Lumina toamnei

 

Lumina tot mai istovită

de-a toamnei lungă-mbrățișare,

sărută frunze ruginite

și se grăbește la culcare.

Tristețea-ndeamnă la visare

când ziua firu-și subțiază,

de parcă-n ceruri fu revoltă

și-un soare leneș scânteiază.

Dar vor veni și-acele zile

când fața lumii-i cenușie

și când de-atâta frig și ploaie

sfârșitul vieții-ai vrea să fie…

 *****

Cenușa viitorului

 

Cum Terra-ntreagă fu o fleașcă

dup-a potopului trânteală,

dorit-a Domnul s-o usuce

printr-o solară opinteală.

Dar Soarele nu-nțelegea

că-i zor cu glia inundată,

ca altă viață să-ncolțească

în omul care-a fost odată,

ci-și picura esența caldă

cu-aceeași tainică ritmie,

cum o făcea de-atâtea ere

de când e ce-i menit să fie.

De-aceea Tatăl îl împinse

de Terra-n ape mai aproape,

ca resorbirea să se facă

fără-ntreruperi sau hârtoape.

Iar el și-a ațintit privirea

– nițel surprinsă și-amuzată

de corectura survenită –

înspre planeta sufocată

de-a apelor înfumurare,

ce-și etalau supremația

peste uscatu-n torturare,

și laseri îndreptă cu mia

spre culmi lichide peste munți,

până noianul se retrase

și verdele se-nstăpâni

pentru viața ce rămase…

Neretrăgându-i Tatăl zelul,

ca noul plan perfect s-apară,

desfată-se bătrânul Soare

zvârlind pe Terra foc și pară,

arzând adică sentimente

ce fac din om un demiurg

și-ncenușindu-i viitorul

cu purpuri smulse din amurg.

 *****

Speranțe ratate

 

Am tot sperat

că măcar ăst an

toamna va-ntârzia

sau chiar nu va veni,

pentru ca țăranii de altădată

– eternizați în oale și ulcele –

să poată vizita

tot mai întinse haturi

și supermarketuri,

ba chiar s-ajute la șutit

acolo unde hoții

nu izbutesc să facă față

la strâns degrabă și dosit.

Dar nu,

toamna și-a ițit

făptura șuie și hirsută

cu nepăsarea-i cunoscută

pentru grijile celor mulți

privind curentul, apa și căldura

și mi-a bătut la ușă

cu insistența fatalismului,

iar eu

– neavând încotro –

i-am deschis,

și-așa m-am pricopsit pe dată

cu încă un an

cât un pietroi de moară.

 *****

Fiorii toamnei

 

Fiorii toamnei întristează

de-a valma flori, și pomi, și oameni –

se-aruncă-n luptă oști de-aramă

și-n cercetare niște fameni.

Sunt insensibili agresorii

– în rostul lor spre veștejire –

la frumusețea feminină

și-oftatul din întreaga fire…

Iar cerul strâns ca-n catarame

de norii suri și fără chipuri,

azvârle pe pământ aramă

din poloboace și din chiupuri,

încât lumina gălbejită

ca dup-o lungă suferință,

se furișează cu sfială

printr-un abis de neputință.

*****

Timpul și Omul

 

Vrăjmaș a tot ce ființează

între trecut și viitor,

unde-i stăpân cu vreri depline

peste etern și trecător,

visează Timpul să unească

sub sceptrul său fără egal

ființa cu nonexistentul,

astfel creând un tot regal.

Ba chiar mai mult, aici să intre

gânditul și ne-ngăduitul

și Omul cu-ale lui speranțe

că va cunoaște nemuritul…

Îl deranjează mai cu seamă

a Omului împieptoșare,

cu năzuința sa de-a ști

câte-s în lună și în soare,

curajul său de-al despica

în fost-a este și va fi,

ca de urechi să-l poată trage

când îndrăznește a minți.

Și nu-nțelege cum de Tatăl

se-arată-atât de tolerant

cu un asemenea pigmeu

necumpătat și arogant,

ce crede că nu doar Pământul,

ci lumea-ntreagă e a lui

ca mendrele să și le facă

cam ca la ușa cortului.

˝Ehei, își spune Timpu-n sine,

de-ar fi să fie cum vreau eu,

l-aș aranja pe cabotin

ca pe oricare derbedeu,

încât are renunța pe dată

la-nfumurări de demiurg,

ca rostul său de râmă oarbă

să și-l cultive mai cu sârg˝.

Dar Domnul i-a citit aleanul

și-n necuprinsa lui mărire

în Om sădi elan spre ceruri,

iar Timpul îl lovi cu-orbire.

 *****

Căutarea originalului

 

Atâta te-am tot căutat

încât am sfârșit

prin a mă pierde

pe mine însumi.

Doamne,

de-aș avea

măcar o poză de-a ei,

ca să pot reconstitui

acele clipe ce s-au sinucis

sorbind cu dulce încântare

și tristă nepăsare

otrava veșniciilor ratate!

Dar copia-i doar amăgire

de-originalu-i rătăcire;

de-aceea, Doamne, ia la Tine

povara oarbelor simțiri

și racla mea cu amintiri,

ca-n veci să nu mai știu

că am iubit o Galatee.

 *****

Rugăciunea Crucificatului

 

De mii de ani stau răstignit

pe crucea dăltuită

din jertfa mântuirii

și-nfiptă-adânc

în Căpățâna omenirii,

dar bieții muritori refuză

să ia lumina nemuririi

din candela eternului Cuvânt,

ci-și făuresc cu opinteli de moarte

enorme cruci din fală și-amăgire,

ce-ntreg Pământu-l fac să pară

colecție de-ntinse cimitire.

Se-nvârte omenirea cu zel și-nverșunare

în cercul istovirii spre-un țel debusolat,

căci cârma lumii-i frântă și nava în derivă

pe-oceanul de păcate din inimi înjghebat.

O, Doamne,

iartă-i că nu știu ce fac

și fă-i să vadă

chiar nevăzutele!

 =======
George Petrovai
Sighetul Marmației
10 septembrie 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Afla care sunt 3 dintre cele mai importante reguli de eticheta si stil masculin

In aceasta lume, in care totul se intampla intr-un ritm extrem de alert si oamenii sunt gr…