Iulian BITOLEANU

Poetul focşănean Gheorghe Andrei Neagu a ieşit la rampă în 2010 cu volumul de versuri „Nunta Neagră” (Editura Valman, condiţii grafice excelente), un fel de poem lirico-dramatic, cu macrotema – iubirea, căreia i se subordonează fericirea, nunta şi extincţia. Ne distanţăm de eticheta baladă cultă, deoarece autorul nu rămâne captiv trecutului, unui timp mitic, primordial, medieval; narativul nu se explicitează, iar personajele nu se individualizeză, sunt mai degrabă purtătoare de idei, sugestii, ori măşti lirice.

Practicând cu fervoare descriptivismul magic, eul poetic imaginează un scenariu cu un cuplu erotic, ce s-ar dori armonios, numai că apar unele impedimente:

Ba unul dintre miri aduce a strigoi (p.5);

Ba modul existenţial specific miresei nu poate fi cel uman ci doar unul vegetal;

Ba protagonistul a fost eliminat, substituit printr-altul, la propunerea unui „tribunal” transcedental…

Într-un decor aproape paradisiac („Din pădurea adormită/ Potopind cu aburi zarea/ Norii drumuri conturau/ Zămislind cărări de visuri” p.5) Se înfiripă motivul (eminescian) aşteptarea: „O aştept ca altădată/ Să se nască din copaci…/ Şi cu buze, ochi de maci/ Se aprinde iar pădurea”, p.5, corelat cu antropomorfizarea naturii. Asemenea eroinelor romantice, cea dorită cu înfrigurarea se excepţionalizează prin două trăsături: iluminarea codrului şi semnarea unei coregrafii nelumeşti („Într-un vals nebun…”).

Prin adolescentism şi diafanitate, emoţia întâlnirii pare decupată dintr-un pastel sentimental: „O aştept scăldat-n spume… / Îi văd ochii ca de smoală, /Licăr de petală/ Un sărut suav de brumă… / O aştept în pragul tainei”, p.6. Poetul extrage ce îi convine din erotica universală, cu iz Lamartinian: limbajul indicibil al îndrăgostiţilor, sărutul pătimaş, lacrimile fericirii, cărarea şi fuga dincolo de lumea dezlănţuită: „Ea aleargă-n calea verde/ Străjuită de copaci,/ Ciută ce se teme”.

Tehnica poetică şi experienţa îi permit autorului să nu vireze într-o direcţie plauzibilă; dimpotrivă, dialogul şi metaforele feminităţii fertilizează discursul poetic. Propunerea – ispită „Să fugim” este brusc respinsă „A fugi nu se cuvine” (p.7), ceea ce conferă dramatism: „Arde lumea vegetală” (p.9), pe culmile comparaţiei „Cerul, roşu, ca o rană”, domeniul celest accesând nefirescul, anormalul. Luciditatea mirelui se disipează în faţa evenimentelor şi sentimentelor majore, astfel ca decuplarea devine iminentă: „- Nu te pot lua, rămâi/ Fii a lor, Cum ţi-e ursita”, p.8, deşi Nunta intrase pe făgaşul favorabil: „Vin nuntaşi lălăind/Întregind alaiul”, p.13. Episodul cel fast nu se derulează în tonuri eminesciene (Călin, file de poveste), nici coşbuciene (Nuntă-n codru) ci în manieră funebră, rezumativă, antitetică. Ca în tragediile antice, există o monadă, un for al zeilor, unde se iau decizii capitale. Poetul simulează ludicul nunţial, îşi înşală lectorul, dinamitând supoziţiile inducând elemente – surpriză: „Fata plânge-ncetişor, din pricina lui cel ce nu a venit”. Timpul nu mai răspunde la comenzi epicureice, îşi acordă o marjă de eroare şi se tragicizează:” în clipele când se ucid iubiri”. Ambiguitatea atinge cote paroxistice: „Iar mirele e altul”, spre stupoarea asistenţei, complăcută în desfătări bahice: „- Hai să mai bem cinstiţi meseni!/ Îndeamnă Ura şi Păcatul”.

Rostirea poetică mixează prozaismul, oralitatea, („Cată”, „la pândă”, „mă-mbie”, „de prisos”), fără a glisa în desuetudine, căci în secunda următoare creatorul aruncă năvodul în ape metaforico-simbolice. Respingând situaţiile confuze, Areopagul enunţă verdictul: „- Să piară!” (Mirele iniţial – n.n.). Un altul multiplicat îşi revendică trofeul feminităţii, pe căi agresive: „Sticleşte lama de cuţit/ Nesăbuinţa iat-o vine” p.13. Fericirea filtrată prin eros sângeros („- Aţi ucis… un glas/ Zbor de inimă pură…”), cu excluderea rivalului, durează cât o pânză de păianjen. În partea finală, se amalgamează deliberat fâlfâiri eminesciene („A fost odată ca-n poveşti”) cu cele labişiene („La ceas nepotrivit”, p.14, „Şi-aş vrea să plâng”), bulversând încă o dată orizontul de aşteptare al cititorului…

Înlăturând crusta erotică, eşti întâmpinat de o constelaţie de simboluri decriptate în diferite coduri – neoromantic, neomodern -, purtătoare ale sigiliului artisticităţii, tălmăcind, teza că Artistul (mirele 2) ar trebui să se dezică de eul social (mirele 1), spre a se logodi cu Poezia (emotiva, lacrimogena mireasă), eveniment cu reacţii diferite, la două paliere: al nuntaşilor (cititorilor obişnuiţi) şi al zeilor (criticilor literari), influenţabili şi ei, nu o dată, de aparenţe.

Catharsisul nu s-a demonetizat!

Nunta neagră reprezintă, de bună seamă, o plachetă (tradusă în 5 limbi de referinţă) de luat în considerare!

Iulian BITOLEANU
15 august 2011            
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…