zgomotele femeilor care măturau şi glasul milităros al aprodului care le dădea indicaţii crezându-se singur, dar devenind respectuos când, deschizând uşa biroului pe care-l credea gol, dădu de el:
-S-trăiţi, domn procuror!
Îi răspunse ducând neglijent degetul la frunte, apoi, încă citind ca să ajungă la punct, şi-l transformă într-un cârlig cu care făcea semn de chemare prin îndoirea falangelor:
-Vino-ncoace; du-te la arhivă şi adu-mi dosarul ăsta – îi spuse el dându-i hărtiuţa cu parafă şi rubrici privind scoaterea unor documente speciale, pe care avusese grijă s-o completeze de cum se aşezase la birou. Întrucât, după subcapitolele din tratatele la care nu se mai uitase din facultate, aceasta fusese cea de a doua obsesie cu care se trezise. Sau, poate chiar de mai înainte, din clipa în care, văzându-l pe fostul lor profesor de marxism seral ajuns bancher şi senator democrat, îşi amintise de documentul subtilizat şi făcut dispărut, conducând astfel la închiderea cu tipica formulă „NUP” a dosarului pe care începuse cândva să-l instrumenteze… – Du-te şi spune-i arhivarului să mi-l caute chiar acum, oricât o fi de ascuns; şi să ţi-l dea imediat să mi-l aduci.
Apoi îşi continuă nesăţioasa lectură care-l făcea tot mai temător, ca o suspiciune la adresa propriei sale persoane, fiindcă acesta este efectul studierii tratatelor care au legătură cu medicina: Îţi descriu simptomele bolii până când începi să crezi că le simţi pe pielea şi în trupul tău. Aşa că şi el începea să se simtă din ce în ce mai atacat descoperindu-şi reale sau imaginare simptome. De exemplu, argumentul principal, ca şi precedentul legislativ, îl aduceau câteva cazuri precum cel al femeii surprinse de soţ în vreme ce făcea amor cu amantul, pe care o cuprind asemenea furii la transformarea extazului în ruşine, încât vede negru dinaitea ochilor şi-n loc să-şi gâtuie soţul care, nu numai că nu-i mai dăruia plăceri, dar i-o întrerupea şi pe aceea, îşi gâtuie amantul iar, apoi, dându-şi seama, dă cu cuţitul în soţul care vrea s-o oprească şi se sinucide. Cazul a făcut furori în epocă prin faptul că procesul a pornit cu acuzarea soţului de dublă crimă, ceea ce părea mult mai logic la prima vedere, el fiind găsit cu mâinile însângerate lângă cele două cadavre; dar avocatul a ştiut să demonteze fiecare probă cu elemente atât de precise de psihologie freudiană, încât justificarea tulburării femeii smulse din călduri, a devenit evidentă. Un alt caz era al violatorului în serie care nu putea fi prins de nimeni dar a fost omorât tocmai de una care aştepta să fie violată însă, când îşi făcea mai multe visuri, l-a găsit în pat cu alta. Iar al treilea era al cocoşatului lăsat la vatră şi utilizat de toate femeile cu bărbaţi plecaţi pe front care, când vine pacea, dă foc satului fiindcă bărbaţii s-au întors şi nimeni nu mai are nevoie de el.
Fiecare dintre aceste cazuri salvate de avocaţi prin argumentul modificărilor psihologice ce pot apare în cazuri de şoc sexual, creau o jurisprundenţă solidă pentru dorinţa lui acerbă de a se răzbuna pe cei care-i tăiau leafa tocmai când el, prin investiţiile pe care plănuia să le facă în ograda avocatului, ajungea a se simţi un rege de la Versailles căruia i se construiesc intrări secrete pentru fiecare amantă, sau un Berlusconi, sau chiar un prinţ african de la care a luat acela exemplul celei mai eficiente organizări a haremurilor. Aşa că orice act penal, pe care el l-ar fi făcut împotriva celor care-i produceau acel şoc, îşi găsea precedent într-o jurisprudenţă de achitare prin bine întemeiate probe de medicină legală şi psihiatrie a sexului care, în ultimă instanţă este un drept intim cetăţenesc… Da, da: Ca oricare alt drept adus de democraţie!… Democraţia de care ei fac caz, fiindcă au pus în Constituţie articolul cu proprietatea inviolabilă prin prezumpţia că este făcută cinstit, iar ei acum uzează de toate căile necinstite de a şi-o face. Democraţia cu privatizările prin care ei au subtilizat muşamalizând totul. Democraţia cu stoarcerea resurselor statului de către slujitorii lui. Şi aşa mai departe… Ei bine, pentru el democraţia nu înseamnă să se îmbogăţească prin orice mijloc; pentru el democratia înseamnă să strige ca Berlusconi că-i place viaţa, îi plac femeile şi nu dă explicaţii, cum înainte i se cerea să dea la cadre sau la partid!
Aşa că se va răzbuna!… Se va răzbuna pe aceşti ticăloşi care-i încalcă intimitatea şi-i întrerup plăcerea ducându-l în starea de frustrare sexuală, prin care se motivează achitarea sau pedeapsa mică dată de orice instanţă… El cunoştea acum jurisprudenţa precedentelor create şi se va prevala de ea. Era triumfător din acest punct de vedere şi, cu acest sentiment, redeschise dosarul pe care eşaloanele superioare i-l închiseseră cu acel categoric „NUP” pe vremea când era mai precaut şi mai puţin hotărât decât acum. Sau, poate, mai puţin cunoscător în ale democraţiei fiindcă încă nu auzise de Berlusconi, iar nevasta încă îl mai ţinea în papucii de casă.
Din păcate, însă, recitirea dosarului l-a dezamăgit fiindcă, în ciuda faptului că era vorba de matrapazlâcuri pe care prea bine le ştia toată lumea, de importante active proprietate de stat dispărute fără urmă, de miliarde şi miliarde cărora nu le puteai da de capăt, nu avea susţinere evidentă. Prezenta cel mult indicii care nu duceau nicăieri, se baza pe o bulibăşeală atât de confuză sau pe o confuzie atât de bulibăşită încât, cert lucru, sau era vorba de ţara nimănui, sau era făcut astfel dinadins de o mare inteligenţă malefică care ştia să se bazeze pe cele mai banale şi mai greu de documentat tertipuri furându-ţi îmbucătura chiar de sub nas.
Dar, nu numai că l-a dezamăgit ci, până la urmă chiar l-a înfuriat fiindcă, într-adevăr, sustragerea probei principale, o hârtiuţă părând neînsemnată, dar cu semnături importante, îl făcea nul. Cum putuse dispărea un asemenea act? Era o întrebare deosebit de gravă care arăta ce încrengături aveau pungăşiile care duceau chiar la un mafiot adevărat ascuns la amanta sa româncă şi care-l împuşcase în mod ciudat, pesemne pusă de adversari ori poliţie. Oricum, pe asemenea temelii se construise banca senatorului şi, pesemne, un întreg început de imperiu financiar cu alţi mafioţi care controlau după moartea primului. Altfel nu se explicau vizitele unor persoane foarte importante din lumnea interlopă la banca din amărâtul oraş X… Localitatea era lipsită de industrii şi vegeta în mijlocul unui întins cu câmpuri părăsite de ţăranii ajunşi la sapă de lemn dar, din asemenea motive pesemne, înfloreau restaurantele şi cluburile intime unde roiuri de bişniţari cu mult aur pe ei cheltuiau pe măsura afacerilor subterane făcute, o societate de transporturi se bucura de tot felul de comenzi de expediţii şi primiri, depozite bizare apăreau prin grajdurile ce mai fuseseră salvate de la colhozurile satelor din jur, iar Administraţia Financiară avea activitate susţinută, restituind mai multe taxe TVA decât vânzările magazinelor obişnuite în orice oraş ca acesta. Spre a nu mai vorbi de banca atât de atracţioasă, care se spunea pe căi oculte că era filiala sau interfaţa uneia siciliene… Documentul dispărut, se părea că explica toate acestea. El era important prin semnătura celui împuşcat, fiind o justificare a senatorului şi acoliţilor lui faţă de supervizorii veniţi a-l înlocui pe acela. Că or fi ei supervizori, sau controlori, sau parteneri, nu mai conta. Fiindcă tot mafioţi erau, după modul misterios al afacerilor care-l propulsau pe senator tot mai sus în asocierea lui cu celălalt personaj ajuns de importanţă naţională, marinarul care crease încă dinainte precedentul celor ce se petreceau acum cu TVA-ul: făcuse ca în acest oraş amărât să se vândă mai multe pălării decât numărul de capete al bărbaţilor existenţi. Iar el, procurorul, care văzuse şi aproape că pipăise hârtia, când fusese povestea cu omorârea primului mafiot, avea tot mai mult convingerea implicării şi unui judecător, fiindcă dosarele bine păstrate sub pază, se deschid numai când circulă în instanţă. Aşa că, în instanţă, în trecerea de la un judecător la altul, fusese subtilizat documentul, dispărând… Concluzia asta, singura posibilă, l-a înfuriat la culme.
L-a înfuriat făcându-l să-i urască şi mai mult pe cei pe care el bine îi ştia!… Să-i urască şi să-şi jure că nu se va lăsa. Să-i urască şi să le strige cu încăpăţânată vehemenţă acel al lui: „Ce, credeaţi că vă merge?!”… Şi să se jure că nu se va lăsa; că va găsi el o cale de răzbunare, sau măcar o cale de a-şi recupera drepturile furate, tocmai pentru că trăia în democraţie şi nu-l mai obliga nimeni să le spună altora cum le folosea!… Aşa că, de unde până atunci respectase toată legalitatea secretelor din anchetă, cum făcuse o viaţă întreagă ne trecându-i nici o dată prin cap că ar putea-o încălca, deveni rău. Fără scrupul, fără a se mai gândi la obligaţiile lui de om al legii, reveni hotărât asupra documentelor acelora care nu incriminau îndeajuns, ducându-se tocmai la cele rămase în plus acolo: nişte notiţe cu cifruri şi parole declarate de cei anchetaţi, dar pe care, fiind doar lucruri necesare în timpul anchetei, el ar fi trebuit să le şteargă, să le distrugă dacă ar fi făcut o încheiere normală a dosarului. Şmecherii însă îl absolviseră de asta grăbindu-se să i-l ia şi să-l claseze aşa că… Da; o să le arate el lor:
-Ha, ha! – le spunea celor care se precipitaseră să închidă dosarul – V-aţi grăbit să mi-l luaţi; nu m-aţi lăsat nici măcar să-i fac eu încheierea; foarte bine, uite că ce n-am şters atunci îmi va folosi acuma… Ehee! Credeaţi că vă merge?… Eu fac Legea!… Adică: Am să fac eu legea altfel!
Când, târziu, aproape de încheierea programului, închise dosarul cazului ratat pe care, în ciuda concluziei de neurmărire penală, îl rememorase meticulos meditând asupra fiecărui document şi a fiecărei hârtiuţe în parte, o decizie părea că se clarificase în mintea lui. Îl legă bine în sforile parafate şi-l puse pe colţul mesii indicându-l aprodului cu gestul scârbit de a-l duce înapoi. Apoi, luându-şi servieta pe care-o purta ca pe un accesoriu permanent şi specific – lăsând impresia că are documente importante dar, de multe ori ducând doar sticluţa cu cafea a bietului funcţionar şi sandvişurile pe care i le făcea nevasta – porni prin înserare spre casă. Direct spre casă, ca pe vremuri; îşi schimbă pantofii cu papucii, ca pe vremuri şi rămase ca pe vremuri în bucătărie cu băutura pe care o avea în frigider. Până când se duse la culcare cu speranţa unui vis frumos. Şi ştiu că-l va avea, atunci când îi apăru avocatul cu trăsăturile sale de diavol al tentaţiilor; subliniate de data asta pregnant, chiar ţipător, ca-n machiajul unui rol de operă.
Dar, pesemne că şi-n vis lucrurile îşi aveau pragmatismul lor pentru că, pus în acţiune, procurorul nu ajunse în bazinul cu fete zglobii, ci în faţa unui sistem de alarmă pe care diavolul lui păzitor îl bloca făcându-i vânt:
-Repede, pentru că în treizeci de secunde se deblochează de la sine.
Şi dispăru spunându-i, sau lăsându-l cu senzaţia de a-i fi spus că, pentru a ajunge la plăceri, trebuie să facă mai întîi rost de banii pe care plănuiseră să-i investească în ele.
Aşa că, în episoadele cam nebuloase ale visului, procurorul îşi dădea seama că era îmbrăcat şi echipat ca un Spiderman sau ca oricare alt personaj specializat în spargeri de mare anvergură şi că, purtând în mână aceeaşi geantă cu care mergea zilnic la servici, traversa holul cu oglinzi al băncii înfiinţate în localitate de senatorul care fusese lector la marxismul seral, sărea cu paşi uriaşi scări şi coridoare, forţa deschideri de uşi cu îndemânare de magician, deschidea seifuri din care se revărsau pachete de bani şi-i alegea numai pe cei cu valori mari, punându-i în geantă în aşa fel încât să ajungă la o sumă substanţială.
Cât dura asta? – ritmurile visului nu prea i-o spuneau. Dar totul decurgea ca la carte, într-un ritual bine învăţat din filmele cu nemiluita pe această temă, filme ce se copiază şi se tot copiază unul pe altul, inventând doar bătăi şi cascadorii noi, pe reţeta veche, prăfuită, dar sigură. Şi totul urmă după tipic, până când apăru nelipsita neprevăzută alarmă care se declanşeză, panica şi apoi mobilizarea ce se crează, luminile care se aprind, grupurile de paznici care aleargă pe coridoare trecând chiar pe lâgă nişa în care se ascunde priceputul spărgător, sirenele maşinilor de poliţie apropiindu-se, funcţionarii şi directorii băncii treziţi din somn şi ajunşi la locul faptei speriaţi, bănuitori, vinovaţi de ceva sau chiar ascunşi în reacţii, detectivii care îi pun să calculeze prejudiciul şi le interzic să circule de unii singuri, în vreme ce ei caută urmele făptaşului şi dau în nişă de salopeta şi echipamentele părăsite de infractor. În acest timp, în holul cu oglinzi mişună oficiali, poliţişti, paznici, tehnicieni de încuietori şi alarme; pe trotuar sunt ţinuţi la distanţă cetăţenii curioşi care s-au trezit din somn, nelipsiţii reporteri cu aparatură mai demodată decât a celor de la centru, care insistă fără să primească răspunsuri de la crispaţii investigatori ce caută amănunte, persoane însemnate cărora li se dă voie să intre şi gură-cască ţinuţi de o parte. Important, comisarul şef – cel care vine din când în când la masa de restaurant unde stau avocatul cu procurorul, dar n-are stare să stea ci adastă numai pentru a da o duşcă pe gât – îşi dirijează subalternii iar, către insistenţele gazetarilor de belea din presa locală, repetă mereu cunoscuta replică:
-Aveţi răbdare, vă vom da amănuntele la timpul potrivit; acum nu putem periclita investigaţia devoalându-le.
Şi, în acest timp, în uşă, cu aerul neiertător al celui trezit din somn, în costumul său din stofă din aceea grea şi trainică dat periodic la curăţitorie, cu geanta sa pe care o poartă întotdeauna grijuliu cu documentele dinăuntru la care nu are voie să umble nimeni, apare el, procurorul. Apariţia lui impune. E privit puţin cu teamă de şefii băncii, salutat de poliţişti, asaltat de gazetarii pe care nici nu-i bagă în seamă şi se retrage cu comisarul-şef care-i raportează amănunţit tot ce nu a vrut să le spună acelora. Apoi, cercetează cam neatent câteva urme, pune să se îndrepte lanternele spre câteva colţuri mai întunecate, le spune şefilor băncii că nu a venit să asculte bănuieli, ci vor sta devorbă de abia după ce poliţia îşi termină întregul raport, strânge mâna comisarului ca şi cum ar confirma această prioritate legală, salută şi pleacă salutat, fără a se mai uita în urmă.
CAPITOLUL AL TREISPREZECILEA SAU EPILOGUL
Bazându-se pe memoria sa bună care, printre pungaşii mărunţi pe care-i avea de anchetat enervându-l banalitatea lor, păstrase toate cele învăţate-n studenţie în speranţa că va avea vreo ocazie să le folosească în vreun caz deosebit care să-i pună în valoare cariera, pe filmele pe care le urmărea pasionându-l să descifreze dinainte mersul acţiunii, pe unele cunoştinţe tehnice, dar şi pe cifruri şi parole sustrase din dosarul care părea nefolositor fără documentul de bază de vreme ce i se dăduse concluzia de ”NUP”, procurorul a lucrat şase luni pentru punerea la punct a diabolicei idei. A lucrat cu îndârjire şi patimă, înjurând, crâcnind dar, uneori chiar visând cele ce le avea de făcut, atât de tare i se calase judecata şi toată activitatea neuronilor pe această îndârjire. Uneori, atunci când ar fi trebuit să se refere la experienţa sa profesională care-l pusese mereu în legătură cu pungaşi şi jefuitori obligându-i să-şi descrie pentru anchetă tertipurile şi metodele, îi înjura pe aceia de mama focului fiindcă se perindaseră prin tribunalul acela atâţia hoţi nărăviţi la nimicuri şi beţivi violenţi, tâlhari amărâţi, pungaşi cioflingari, bandiţi ciurucari, spărgătorii lui peşte şi delapidatori banali de la care nu avea nimic de învăţat încât, dacă ăia de la partid nu i-ar fi pus să facă procese publice cu bieţii ţărani care plecau de la CAP cu două buzunare de porumb pentru care chiar că nu exista jurisprudenţă şi trebuia inventată, sau dacă, după 1989, n-ar fi apărut masivele furturi de fier sau jafurile în străinătate reclamate de interpol, chiar că ar fi avut sentimentul nimicniciei profesiei sale.
Aşa că n-a fost uşor şi n-a avut vreun model în cap în momentul când, ajungând la categorica concluzie că, atunci când te lovesc golanii, nu ai cum te purta decât golăneşte, a început a se-nvârti mai des prin holul cu oglinzi al băncii cu o foarte sofisticată formă de proprietate, făcută pe modelul celor mai tari secrete mafiote din paradisurile fiscale de către senatorul fost lector de marxism seral, în aşa fel încât, în mod neobservat, orăşelul lor amărât şi provincial, lipsit de industrii şi înconjurat de ogoarele nelucrate ale ţăranilor falimentari, să fie vizitat de antreprenori importanţi şi interlopi, femei aduse cu maşini elegante şi reprezentanţi de dubioase firme străine, pentru care s-au construit, pe lângă câteva localuri în care nu pătrundeau decât unii dintre localnici, ca şi cel mare, amplu, cu multe feluri de oferte, în care avea şi el norocul să ia masa… S-a învârtit prin holul acela cu oglinzi şi pe celelalte culoare cerând de la funcţionari şi director diverse detalii – pe care avea dreptul să le ştie prin funcţia sa şi, cum le spunea el cu insinuare „E mai bine să mi le spuneţi când trec eu pe aici decât când vă chem cu citaţie” – şi, tot insistând cu un mod de a se face că-i crede că nu ştiu, a căutat să afle, dacă se putea, câte ceva despre documentul dispărut, zâmbindu-le cu atât mai mult cu cât se simţea băgat de unii în ceaţă.
N-a fost deloc uşor, i-a solicitat multă muncă şi chiar imaginaţie diabolică de care a dat dovadă el şi numai el, aparţinându-i lui şi numai lui, nu celui pe care-l considerase diabolicul său mentor. Pentru că el era piesa principală şi virtuosul, în mintea lui se legau toate, adică două piste, două planuri, două categorii de acţiuni, una ofensivă şi agresivă prin care aveau să fie obţinute avantajele principale, iar alta defensivă şi susţinătoare în subsidiar, prin care urma să se asigure riscuri minime, chiar în cele mai dezavantajoase situaţii care l-ar fi devoalat. Da: pe el; pentru că de el era vorba în primul rând, el deţinea tot elementul de acţiune şi tot factorul de risc precum în filmele acelea cu personaj principal unic, avocatul fiind implicat doar în planul defensiv şi cu argumente pregătite tot de el. Argumente irefutabile, bazate tocmai pe precedentele pe care le studiase şi conducând la o justificare aproape totală a actelor de care ar fi putu fi acuzat. Or, o asemenea construcţie pe care, el, chiar că şi-o considera magistrală, dădea foarte multă susţinere morală pentru executarea precisă, fără reţineri, în ritm susţinut a tuturor paşilor de pe prima pistă, cea importantă şi aducătoare a resurselor cu care vor deveni împreună, pentru cât mai aveau de trăit, doi Berlusconi. E drept, doi Berlusconi ceva mai mici ca anvergură decât scundul şi importantul personaj, dar la fel de satisfăcuţi ca şi acela, pe principiul că, pe întuneric, orice femeie, îţi dă aceleaşi satisfacţii pe care ţi le-ar putea da toate frumoasele lumii… Da; aşa ceva plănuise, fie că nu era vorba chiar de un domeniu ci, deocamdată, doar de ograda unei case de ţară. Dar banul, după cum se ştie, folosit cu înţelepciune se poate înmulţi, aşa că acest „deocamdată” este foarte valabil, timpul putând conduce, desigur, şi pentru ei la un adevărat domeniu, dacă faci rost de acest ban.
Or, planul ofensiv fiind bun, ducea spre o sumă sigură; iar planul defensiv fiind şi mai bun, nu te lăsa să stai pe gânduri deoarece riscul era mic, neşansa de a fi prins asupra faptului, având şi ea garanţia achitării sau a unei pedepse foarte mici care nu-l inhiba pe cel ce intra în acţiune creindu-i vreo ezitare riscantă.
Bazându-se astfel pe principiul secretului total, nu i-a împărtăşit nici măcar avocatului cum se proiecta afacerea sau acţiunea respectivă şi în ce consta fondul problemei. În schimb, a comentat cu el mult, chiar lăsându-l să tragă concluzii personale, toate aspectele juridice pe care le avea pregătite pentru pista a doua, cea defensivă, subliniind mereu faptul cum influenţele viziunilor moderne, psihiatrice, asupra direcţiilor de bază ale constatărilor din medicina legală ofereau circumstanţele atenuante care trebuiau subliniate judecătorului în pledoaria avocîţească şi în asigurarea succesului acesteia. Iar, din când în când, chiar îl ispitea, ştiindu-l la fel de sastisit ca şi el de cazurile mărunte pe care le apărase toată viaţa:
-Ei, ce-ai zice să-ţi pice în mână un asemenea caz?… Ar fi încununarea vieţii tale la bară, nu-i aşa?… Sunt sigur că vei fi strălucitor! – îi stimula el ambiţiile, făcând-o chiar cu plăcere şi cu afecţiune, pentru că exact lucrul ăsta însemna sacrificiul lui; însemna că el, acceptând ab iniţio ideea de a fi apărat în instanţă, recunoştea că va fi prins şi va avea nevoie de apărarea aceluia.
Iar avocatul devenea şi el afectuos, simţind nevoia să-i mulţumească pentru ideea că va ajunge să-şi facă profesiunea la cotele ei cele mai înalte. Îi era recunoscător şi marşa la toate eforturile de imaginaţie legislativă prin care descurcau cazurile.
Cazurile erau cele pomenite mai înainte; cele pe care, după mulţi ani, procurorul le recitise în tipăritura cu literă mică a addendelor la tratatele şi cursurile din studenţie. Dar erau şi altele pe care le descoperea sau şi le amintea pe parcurs, pe măsură ce discuţiile lor pe tema respectivă îi pasionau tot mai mult, începând a le inventaria din vechime: Aventurile sexuale ale Olimpului şi nebunia lui Nero care şi-a ucis mama după ce a posedat-o incestuos; crime decurgând din obsesiile sexuale trezite de Casanova; călugărul care a sărit asupra stareţului cauzându-i dureroase vătămături şi care, la judecată, a arătat că el era îndureratul fiindcă stăpânul lor, stareţul, râmnise la tânărul frate pe care el îl luase sub ocrotire iniţiindu-l în cele mânăstireşti; muierea preacurvindu-se cu popa care dăduse soţului canon de abstinenţă la spovedania în care acesta îşi mărturisise păcatul cu caprele şi, care, fiindcă popa, ca să nu fie refuzat, îi spune păţania, îşi răneşte grav bărbatul băgându-i un corn de ţap în fund; prinţesa care se iubeşte cu grădinarul pe pat de flori, iar prinţul care află obligându-l pe acela să cultive ierburi ucigătoare în care s-o iubească până la moarte; crudul colonel cu nevastă tânără, care taie membrul locotenentului cu care aceasta îi este infidelă, dar cade sub sabia aceluia tocmai când îi dă, cu satisfacţie, permisiunea de a se se duce în patul ei; celebrul miliardar care şi-a făcut averea căsătorindu-se cu văduve bogate şi intră-n puşcărie pierzând toată averea în favoarea soţiei tinere luată dintr-o casă de prostituţie, care demonstrează că i-a distrus apetitul sexual obligând-o să se culce cu bătrâni bogaţi cărora le lua averile, ca să nu mai vorbim de recentele cazuri cu studente care, după ce le luau notele de trecere, îşi demascau cu scene filmate profesorii cu care făcuseră sex oral… O întreagă istorie a cauzelor judiciare trecute prin sexualitate sau provenind din sexualitate, începând cu asemenea povestiri din literatura tradiţională cu semizei, popi, draci, nobili castelani sau bogaţi parveniţi, până la romane celebre într-o literatură modernă, precum „Amantul doamnei Chatterley”, sau ”Lolita” pe care ei, intelectuali la fel de moderni fiind, chiar dacă doar auziseră de ele, sau le citiseră în formula prescurtată de „rider-s digest”, tot le puteau cita ca exemple în faţa completelor de judecată formate din absolvenţi recenţi. Fiindcă aceşti colegi mai noi ai lor veneau dintr-un sistem de învăţământ precar în liceu iar, apoi, şi mai de belea decât al lor, cu profesori ciubucari şi universităţi care dădeau diplome pe taxe mari, aşa că, orice-ai folosi tu în pledoarie drept citat din opere celebre, de care cultura contemporană nu poate să nu ţină seama, cu un minim de imaginaţie poate fi inventat uşor, de către oricare maestru al barei. Şi, chiar mai uşor, se poate face caz dând orice interpretare doreşte intervenţia avocăţească, atunci când copii ăştia cu diplome cumpărate pe banii gata ai părinţilor care pretind că au făcut revoluţia, devin sobri în scaunele lor şi le e ruşine să recunoască faptul că n-au citit literatura de specialitate şi literatura generală la care tu faci referinţă…
… Cu asemenea calcule, ajungem la făptuirea din noaptea când – cu alarma dată de maşinile poliţiei în trombă şi agitaţia creată de angajaţii firmei de protecţie şi pază care era făcută de beleaua lumii numai din miliţieni şpăgari ajunşi la pensie, doar pentru că era la modă aşa ceva şi foştii comandanţi îşi asigurau cu aprobarea celor noi un ciubuc la bătrâneţe stricând accesoriile vestimentare care-i făceau arătoşi pe unii care se umflau în uniforme bucuroşi c-au scăpat de salahorie – n-a fost nevoie de mai mult de zece minute ca toată urbea X… să se strângă în jurul băncii.
Strângându-se tot oraşul în urma alarmelor şi a zvonurilor de jaf armat la bancă, ce începuseră să circule, avocatul a ajuns şi el acolo, cu toate că nu-i venea să creadă.
Da: Pur şi simplu nu-i venea să creadă!
Oricât de intime ar fi fost relaţiile lor, mai ales de când, cu duşul făcut provizoriu sub un cazan vechi şi gardul bine articulat, punând în valoare grătarul care înnobila ograda şi-au lărgit cercul de vizitatoare; oricât de intime ar fi devenit discuţiile lor, comentând, ca de la bărbat la bărbat, performanţele atinse de ei dar provocate prin meritele femeilor respective cărora începuseră să le dea note; oricât de mare ar fi fost plăcerea asta de a comenta şi a da note, pe care ei şi-o satisfăceau faţă-n faţă, la şpriţ, după ce plecau fetele, deci fără riscul de a le fi interceptată convorbirea, ca lui Berlusconi care îşi permitea a face asta doar la telefon, cu oameni pesemne ocupaţi ca şi el, care aveau pentru aşa ceva răgazuri mai puţine; oricât i-ar fi fost de cunoscute şi reacţiile procurorului faţă de lumea de îmbogăţiţi care şi-ar fi permis mult mai mult decât ei, şi tot nu-i venea să creadă!
Era drept că, fie în zilele când ei veneau acolo dinainte, ca să pregătească sosirea fetelor, fie după, când rămâneau spre a strânge resturile şi a face curat, procurorul vorbea mereu despre nevoia de schimbare a saltelelor şi de înnoire a lenjeriei pe care o aducea fiecare din cea veche de acasă, făcea planuri cum să pună termopane, care ar fi ţinut şi mai cald, ar fi estompat şi anumite zgomote care s-ar fi putut auzi pe şosea din camera cea mare ale cărei ferstre dădeau spre şanţul ei, şanţ în care s-ar fi putut ascunde cineva ca să asculte… Ba, uneori, când devenea romantic la un şpriţ, începând categoric prin proiectul sălii cu bazine de jacuzzi, care se construia în locul şopronului ce ţinea de bucătărie de vară, ajungea a proiecta tot mai multe, cu tot mai multă fantezie şi încredere că va reuşi: De la fiecare încăpere lărgită şi frumos reamenajată, la un culoar din materiale transparente între acestea şi piscina care înlocuia mica sală de baie despre care vorbiseră mai înainte, la un posibil drum de acces pentru o intrare privată prin spate, până la o grădină în trepte largi, cu deschidere generoasă şi chiar un foişor intim, pe porţiunea proprie de râpă care tot trebuia îngrădită după ce nu vor mai arunca acolo gunoaiele din curte. Era drept că, mai ales când bea puţin, procurorul vorbea despre toate astea ca despre nişte lucruri pe care chiar mâine ar fi putut să le comande şi că, după ce se mai îmbăta şi cu imaginea lor pe care începea să o simtă prezentă, îl întreba întinzându-se provocator, ca un nabab în deplinătatea plăcerii:
-Ha!… Cum zici că fac ăia? „Bunga-bunga”?!… Păi noi aici ce facem? Noi nu facem tot „Bunga-bunga”?!… Dacă-i democraţie, fiecare are dreptul la „Bunga-bunga”!… – Şi, doar uneori devenea mai realist, demonstrând din priviri anumite calcule sau anumite planuri pe care şi le făcuse: Fiecare are dreptul; numai bani să aibă!…
Era drept că, prin asemenea exteriorizări, exteriorizări care, uneori, din atitudinea lui rezulta că erau chiar decizii – şi, mai mult decât atât: erau chiar decizii bazate pe un plan ferm şi temeinic făcut, plan prin care nici nu se mai punea problema lipsei banilor – avocatul ar fi putut întrezări la prietenul său asemenea intenţii. Dar, acolo, în intersecţia largă, cu modern sens giratoriu, asupra căreia trona etajul cu frontonul băncii şi treptele care coborau de la intrarea ei, în ciuda faptului că poliţia demonstra a fi cucerit clădirea, fiindcă scosese din cine ştie ce depozit unde zăcea fără a fi avut vreodată ocazia să fie folosită în acest oraş, banda cu inscripţia „Loc de anchetă – trecerea oprită”, lui tot nu-i venea să creadă.
Nu-i venea să creadă că, aşteptând ora pe care o stabilise după calcule mai bine făcute decât în cele mai grozave filme cu gangsteri, procurorul îşi trăsese o salopetă peste costumul său călcat impecabil la curăţitoria unde-l dădea periodic şi, purtând mai departe servieta care-i devenise un fel de emblemă în mâna stângă, intrase prin efracţie în clădire, folosise cifrurile şi parolele pe care le sustrăsese din anexele uitate în dosarul pe care scria „NUP”, ca şi alte amănunte pe care le studiase în cele şase luni când îşi făcuse de lucru prin holul cu oglinzi şi alte încăperi ale băncii devenind intim cu majoritatea secretelor pe care le ştiau funcţionarii, cu poziţionarea seifurilor şi a camerelor de supraveghere. Şi, astfel, tacticos dar ritmic, în baza timpului bine calculat prin studiile şi măsurătorile asupra cărora păstrase secretul chiar şi faţă de prietenul său, îşi umpluse servieta cu cât credea că era cazul ca să-şi compenseze prejudiciul adus prin reducerea salariului de către Guvernul Boc, dar nu mai puţin decât avea nevoie ca să poată face toate cele proiectate atât casei de la ţară cât şi pentru excursiile de turism sexual. Umpluse, adică, servieta cu o sumă substanţială având grijă ca aceea să fie în valută cât mai bună.
După aceea, tacticos, îşi scoase salopeta rămânând în costumul său proaspăt călcat la curăţitorie, avu grijă să nu păstreze pe ea vreun fir de păr apt de analize ADN şi se pregăti ca, în drum spre nişa foarte bine plasată aproape de intrarea principală, cu uşi largi, făcute spre a primi clientela în holul cu oglinzi de unde se deschideau sălile cu ghişee de operaţii, să o arunce în oficiul unde erau şi altele, ale îngrijitorilor, alături de halatele femeilor de serviciu.
Dar, tocmai atunci, în safeul la care umblase, unul dintre cele mai vechi şi la care nu avea acces oricine, zări locul. Locul posibil. Locul care-i făcea cu ochiul. Un locşor mic, două tăieturi discrete în peretele safeului, ca o trapă care clipea spre el atrăgându-i atenţia că era acolo, că stătea în tăcere dar îl aştepta şi tot clipea către el ca şi cum i-ar fi spus „deschide-mă”… Iar, când el a dat curs acestui îndemn, când şi-a lăsat la picioare servieta şi salopeta, a întins mîna şi a găsit locul unde să apese ca să deschidă, senin, ca şi cum ar fi stat cuminte aşteptându-l, apăru de parcă i-ar fi spus „iatămă-s”, documentul. Mult căutatul document. Dispărutul document!… Esenţialul document din lipsa căruia, prin sustragerea de sub nasul lor, poate chiar în plină instanţă, într-un mod mai degrabă cinic decât şmecheresc, cu o primitivitate agresivă de genul acelor lovituri indirecte pe care marile mafii le plătesc bine şi omoară apoi făptaşul spre a şterge orice urmă, lui i s-a luat brusc dosarul pe care s-a aşezat implacabila danga ca un fier roşu pe care scria „NUP”… Dar, mai mult decât atât: Documentul a cărui dispariţie atât de misterioasă l-a pus într-atât pe gânduri, l-a intrigat şi l-a inhibat în acelaşi timp încât, mai târziu, când s-a liniştit, s-a felicitat pentru faptul că a fost mai degrabă inhibat decât indignat, pentru că, altfel, dacă s-ar fi încăpăţânat să urmărească mai departe aşa cum fac eroii din filme cărora li se ia insigna şi pistolul dar ei tot insistă, pesemne că n-ar mai fi fost în viaţă.
Toate astea se retreziră în sinea lui pipăind hârtia şi adulmecând, ca şi cum ar fi savurat buchetul unui vin bun, scriitura semnăturilor olografe care constituiau secretul dispărutului document. Şi n-a mai ştiut câtă vreme dură acel moment de extaz. Îşi aminteşte doar că i-a trecut prin minte să se ducă şi să puna banii înapoi, fiindcă satisfacţia totală nu mai consta în bani, ci în aflarea documentului care avea să-l ajute să pornească cruciada. Să se ducă şi să deşerte servieta ca un act de demnitate. Şi, bucuros de o asemenea decizie pe care urma să o înfăptuiască, rămase aşa, demn, în deplinul sentiment de triumf care-l făcea şi să fie generos ducând banii înapoi, dar şi să-i aibă la mână pe ticăloşi. Rămase aşa, savurând documentul ca pe o dovadă a victoriei, dar şi a cinstei sale. Savurându-l şi savurându-l, până când timpul, exact timpul calculat de el cu atâta acribie şi minuţiozitate încât să meargă la succesul sigur al loviturii, se epuiză. Iar alarmele începură să urle în toată clădirea.
Alarmele începură atât cu urletele lor ameninţătoare cât şi cu spoturile înţepătoare care când albeau, când înnegreau totul. Apărură oamenii de pază care-l imobilizau, apărură funcţionarii care stăteau pe-aproape, apăru ca un vârtej directorul, iar el, fascinat încă în extazul de a avea documentul în mână, îl ţinea ca pe un drapel la care privea cu mândrie. Fapt pentru care directorul îşi dădu seama cu uşurinţă despre ce era vorba, rosti un „Aha” prin care pricepea totul şi, cu satisfacţia învingătorului, se apropie de el până ce acoperi cu spatele vederea subalternilor care se retrăseseră respectuoşi, îi smulse documentul din mână şi, împăturindu-l, îl puse în buzunarul de la piept făcându-i evidentul semn să pună cruce speranţei de a-l mai vedea vreodată. Apoi se-ntoarse spre poliţiştii care apăruseră cu specifica întârziere şi nu pricepeau încă ce căuta acolo procurorul uşor de recunoscut prin ţinuta lui dintotdeauna.
-E efracţiune evidentă – le explica directorul – De şase luni tot se plimbă pe aici cu servieta ţinută ca o ameninţare, căutând nişte documente pe care, i-am explicat clar că nu le avem. A cercetat în toate felurile, dar acum văd că a încercat şi prin efracţiune. Vi-l predau, aştept ancheta şi vă stau la dispoziţie pentru a depune plângerea.
– În buzunarul de la piept! – îi spunea procurorul comisarului şef pe care-l văzuse întotdeauna numai bând, dar nu mâncând şi îl vedea acuma numai privindu-l, dar nu şi înţelegând prea bine prezenţa lui acolo – In buzunarul de la piept, am spus!
Dar, tot fără ca acela să priceapă, văzu cum directorul urca galopând scările spre biroul său şi îşi dădu seama că nu mai avea autoritatea să dispună interceptarea convorbirii telefonice pe care acela, desigur, o va avea imediat cu vreun important personaj care, astfel, ar fi fost descoperit şi demascat în legătură cu documentul.
-Doriţi ceva din buzunar?… Cred că trebuie să vă arestez… bâlbâia încă nedumerit comisarul, căutând explicaţii în privirile la fel de nedumerite ale subordonaţilor care-l alertaseră.
Dar directorul urcase şi nu se mai vedea, aşa că şi documentul putea să nu mai fie în buzunarul lui, ci ascuns altundeva, precum nici telefonul pe care atunci îl dădea nu mai putea fi interceptat. Rămas ca o stană pe locul faptei, procurorul făcu un gest de „nu mai are nici un rost” şi, sincer îngrijorat fiindcă nici nu golise servieta, pierzând şi documentul, întrebă cu glas gâtuit:
-O să-mi pui cătuşele, nu?
Văzându-i îngrijorarea, comisarul fu sigur că procurorul se gândea la demnitatea sa distrusă când va fi văzut cu cătuşe; şi făcu un gest cavaleresc:
– Vă respect cunoştinţele; cred că veţi respecta regimul juridic la care v-aţi expus şi nu veţi recurge la acte agravante – şi, făcând semn poliţiştilor să-i scoată pe toţi ceilalţi: – Vă rog să staţi deocamdată la masa aceea sub paza unui gardian şi să scrieţi o primă declaraţie cum doriţi dumneavoastră, până ce noi facem toate constatările.
Procurorul înclină capul în semn că aprecia favoarea şi, pregătindu-se să treacă demn prin cordonul de poliţişti, înclină şi umărul stâng luându-şi servieta de la picior. Numai pe salopetă călcă, lăsând-o acolo ca pe o probă, cadou pe care îl făcea pentru gestul cavaleresc al comisarului. Urmărit de privirile debusolate din cordonul pe care-l formau pentru defilarea lui nedumeriţii poliţişti, el mergea demn, cu ţinuta aceea bine cunoscută pe străzile din centrul oraşului, în costumul bine călcat din stofă zdravănă, lână-n lână, cum se purta pe vremuri, cu mâna dreaptă liberă ca să salute şi cu nelipsita servietă în mâna stângă.
Când se aşeză la masa indicată lângă care se postase un gardian, iar comisarul îi indica aceluia un loc mai îndepărtat, de unde să-l supravegheze politicos pe el, dar să poată bloca pe cine ar fi vrut să se apropie, avu grijă să-şi aşeze servieta la picior şi rosti chiar o mulţumire pentru tratamentul acordat.
-Sunteţi mai experimentat ca mine în materie de drept – se exprimă cinstit comisarul ca şi cum s-ar fi justificat şefilor – aşa că pot să vă cer o declaraţie preliminară fără să vă mai pun eu întrebările.
Iar el, amintindu-şi de jocul libertăţilor democratice din filme, folosi formula şi îi spuse:
– Vreau să fac declaraţia în prezenţa avocatului meu.
– Foarte corect! – aprecie comisarul, pesemne bucuros şi el faţă de ocazia rară de a-şi desfăşura atribuţiile într-un mod mai civilizat, în comparaţie cu arestările de derbedei turbulenţi, ţigănci care te bălăcăresc de pe margine când le iei şuţii, sau demenţi care te atacă.
Şi, astfel, avocatul căruia încă nu-i venea să creadă, fu convins chiar prin spusele prietenului său:
-Ei, în sfîrşit, o să ai şi tu parte de un proces celebru! – îl întâmpină procurorul adăugând şi oful său: Eu n-am să mai am partea asta; dar, dacă asculţi cu atenţie, mă poţi face celebru; poţi face din mine un caz de jurisprudenţă care va fi citat în toate tratatele!…
Îi spunea asta ca o atenţionare pentru că, stupefiat, aşa cum fuseseră şi poliţiştii prima dată, avocatul începuse sentimental-muiereşte cu „Cum ai putut face una ca asta?!”. Dar el, simţindu-se pentru prima dată cu adevărat important tocmai fiindcă făcuse, spre a nu se scuza degeaba, ci a-i sublinia şi impune această realitate, rosti hotărât:
-Iartă-mă că nu ţi-am spus. Era secretul meu; dar cred că-ţi dai seama că pungaşii ăştia care se dau mari astăzi, nu merită nimic altceva!
– Care? – încercă avocatul să se lămurească, dar fu întrerupt de declaraţia care se vedea bine rumegată dinainte, de vreme ce era debitată rapid; aproape mitraliată:
– Am calculat bine: Sunt atât de golani încât nu merită decât o lovitură din asta, golănească! Pe asemenea penibili escroci şi nesătui pungaşi, care ne trag în piept, nu te răzbuni decât trăgându-i tu! La ce-i doare mai mult; adică la bani! Vezi că-ţi împing geanta pe sub masă. O pui la picior, pleci cu ea fluierând şi faci cea mai teribilă saună şi bazin cu zeci de jacuzzi. Acum ia hârtia şi fă-te că scriem declaraţia, dar tu chiar notează motivaţia, ca să mă scoţi sub un an, chiar sub şase luni; adică numai arestul preventiv… Aşa, notează fiindcă vor trebui martori dintre paznicii care m-au prins cu documentul în mână înainte de a veni directorul şi au văzut când mi l-a luat: Dacă spun ceva de bani lipsă, îi acuzi c-au furat ulterior, tocmai fiindcă puteau da vina pe intrarea mea aici. Pentru acuzaţia de intrare prin efracţie pentru a căuta documente pe care, pot demonstra, de şase luni li le tot cer, pledezi pentru alienarea mea datorată frustrarii sexuale prin reducerea salariului. E adevărată. Orice expertiză psihiatrică făcută asupra mea o va confirma; iar tu vei argumenta cu precedentele pe care le-am tot discutat. Le găseşti cu semne puse în tratatele de pe raftul din birou, unde ceri dreptul să asişti la percheziţie. Ai întrebări?…
– Cum ai făcut cu camerele de supraveghere?
– Uită subiectul şi nu atrage atenţia. Sunt sigur că directorul va distruge filmul, fiindcă se vede cum îmi ia documentul.
– Dar ca probe, la pledoarie?
– Le ceri numai după ce te-ai convins că l-a distrus şi-i demonstrezi vinovăţia chiar prin acestă distrugere; despre pledoarie, vorbim când mă vizitezi în arest… Atât? Bine. Dă-mi pixul şi fă-te că-mi dictezi ceva. Apoi îmi întinzi o mână, iei cu cealaltă geanta şi, nu uita: Cel mai scump jacuzzi; ăla care cucereşte el singur fetele!…
Rămase aplecat asupra declaraţiei pe care o scria într-un mod firesc şi legal, după ce beneficiase de dreptul de a se consulta cu avocatul, fapt pentru care îi mulţumi comisarului care venise să-l conducă pe acela spre ieşire.
Aplecat asupra declaraţiei, dar trăgând cu coada ochiului la modul degajat cum ducea avocatul o servietă cu care se presupunea că şi venise. Condus de comisar, acela, cu ţinuta sa agresivă ducând un umăr înainte, tocmai umărul mâinii în care purta servieta, îşi ţinea în sus fruntea dreaptă şi bombată doar la extremităţi cu nişte mici ieşituri care-l puteau confunda cu maleficul instigator al marilor tentaţii la care a fost supus la vârstă matură procurorul. Un drăcuşor. Cam jegărit, părând desuet prin vârsta nu prea tânără; dar un real drăcuşor cu care făcea echipă bună cel ce, scriindu-şi acum sub formă de declaraţie varianta sa de scenariu, zâmbind pe sub mustaţă, îşi dădea sema că dracul cel mare era chiar el.
Şi, dându-şi seama de asta, de-abia aştepta să se vadă în instanţă, în faţa completului din care va face parte şi tânăra judecătoare urâţică pe care el, în şedinţele plicticoase cu pungaşi mărunţi, îi plăcea să o tot iscodească dezbrăcând-o din ochi şi imaginându-şi cum ar reacţiona dacă l-ar vedea şi pe el dezbrăcându-se. De data asta, însă, nu-l va mai interesa să-şi imgineze o asemenea reacţie, ci va sta cu ochii treji, spre a vedea cum reacţionează simţurile ei când vocea retorică a avocatului va înşira toate poveştile cu sex realizat şi sex frustrat, din precedentele de caz care au creat sau nu jurisprudenţă. Va tresări ea, oare? Sau, acolo, sub pupitrul de mare autoritate a instanţei, pupitrul pe care se află insemnele Legii şi crucea pe care se jură, tot mai împătimită de cele auzite, ea îşi va strânge instinctual pulpele când se vor descrie cu lux de amănunte respectivele experimente sau anomalii sexuale?!…
Oricum, din boxa acuzaţilor, el o va privi cu insistenţă, ne ascunzând faptul că o tot dezbracă din priviri, lăsând-o goală şi cu instinctele primare la vedere. Era sigur că îi va trezi ceva pofte şi, cine ştie, după obţinerea achitării, sau compensării cu prevenţia, va ajunge s-o invite la noul jacuzzi. Fiindcă urâţelele astea complexate pot fi pline de surprize!…
Cam cu asemenea gânduri îşi scrise declaraţia de anchetă preliminară. Sub ea aşternu o semnătură pregnant vizibilă şi o înmână comisarului care, după ce făcuse ordine în stradă, adusese şi un al doilea gardian pentru a-l conduce. Aşa că se ridică, îşi îndreptă ţinuta ca să i se aşeze bine hainele de modă veche îngrijit călcate şi, porni între cei doi poliţişti pe coridoarele băncii ca şi cum ar fi defilat ţinând măsura cu mişcarea mâinii drepte şi păstrând fixă stânga cu care ar fi trebuit să-şi ţină servieta. Doar când ajunse în holul cu oglinzi şi văzu nişa aceea atât de bine plasată pentru a-l ţine ascuns şi a-i masca apariţia subită la intrare, îi păru rău de un plan atât de bine şi de meticulos făcut, pe care îl ratase doar pentru plăcerea de a savura acolo documentul, în loc de a-l lua repede cu el păstrând ritmul calculat a garanta succesul loviturii. Îi păru chiar foarte rău şi simţi nevoia să se admonesteze.
Fapt pentru care, văzându-se bine în una dintre oglinzi, cu toată ţinuta lui gravă în hainele bine călcate şi cu mâna stângă fixă ca şi cum şi-ar fi ţinut în ea nelipsita servietă, se apropie tot mai mult de propria sa imagine încadrată de gardienii care-l duceau spre arest şi nu se putu abţine să nu-şi spună la modul punitiv educaţional:
-Ehe!… Ce? Credeai că-ţi merge?!… Asta-i Legea; o încalci, n-ai scăpare!”…
FINE
Partajează acest conținut:
Publică comentariul