Cum îşi scrie „poetul” român istoria…?!
Pentru un străin venit în România, povestea românului i s-ar prelinge pe suflet și el ar fi neștiutor și de gustul și de mirosul și de structura intimă a ei, observând doar aparențele unei națiuni mai aparte, un pic mai specială, poate mai prăfuită, poate mai zdrențuită, dar nicidecum fără viaţă. Însă, pentru mine, revenirea în țară se rezumă doar la reacomodare și la reluarea dreptului de a scrie propriul paragraf de istorie românească. Această reluare a rolului de poet român, cum este și a fost fiecare, nu m-aș fi gândit că va fi așa de grea, iar versurile pe care traiul meu în România le scrie nu mi-aș fi imaginat niciodată să fie așa de străine de ceea ce restul poporului scrie în condica acestei ere a țării.
Probabil cel mai disonant dintre toate rândurile scrise în ultimele zile în cartea istoriei este situația elevului român care nu poate sări peste obstacolul îndeajuns de facil de străbătut al bacalaureatului. Dar nici răpirea adevărului istoric de către personificarea preşedinției țării noastre, prin afirmațiile ce priveau ultimul rege ce a purtat coroana muribundei monarhii românești, nu rezonează deloc cu ceea ce orice român revenit acasă și-ar dori să găsească. Căci în străinătate fiind, ne simțim mai români ca niciodată, iar ajunși în România, am vrea să ne simțim mai străini decât am fi vreodată. Iar întrebările „de ce oare am plecat?” sau „de ce oare nu mai vrem să revenim?” nu pot aduce decât răspunsul următor: NU vrem ca numele nostru să fie pus alături de cei care scriu acum istoria României și NU vrem ca revoluțiile noastre să fie acoperite de cenușa ignoranței și nu vrem, poate, să fim sugrumați și noi împreună cu toți ceilalți, într-o luptă înfiorător de surdă și în van. Pentru că atât rezultatul BAC-ului, cât și declarațiile președintelui sunt simptomele aceluiași virus, aceleiași îmbolnăviri ce macină societatea în plină zi, sub ochii fiecărui cetățean lipsit parcă de puterea de a mai lupta și de a se trage singur din noroi. Ambele situații au la bază aceeași cauză, o cauză generală, ce plutește deasupra tuturor și conduce implacabil destinul țării.
Cu siguranță, această cauză nu are un singur izvor. Cu siguranță, vinovat nu este un singur individ, un singur element, un singur gen de muzică sau un singur fel de om. Cuvântul ce stă pe buzele fiecăruia în aceste zile pare a fi responsabilitatea ce trebuie asumată. Dar ar fi greșit dacă s-ar crede că această responsabilitate ar trebui asumată de o mână de oameni din a căror cauză totul s-a stricat. Poate că într-adevăr virusul s-a făcut cel mai bine observat la capul națiunii, dar aceasta e o coincidență favorizată de structura statului actual. Virusul – îmbolnăvirea – pare că a pornit din vârf pentru că vârful apare cel mai des în ochii noștri, fiind mereu luminat de reflectoarele mediei atât scrise, cât și televizate.
În schimb, totul este infectat, pornind de la mințile elevilor și ajungând la cel mai înalt nivel al piramidei statului. Tot ce a făcut revelația rezultatelor bacalaureatului a fost să aducă în prim-planul reflectoarelor infecția însăși a bazei națiunii, a copilului aflat pe principala treaptă a sistemului educațional care ratează deschiderea ușii spre viață. Deși după ușă îl așteaptă abisul favorizat de către cei superiori în ierarhia statului, această ratare a deschiderii ușii este tragică pentru că arată atât neputința sistemului educațional să clădească o scară îndeajuns de înaltă pentru a ajunge la ușa ce marchează pășirea către următoarea experiență a vieții, cât și incapacitatea elevului de a trece un obstacol îndeajuns de așteptat și suficient de ușor de trecut. Dacă elevul ajuns în clasa a douăsprezecea nu reușește să treacă BAC-ul, atunci peste obstacolele diverse, nenumărate și complexe ale vieții cum va fi oare pregătit să sară?
Cu toate acestea, totul merge înainte parcă netulburat, problemele făcându-și încet-încet loc sub preșul destul de încăpător al subconștientului românesc. Iar dacă vreodată subiectul va mai fi dezbătut, readus în actualitate, de acolo de sub preș el îl va face pe român din nou indignat și supărat pe starea națiunii, pentru ca după puțin timp să se liniștească din nou apele și fiecare să continue să scrie orb și indiferent istoria României, până când paginile istoriei nu vor mai suporta și ne vom pierde definitiv în ignoranță.
Paraskiv
SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro
Partajează acest conținut:
Publică comentariul