Sub patronajul Consiliului Județean Prahova și al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie, în colaborare cu Muzeul Național de Istorie a României, la sediul din str. Toma Caragiu, nr. 10, în sala Tezaur, se va vernisa joi, 14.10.2010, ora 1200 expoziția temporară ”Comorile dacilor”,ajunsă anul acesta la cea de-a doua ediție.
Expoziția cuprinde o selecție de 16 de piese de patrimoniu, din aur, clasate în categoria Tezaur, descoperite pe teritoriul țării noastre în diverse locații, una dintre ele chiar în județul nostru. Unicitatea și frumusețea pieselor expuse, recomandă expoziția ca fiind una dintre cele mai importante manifestări de acest gen organizată de muzeu.

Dintre exponate se remarcă Coiful de la Poiana Coțofenești, creaţie a artei metalului preţios din lumea dacică. De asemenea în expoziție pot fi admirate piese executate din aur descoperite în tezaurele de la Perșinari, Hinova, Biia, Stăncești, Cucuteni-Băiceni, Budești Averești sau Pietroasa: spadă, pumnale, pandantive, brățări, aplice, diademă, pateră, fibule și coif de paradă.

SURSA: http://www.ziarulprahova.ro

===============

Un articol preluat de pe http://www.enciclopedia-dacica.ro

„ Cineva trebuie sa gaseasca comoara lui Decebal,
sa cumpere cu ea tot Pamântul…”
Alexandru Macedonski
Mihai Gheorghe Andrieş
 

 

Comorile dacilor
Prada luata de imparatul Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a uimit lumea romana. Faptul a fost consemnat si comentat in mai multe lucrari ale istoricilor antichitatii. Avutiile Daciei lui Decebal vor fi evocate insa nu numai in documentele secolelor ce au urmat cuceririi Daciei, ci si in operele unor umanisti transilvani, 15 secole de la purcederea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac, convoi pe care-l vedem infatisat intr-una din metopele Columnei triumfale, inaltate in Forum. A fost acel spolium fara seaman in veac. Spolium, prada de razboi, cuprindea fara indoiala, pe lânga „sloiuri“, pepitele mari de aur nativ, si numeroase monede batute in oficinele romane. Cu trei secole mai inainte ca Traian sa fi cucerit teritoriile geto-dacice aflate la nord de Istru, monedele Republicii si ale Cezarilor patrunsesera adânc in Dacia, circulatia lor fiind relativ intensa in secolul marcat de opera civilizatoare a regilor Burebista si Decebal. Desigur ca in spolium se mai aflau lingouri de aur in forma de vârf de sageata, cum sunt cele descoperite in secolul nostru de arheologi in aria pamânturilor dacice. Prazile luate de la bastarnii si celtii cu care dacii si -au incrucisat armele imbogatisera tezaurul. Se aflau poate si coifuri de aur, cum este cel descoperit la Poiana-Cotofanesti, cupe rituale si tavi decorate cu mestesugite reliefuri evocând universul mitic al Helladei lucrate de argintarii si orfaurarii din Thasos Histria, Olbia, Apollonia… Se vor fi adunat laolalta in chiupuri de lut ars, argintul drahmelor oraselor cetati de pe tarmurile Pomului Enxin, asa cum ne sugereaza numeroasei tezaure descoperite in aria geto-dacca. Monedele polisurilor Marii Negre, dupa cum releva documentele arheologice, au ajuns pâna in castelele intarite din muntii Orastiei, la Costesti, bunaoara. 

„ACESTEA DIN AVUTIA DACILOR INVINSI AU FOST FACUTE…”

Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, relateaza ca Traian a luat ca prada din tara getilor 5.000.000 livre de aur si indoitul acestei cantitati in argint, fara a mai socoti vasele „de nepretuita valoare”, turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Lydus il citeaza in aceasta ordine de idei pe Criton, care povesteste, in lucrarea „Getica“, desfasurarea razboaielor purtate de Roma pe pamântul dacic. Lui Criton, care a participat la campaniile conduse de Traian, fiind martor direct al celor petrecute, ii putem acorda credit in multe privinte; Cât priveste insa cifrele amintite, istoricii releva ca ele sunt exagerate. Specialisti de prestigiu european, ca istoricul francez Jerome Carcopino, apreciaza ca metalul nobil luat prada nu insuma mai mult de 165.000 kilograme de aur si 330.000 kilograme de argint. Desi reductia este mare, cantitatea de metal pretios ramâne totusi considerabila, uriasa chiar in raport cu disponibilitatile de aur si argint ale Imperiului in acel timp. Faptul ca prada luata de catre legiunile biruitoare a fost imensa – si in acest sens toate izvoarele literare sunt de acord – o demonstreaza maretele edificii publice care au fost inaltate la Roma si in alte zari ale imperiului in anii imediat urmatori cuceririi Daciei. S-au construit temple si apeducte, forul ce poarta numele invingatorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu aur… Inscriptii in piatra mentioneaza cu staruinta ca toate acestea „din avutia dacilor invinsi au fost facute”. In acest timp se va dura la Dunarea de Jos templul inchinat lui Mars ultor – Marte razbunatorul – si monumentul Trophaeum Traiani. Anul 106 va ramâne adânc intiparit in amintirea romanilor acelui secol: Cezarul hotaraste suprimarea tuturor darilor si – mai mult decât puteau visa cetatenii Romei – fiecare cap de familie primeste 650 de dinari spre a se simti partas la marea victorie. saptesprezece saptamâni in sir au durat jocurile in circuri, 10.000 de gladiatori infruntându-se cu arma in mâna, Aceasta imensa cheltuiala se produce dupa ce, cu putina vreme inainte de a se incheia campania in Dacia, se instituise o comisie de notabili in vederea stabilirii unor masuri de severe economii, tezaurul imperiului fiind aproape sleit. Afluxul de metal nobil survenit insa in 106 a fost atât de important, incât s-a produs o scadere vertiginoasa a cursului aurului. Introdus masiv pe piata, aurul Daciei a micsorat cu o zecime pretul lui in tot imperiul, unii autori sustinând ca scaderea cursului a fost chiar si mai sensibila.

LÂNA DE AUR AICI S-A AFLAT

Ar fi putut furniza minele Daciei o atât de importanta cantitate de metal nobil? Acceptând valorile aproximate de Jerome Carcopino se pune problema ce masa de roca ar fi trebuit excavata pentru a obtine o asemenea considerabila productie. Calculele facute de Ovidiu Maicru  releva ca pentru a fi extrase 165.000 kilograme de aur este necesar sa fie excavate 33.000.000 tone de roca, in conditiile in care minereul este bogat (zece grame de metal nobil la fiecare tona) si considerându-se ca ar putea fi recuperat 50% din aurul continut – marja maxima tinând seama de tehnologia epocii respective. Dar pentru a extrage o asemenea masa de roca era necesar sa se sape in munte numeroase galerii care ar fi insumat nu mai putin de 11.000 kilometri… Evident, cifra uriasa nu corespunde cu potentialul minelor dacice. Atunci? Este exagerata evaluarea facuta de Carcopino? Se pare ca nu. Calculele sale au câstigat aprobarea majoritatii oamenilor de stiinta. Sunt istorici care apreciaza chiar ca savantul francez a fost excesiv de prudent in socotelile sale, metalul nobil luat ca prada de Traian insumând valori mult superioare. De buna seama insa, majoritatea aurului nu provenea din extractia miniera, ci din prelucrarea nisipurilor aurifere. Râurile ce-si purtau la vale apele din Muntii Apuseni, din Carpatii Olteniei si din muntii Sebesului constituiau bogate surse de aur aluvionar. Cu mult inainte de pragul primului mileniu al erei noastre, oamenii bastinasi culegeau graunciorii stralucitori din apele repezi ale râului intr-o tesatura flocoasa din lâna de oaie, practica folosita nu numai  in Colchida miturilor helladice si aici, in inima muntilor dacici, de unde, – potrivit ipotezei lui Nicolae Densusianu – s-a pornit firul fermecatoarei legende a Lânii-de-Aur. Specialisti avizati apreciaza ca râurile Daciei puteau asigura, anual, intre 15.000 si 20.000 de kilograme de metal pretios… Autoritatea statala, probabil, colecta si tezauriza o buna parte din aurul obtinut prin spalarea aluviunilor si prin exploatarea minelor. Acumularile realizate numai in decursul câtorva decenii egaleaza asadar cifrele avansate de Jerome Carcopino. Uriasa cantitate de metal nobil nu poate fi deci decât rezultanta unei indelungate acumulari. O buna parte din acest aur si din acest argint venea din gloriosul timp al regelui Burebista care, unind sub cârmuirea sa toate triburile geto-dacice pe la sfârsitul primei jumatati a secolului I i.e.n., isi exercita autoritatea asupra unui spatiu considerabil, ce se intindea de la Carpatii septentrionali pâna in tinuturile strabatute de cursul mijlociu al Dunarii. Un asemenea puternic stat, ce-si avea inima in fortareata Carpatilor, in arcul carora se afla unul din marile filoane de aur ale.antichitatii, putuse acumula o mare cantitate de metal pretios.

Tezaure descoperite de arheologi pe teritoriul Daciei antice ne aduc informatii pretioase: capeteniile geto-dace detineau obiecte de aur maiestrit lucrate inca din secolele al Vl-Iea si al III-lea ien – coifuri si mânere de sabie, cratere si cupe, precum si splendide ornamente destinate impodobirii harnasamentului. Cea mai pretioasa parte a prazii luate din Carpatii dacilor a fost gasita de romani in tainitele palatului-fortâreata durat pe inalta terasa a Sarmizegetusei. Este plauzibil sa fi fost apoi jefuite si cetatuile din munti, resedinte ale puternicilor tarabostes locali; acele cetati „inzidite cu muntii” ale caror temeiuri staruie si azi: Costesti, Câpâlna, Blidaru.

Iata ce spune, referindu-se la rolul politic si economic ce-l detineau in epoca aceste asezari fortificate, prestigiosul ctitor al scolii arheologice românesti Vasile Pârvan:

„Centre puternice prin situatia lor strategica, ascunzatori bogate pentru prada ingramadita de capeteniile razboinice in aceste acropole formidabile, cetatile dace sunt deosebit de numeroase tocmai in regiunile minelor de fier ale Transilvaniei. Nicovale, zgura si obiecte de fier, dar si mici nicovale de mestesugari pentru podoabele scumpe, tezaure celebre de monede de aur de la Lisimah de o parte, de la Koson, de alta, caracterizeaza indeajuns activitatea industriala, fastul politic, intr-un cuvânt, marea putere materiala a principilor care au domnit aici”.

HARUL FAURILOR

In câmpul figurativ al metopei amintite de pe Columna traiana, sculptorul anonim sugereaza plastic natura unora din prazile luate prin vase de felurite dimensiuni. Nu ne este greu-extrapolând ce stim astazi despre arta faurarilor daci, despre canoanele artistice si despre esenta motivelor decorative – sa ne imaginam pretioasele prazi: vase de aur si de argint decorate cu simbolul vesnicei tinereti – creanga de brad – cu valuri alergatoare si cu semnele perenitatii solare, asa cum era impodobita cu discreta eleganta si ritmuri egale ceramica geto-daca ce ni s-a pastrat in tezaurul tainic al ogorului românesc; vase cu armonioase intreteseri de motive geometrice, crestate sau modelate in relief, cu subtile stilizari de lujeri si alte forme vegetale, unduiri serpentiforme, simboluri-matrice ce se petrec neistovite in ampla curgere a Timpului; splendide vase cum ni le-a redat pamântul in hotarul Mehadiei si in atâtea alte locuri din tara. O parere despre admirabilele opere ale atelierelor dace ne putem forma privind rhytonul de argint aurit descoperit nu de mult in ogorul comunei mehedintene Poroina.

Specialistii numesc astfel cupele in forma de corn sau de cap de animal, folosite in antichitate cu prilejul ceremoniilor. Rhytonul de la Poroina este arcuit ca un corn a carui parte inferioara infatiseaza un cap de cerb. in partea superioara, cupa este impodobita cu doua splendide reprezentari antropomorfe. Gruparea celor patru personaje, plasate cu un excelent simt al compozitiei in spatiul plastic definit, ne sugereaza o scena ceremoniala. Doi barbati se afla asezati pe câte un scaun, tinând in mâna o cupa, iar celelalte doua personaje stau in picioare cu dreapta inaltata. Un gest de devotiune? E dificila o interpretare exacta. Cert e faptul ca atât tehnica faurarilor, cât si motivele ornamentale apropie acest vas de argint aurit de alte stralucite opere traco-getice, ce fac parte din tezaurele descoperite la Valea Nucarilor-Tulcea, Cucuteni-Baiceni, Peretu-Teleorman, Craiova-Dolj. Probabil ca un rhyton asemanator a fost daruit de catre Marcus Ulpius Traian templului din Siria despre care izvoarele literare amintesc ca o splendida ofranda „a stârnit o puternica vâlva in acel timp”. Trebuie sa se mai fi aflat in acest spolium, nepereche in veac, pocale si cratere de argint aurit, ori mari recipiente tronconice, asemenea celui aflat in zilele noastre la Sarmizegetusa. O comoara gasita la Sâncraieni-Hunedoara ne da posibilitatea de a pretui armonioasele forme ale unor asemenea vase ceremoniale, dupa cum alte tezaure descoperite in numeroase locuri, atât in arcul carpatic cât si in alte regiuni ale tarii – in comuna Somesu Cald din judetul Cluj, la Seica Mica si Agârbitiu in judetul Sibiu, prin partile Lugojului, la Remetea-Poganici, la Epureni-Vaslui si Cerbal-Hunedoara, la Stupini in judetul Bistrita-Nasaud ori pe terasa dreapta a Dunarii – aduc in orizontul zilelor noastre farmecul podoabelor realizate de argintarii si aurarii ce au trait sub cerul lui Burebista, Oroles, Scorillo si Decebal. Ne putem inchipui ce reprezentau prazile luate, nu numai ca valoare in aur sau argint, ci si ca har al artei cu care era investit metalul lucrat, privind graitoarele martore ale acelui timp ce s-au pastrat in neodihna pamântului getic: gratioasa cupa cu toarte elegant aurite, una din superbele piese ale tezaurului din Sâncraieni, masivele bratari din argint multispiralate, aduse la lumina in vatra transilvana, cingatorile de la Gusterita-Sibiu, elegantul lant de argint cu pandantiv gladioloform din tezaurul descoperit la Merii Goala (Teleorman), ori pavezele de parada decorate cu reliefuri, cum e bunaoara scutul adus la lumina la Piatra Rosie (in hotarul comunei Bosorod, jud. Hunedoara). Timpul le-a rapit poate din stralucirea initiala, dar le-a lasat intacta capacitatea de a evoca evurile pierdute, trasaturile elocvente ale unei arte viguroase si originale.

Ele ne permit sa ne inchipuim ce imensa pierdere a suferit patrimoniul artistic universal prin topirea de-a valma, in cuptoarele Romei, a capodoperelor orfaurarilor din Carpati si de la Dunare. Aplica având imaginea zeitei lunii si a padurilor, Bendis (corespondenta dacica a Artemisei), aflata in tezaurul descoperit la Surcea (jud. Covasna), ne lasa sa intrevedem posibilitatea ca spoliumul sa fi cuprins si alte reprezentari ale mitologiei dacice. Au fost mistuite fara urma asemenea comori nepretuite, asa cum cincisprezece veacuri dupa triumful lui Traian mii de monede dacice de aur descoperite de tarani in muntii Orastiei aveau sa fie topite in cuptoarele monetariei chesaro-craiesti din Alba Iul [a. Dar sa dam cuvenitele drepturi cronologiei. Când, unde si cun au fosr descoperite miile de jjalbeni? Potrivit unor izvoare literare, intâietatea in aceasta privinta ar reveni unor pescari transilvani. Comoara a iesit la iveala in vara anului 1543. Câtiva naieri mureseni, cautând un loc mai bogat in peste -‘dupa cum se afirma in documente contemporane – si-au indreptat luntrea „pe firul Sargetiei”. Dupa o vreme, la o intorsatura a râului, au dat peste un arbore pravalit ce le atinea calea; apele muscasera adânc din mal si stejarul fusese dezradacinat; din vechile legaturi cu pamântul mai ramasese doar una. in preajma surpaturii, luntrasii au zarit sticlind ceva in apa… Au cautat printre pietrele afundului si au aflat mai multi galbeni. Au inceput sa cerceteze imprejurimile, intre radacinile copacului abatut de ape au descoperit o ascunzatoare boltita cu piatra, inlauntrul lacasului-nemaivazute avutii. Daca ne bizuim pe relatarea lui Lazius, pe lânga multe sloiuri de aur (vâna desprinsa din filon ori metal nelucrat) se aflau acolo nu mai putin de 40.000 galbeni. S-au bucurat pescarii de asemenea noroc si si-au impartit nesperata agoniseala. Au pornit mai apoi spre cetate, spre Alba Iulia, chibzuind ca vor afla in oras vreun negutator in stare sa le schimbe aurul ce-1 aveau in desagi. Cum de au aflat oamenii, stapânirii de incercarea acelor nevoiasi de a dobândi bronzul craitarilor in schimbul galbenilor sunatori, nu-i greu de imaginat inca din prima zi dupa sosirea lor la Alba lulia, pescarii au fost arestati, pusi in fiare ca furii si cercetati cu cazne „din porunca eminentei sale cardinalul Manuzzi”, unul din puternicii feudali din Transilvania acelui veac; monezile, toate, le-au fost confiscate, comoara fiind insusita fara sfiala de catre inaltul prelat. stiri despre cele intâmplate au ajuns pâna la curtea imperiala.

Ferdinand de Habsburg, nelinistit de influenta pe care o exercita cardinalul si teama fiindu-i de uneltirile acestuia, a trimis un om de incredere, pe generalul Castaldi, pentru ca „sa ia in cercetare acele intâmplari de necrezut”. Averile gasite de soldatii lui Castaldi in ascunzatorii castelului de la Gherla, una din resedintele cardinalului Manuzzi-dupa cum relateaza pe larg Wolfgang Bethlen – erai; impresionante: pe lânga 250.000 monede de aur s-au mai afla 870 funti de aur nelucrat, precum si vreo 20 funti de „sloi de aur”... si mai mare a fost depozitul de argint: 1.850 de funti, dintre care o treime turnata in lingouri. Nu mai socotim mobila; aurita aduse de la Viena si Pari, oglinzile venetiene, panopliile- de arme incrustate cu argint si sidef, covoarele de Ispahan, Tebriz si Siraz, cej trei sute de cai arabesti si semetele castele. ~ stiind ca un funt reprezinta in sistemul actual de masurare 636 grame, iar greutatea unui galben era de circa 5 grame, putem socoti ca numai in acest castel erau depozitate metale pretioase insumând cu aproximatie 3.000 kilograme. Dar o asemenea acumulare de aur si bunuri nu poate fi explicata neaparat prin descoperirea unei fabuloase comori. Este plauzibila si o alta sursa: spolierea multimii de catre marele feudal care era cardinalul Manuzzi si „dijmuirea” – fatisa sau pe cai ocolite – a nobililor ce depindeau de dubla sa autoritate, ecleziastica si politica. Procedând . la confiscarea averilor cardinalului, Castaldi nu actiona ca un jefuitor. El a dat socoteala suveranului sau, Ferdinard de Habsburg, raportând ce anume a gasit in castelele cardinalului transilvan, a carui bogatie si putere creasera temeri chiar si regelui. Informatiile furnizate , de relatarea umanistului transilvan, Lazius, prin 1543, au ajuns la noi datorita lui Gheorghe Sincai, istoricul transilvan, care-l citeaza pe carturarul medieval in Hronicul Românilor, lucrare ce a vazut lumina tiparului in 1883. Cronicarii medievali retinând „din gura lumii” intâmplarea petrecuta in valea Streiului o leaga artificial de -firul povestirilor istoricului Dion Cassius privitoare la infruntarile daco-romane incheiate prin victoria lui Traian.

Decebal – istoriseste Dion Cassius – vazând ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe cale sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in mâinile romanilor atâta aur si argint agonisi, hotari sa-1 ascunda in asa fel incât sa nu poata fi gasit de adversari. El alese pe cei mai puternici dintre sclavi si-i indruma sa abata apele râului Sargetia; când matca râului fu secata, sclavii sapara o groapa adânca, intr-un anume loc, cu chibzuiala ales, unde au fost ingramadite avutiile purtate pâna acolo. Apoi groapa s-a astupat cu pamânt, iar deasupra a fost asternuta o patura grea de piatra. Dupa care inturnându-se apele acelui râu in matca lor dintotdeauna, nu a mai ramas nici un semn al celor intâmplate. O alta parte a pretioaselor sarcini scoase in taina din cetate au fost bine ascunse in pesteri, stiute doar de putini. Când toate câte au fost poruncite de Decebal s-au savârsit cu bine, spre a feri comorile de primejdiile viitorului, slujitorii folositi pentru a duce pâna la capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii. si nu s-ar fi stiut niciodata nimic despre cele petrecute pe firul Sargetiei -va arata Dion Cassius – daca Bicilis, un tovaras de arme al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit taina pentru a i se cruta viata. Scenariul nu-i rau intocmit si conflictele schitate ritmeaza dramatic evenimentul relatat;, are un singur pacat: nu~i original. Un alt istoric, Diodor din Sicilia, va relata firul acestor intâmplari, in alt context, in alte coordonate temporale si spatiale, in relatarea lui Diodor, eroul intâmplarii e Eudeleon, capetenia paeonilor, semintie din antica Macedonie, iar râul ce tainuieste tezaurul se numeste Sargentia. intrucât Dion Cassius si-a intocmit „istoria” in secolul al II-lea e.n., iar Diodor isi scrie relatarile in secolului I i.e.n., este limpede ca primul s-a inspirat din opera sicilianului, pentru a da mai mult relief si culoare relatarilor sale. Sargetia, cu rezonantele sale apropiate de Getia, cum mai era cunoscuta tara dacilor, i-a inspirat si numele inexistentului râu Sargentia. Lui Dion Cassius i-a placut stratagema folosita de Eudeleon, pe care a socotit-o demna de istetimea regelui get, istoricul roman nutrea o sincera admiratie fata de Decebal. O marturisesc culorile vii ale portretului ce-i face: „priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind când sa navaleasca si când sa se retraga, mester a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrângere…”

O ingenioasa rezolvare ca cea povestita de Diodor rimeaza cu virtutiile spirituale ale regelui Decebal. si istoricul latin a colorat cu aceasta intâmplare, inchipuita pe de-ntregul, amintita pagina din „istoria” sa. Nu 1-a infiorat nici o clipa gândul ca nevinovatul sau imprumut va avea implicatii dupa saptesprezece secole si chiar mai târziu. Descoperirea intr-o ascunzatoare de pe malul râului Strei a atâtor mii de galbeni i-a determinat pe umanistii transilvani amintiti sa identifice acel modest afluent al Muresului cu scornita apa Sargetia pomenita de Dion Cassius. Prin aceasta nejustificata extrapolare, ei ajung la concluzia fantezista ca avutiile aflate de naierii mureseni in valea Streiului nu sunt decât o parte a marelui tezaur al regelui Decebal. Au trecut de atunci secole. Timp indelungat, in care generatii de istorici, geografi si lingvisti, cercetând documentele atâor arhive si orizoturile arheologice, n-au putut descoperi nici nu element concret care sa pledeze in favoarea unei asemenea identificari. Orcum, faptul ca intre radacinile arborelui pravalit s-a gasit o ispititoare comoara nu poare fi inlaturat din discutie. Când, in ce imprejurari si cine anume a intocmit o asemenea ascunzatoare, e greu de spus. Cert e faptul ca multimea de „guldeni“, pe care o evoca scrierile medievale, cuprinde si monede batute in aur dacic. Cum se infatisau simbolurile si siglele acestor piese? Umanistul Mathesius Sarepta ofera referiri nu numai asupra obârsiei, ci si a vechimii lor. Carturarul, mentionând ca a avut acei galbeni „in fata ochilor”, descrie sugestiv caracteristicile monedelor; pe avers – o pasare Phoenix cu aripile desfacute, iar pe revers „trei figurine” si inscriptia Koson. Scrierea lui Sarepta, intocmita in anul 1554, ne aduce o prima marturie despre acest enigmatic personaj cu care ne vom mai intâlni in paginile de fata. Dintr-un erudit studiu dedicat de numismata Judita Winkler acestor monede antice aflam ca asemenea piese stârnisera interesul ilustrului Erasmus din Rotterdam; ele se afla citate si in lucrarile unor carturari transilvani, ca de pilda intr-o lucrare a umanistului Stefan Zamozius tiparita la Padova, pe la sfârsitul secolului al XVI-lea.

CINE E KOSON?

Cine este oare acest Koson, care isi bate banii in aur curat si-si are inscris pe ei numele cu caractere elenesti? Ce simbolizeaza vulturul ce tine o coroana in gheare – imagine ce apare pe toate monedele de acest tip descoperite pâna in prezent? O vreme, ipotezele au plutit in gol, datorita precarelor izvoare documentare referitoare la perioada istorica in care circula aurul batut de dinastul enigmatic. Sa fi fost emisi acesti aureos in centre greco-romane din Etruria sau Bithinia? Ori in monetaria vreunei cetati eline din partile Pontului? Asemenea ipoteze au fost inlaturate, pe masura ce in orizontul cercetarii s-au infatisat, grupate, o serie de date ce proiectau o lumina revelatoare. S-a stabilit astfel ca monedele Koson sunt imitate dupa monede ale Cetatii Eterne: a fost luat ca model un denar roman emis in anii 43-42 i.e.n. de catre Quintus Caius Brutus, moneda ce purta pe una din fete aceeasi imagine – un senator flancat de doi lictori – pe care o regasim pe reversul monedelor descoperite in Transilvania. Acestea din urma se infatiseaza in doua variante: una in care legenda este redata corect, alta in care inscriptia este stilizata, semn ca cel ce batea moneda nu intelegea sensul ei. Fenomenul este caracteristic pentru emisiunile monetariilor geto-dacice din perioada anterioara lui Burebista si chiar din deceniile urmatoare. Exista premise puternice care indreptatesc concluzia ca piesele de aur cu legenda amintita au fost emise de un rege dac, Koson, care si-a exercitat autoritatea in perioada urmatoare destramarii regatului unitar inchegat de Burebista. Aceasta identificare are ca suport si un text al istoricului Suetonius. in relatarea sa privind „Viata celor doisprezece cezari”, istoricul latin pomeneste de faptul ca imparatul August a fost invinuit ca planuia sa faca o alianta de sânge cu regele getilor, Cotiso. S-a stabilit, cercetându-se mai vechi manuscrise ale relatarii, ca initial capetenia geta era numita de catre Suetonius pe adevaratul nume, Koson. Urmarind repartitia geografica a locurilor unde au fost descoperite tezaure alcatuite din monede sau piese izolate de acest tip, constatam ca densitatea maxima se inregistreaza in aria cetatilor dacice orastiene, zona unde isi avea, probabil, resedinta getul Koson-Cotiso, a carui prietenie vroia sa si-o câstige chiar August, conducatorul celui mai puternic stat al lumii din pragul erei noastre. Aurul lui Koson va stârni iar vechile si, de ce sa nu recunoastem, captivantele povesti despre comorile tainuite ale regelui Decebal. O astfel de descoperire s-a produs tot in valea Streiului, in primii ani ai secolului al XlX-lea. Pe dealul Aninisului, pe la inceputul toamnei lui 1803, un bâietandru, Ilisie pe nume, tot sfredelind pamântul cu un toiegel, a scos la iveala din pamânt „un galben”.

Tatal sau, Arimie Popa, chemat de fecior, a inceput sa sape sub bolta de frunzis a unui fag bâ!rânv unde copilul descoperise moneda. Râvna i-a fost rasplatita, intr-o singura noapte, ferindu-se de ochi iscoditori, a izbutit sa adune in caciula o avere: 246 de galbeni. Ostenind cu sapa in noptile urmatoare, in acelasi norocos colt de padure, Arimie – nume de poveste! – a mai aflat in ascunzis un numar de galbeni, aproape intreit cât adunase prima oara. Când sa plece, a vazut, s u i s-a nazarit ca vede, itindu-se printre tufarisuri chipul i nui vecin ce-1 pândea. Ce gând s-o fi iscat atunci in mintea lui Arimie? E greu de stiut. Fapt e ca a doua zi, vrând poate sa preintâmpine denuntul, a luat drumul Albei pentru a preda stapânirii o parte din galbenii descoperiti pe dealul Aninisului. Restul aurului i-a ascuns in loc ferit si nimeni nu a mai ijtiut ce soarta a avut banetul. Ametioarea -este despre omoara descoperita de Ilisie porcarul s-a raspândit ca focul prin porumbistele uscate, infierbântând mintile oamenilor din mai toate satele megiese. Multi barbati si-au lasat atunci plugul in tarina si, fara a-si lua macar merinde, au plecat sa sape intre fagii si aninii de pe dealuri. Unii au fost norocosi, ca preotul din Vâlcelele-Bune, care, tot scormonind cu sapaliga pamântul padurii, a dat peste o ulcica in care se aflau patru sute de galbeni, galbeni târa zimti, purtând pe una din fete imaginea unui hultan cu aripile deschise, parca vroind a-si lua zborul. Vânatori de comori au aparut cu zecile, cu sutele. O gazeta din acel timp, evocând amploarea puhoiului de oameni ce invadase padurea, arata ca „se adunase multime cum numai la bâlci se inghesuie lumea. Târgoveti, fete bisericesti, ciobani si tarani desculti ce batusera calc lunga pâna la. Ocolisul Mic. Ei veneau din sate departate, vuind de ametitoarea stire muntii Orastiei si Hategul tot…” Un carbunar, originar pare-se din Sibisel, a fost mai daruit de noroc decât toti ceilalti: el a descoperit, in alt loc, un tezaur alcatuit din aproape o mie de „guldeni” – de fapt monede dacice, dintre care multe purtau acelasi simbol, vulturul, precum si legenda Koson scrisa cu caractere grecesti. Dupa cum au mai fost si alti sateni care, tot sapând la intâmplare – cei mai multi pe culmile Gradistei Muncelului – au descoperit fie arginti, fie monede dacice batute in aur.

Intr-una din cetatile din muntii Orastiei, unde se crede ca au gasit romanii „Comoara lui Decebal”, in ultimele patru secole au fost aduse la lumina mai multe tezaure importante. Unul, alcatuit din câteva mii de monede de aur si o seama de obiecte de podoaba, a fost descoperit in 1543. Alte doua – in prima decada a secolului al XlX-lea. Acestea din urma, potrivit documentelor ce fac referire la descoperirea lor, cuprindeau 2.143 monede de aur. O parte din tezaur a fost preluata de monetaria imperiala din Alba lulia si – e greu de crezut, dar asa s-a intâmplat! – anticele monede au fost transformate in lingouri. Printre ele se aflau piese de o deosebita valoare istorica si numismatica; purtând numele enigmaticului Koson. Daca insemnam pe harta locurile unde au fost descoperite tezaure cuprinzând fie monede Koson, fie „sloiuri” de aur si argint, constatam ca ele se inscriu intr-un cerc cu o raza de circa 25 kilometri, in perimetrul respectiv se includ o parte din muntii Orastiei, antica cetate a dacilor, Sarmizegetusa, si un lung segment din cursul Strdului. Monede cu aceeasi legenda au fost aduse la lumina, de asemenea, in hotarul comunelor târnavene Cezma si Axente Sever, precum si in Oltenia si Banat. In ce imprejurare si când au fost incredintate pazei pamântului aceste comori? Istoricii nu se pot pronunta inca. Pe de o parte, fiindca pâna in prezent nu exista alte referinte documentare despre dinastul dac, pe de alta parte fiindca, in covârsitoare majoritate a cazurilor, tezaurele au fost gasite mai mult sau mai putin intâmplator, vânatorii de comori tainuind fie locul descoperirii, fie cantitatea reala a monedelor si podoabelor, de aur descoperite. Cum nu a fost semnalata nicaieri prezenta conexa si a altor monede ulterioare, ca data de emisie, celor batute de urmasul lui Burebista, este de presupus ca miile de monede tip Koson au fost ascunse in vremuri tulburi, cu mult inainte de a se fi dezlantuit razboiul final intre Nerva Traian si Decebal. Legenda calatoare prin milenii cu privire la comorile ascunse ale regelui Decebal a jucat un rol neasteptat, forta ei mobilizatoare prilejuind o extraordinara descoperire. Sapaturile faute pe muncelul Gradistii de catre cautatorii de comori au avut darul de a deschide o prima poarta cercetarilor stiintifice ce au urmat in cuprinsul muntilor Orastiei. Nimeni nu banuise pâna atunci ca sub radacinile arborilor multiseculari dormea, acoperita de timp, o straveche si neasemuita zidire, a carei revenire sub soare va lumina puternic timpul când sub cerul getic se inaltau, cu minunata stiinta, edificii de piatra de asemenea amploare, incât cronicarii acelor vremi spuneau ca oamenii Carpatilor, dacii „zidesc muntii”.

Arheologii au înlaturat tarâna ce s-a tot cernut la Gradistea Muncelului, descoperind Sarmizegetusa dacilor. Multe generatii de cercetatori si-au investit viata si efortul inteligent pâna când s-au deslusit toate zidirile – fortificatii uriase, palisade de piatra, vaste terase taiate in stânca vie, intarite cu blocuri de calcar si andezita temeinic ingemanate, sanctuare a caror constructie nu numai ca vadeste o viziune originala, dar prin particularitatile ei a oferit si ofera inca istoricilor, matematicienilor si astronomilor un vast registru de studii, ca si temeiuri pentru o seama de interesante ipoteze.

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Marian MALCIU: Rondelul tristei veri & Sonetul plângerii… Te cheamă!

Sonetul plângerii… Te cheamă!  ***  Privește, Doamne! Tot pământul plânge, Iar Cerul…