Lumina toamnei
Lumina tot mai istovită
de-a toamnei lungă-mbrățișare,
sărută frunze ruginite
și se grăbește la culcare.
Tristețea-ndeamnă la visare
când ziua firu-și subțiază,
de parcă-n ceruri fu revoltă
și-un soare leneș scânteiază.
Dar vor veni și-acele zile
când fața lumii-i cenușie
și când de-atâta frig și ploaie
sfârșitul vieții-ai vrea să fie…
*****
Cenușa viitorului
Cum Terra-ntreagă fu o fleașcă
dup-a potopului trânteală,
dorit-a Domnul s-o usuce
printr-o solară opinteală.
Dar Soarele nu-nțelegea
că-i zor cu glia inundată,
ca altă viață să-ncolțească
în omul care-a fost odată,
ci-și picura esența caldă
cu-aceeași tainică ritmie,
cum o făcea de-atâtea ere
de când e ce-i menit să fie.
De-aceea Tatăl îl împinse
de Terra-n ape mai aproape,
ca resorbirea să se facă
fără-ntreruperi sau hârtoape.
Iar el și-a ațintit privirea
– nițel surprinsă și-amuzată
de corectura survenită –
înspre planeta sufocată
de-a apelor înfumurare,
ce-și etalau supremația
peste uscatu-n torturare,
și laseri îndreptă cu mia
spre culmi lichide peste munți,
până noianul se retrase
și verdele se-nstăpâni
pentru viața ce rămase…
Neretrăgându-i Tatăl zelul,
ca noul plan perfect s-apară,
desfată-se bătrânul Soare
zvârlind pe Terra foc și pară,
arzând adică sentimente
ce fac din om un demiurg
și-ncenușindu-i viitorul
cu purpuri smulse din amurg.
*****
Speranțe ratate
Am tot sperat
că măcar ăst an
toamna va-ntârzia
sau chiar nu va veni,
pentru ca țăranii de altădată
– eternizați în oale și ulcele –
să poată vizita
tot mai întinse haturi
și supermarketuri,
ba chiar s-ajute la șutit
acolo unde hoții
nu izbutesc să facă față
la strâns degrabă și dosit.
Dar nu,
toamna și-a ițit
făptura șuie și hirsută
cu nepăsarea-i cunoscută
pentru grijile celor mulți
privind curentul, apa și căldura
și mi-a bătut la ușă
cu insistența fatalismului,
iar eu
– neavând încotro –
i-am deschis,
și-așa m-am pricopsit pe dată
cu încă un an
cât un pietroi de moară.
*****
Fiorii toamnei
Fiorii toamnei întristează
de-a valma flori, și pomi, și oameni –
se-aruncă-n luptă oști de-aramă
și-n cercetare niște fameni.
Sunt insensibili agresorii
– în rostul lor spre veștejire –
la frumusețea feminină
și-oftatul din întreaga fire…
Iar cerul strâns ca-n catarame
de norii suri și fără chipuri,
azvârle pe pământ aramă
din poloboace și din chiupuri,
încât lumina gălbejită
ca dup-o lungă suferință,
se furișează cu sfială
printr-un abis de neputință.
*****
Timpul și Omul
Vrăjmaș a tot ce ființează
între trecut și viitor,
unde-i stăpân cu vreri depline
peste etern și trecător,
visează Timpul să unească
sub sceptrul său fără egal
ființa cu nonexistentul,
astfel creând un tot regal.
Ba chiar mai mult, aici să intre
gânditul și ne-ngăduitul
și Omul cu-ale lui speranțe
că va cunoaște nemuritul…
Îl deranjează mai cu seamă
a Omului împieptoșare,
cu năzuința sa de-a ști
câte-s în lună și în soare,
curajul său de-al despica
în fost-a este și va fi,
ca de urechi să-l poată trage
când îndrăznește a minți.
Și nu-nțelege cum de Tatăl
se-arată-atât de tolerant
cu un asemenea pigmeu
necumpătat și arogant,
ce crede că nu doar Pământul,
ci lumea-ntreagă e a lui
ca mendrele să și le facă
cam ca la ușa cortului.
˝Ehei, își spune Timpu-n sine,
de-ar fi să fie cum vreau eu,
l-aș aranja pe cabotin
ca pe oricare derbedeu,
încât are renunța pe dată
la-nfumurări de demiurg,
ca rostul său de râmă oarbă
să și-l cultive mai cu sârg˝.
Dar Domnul i-a citit aleanul
și-n necuprinsa lui mărire
în Om sădi elan spre ceruri,
iar Timpul îl lovi cu-orbire.
*****
Căutarea originalului
Atâta te-am tot căutat
încât am sfârșit
prin a mă pierde
pe mine însumi.
Doamne,
de-aș avea
măcar o poză de-a ei,
ca să pot reconstitui
acele clipe ce s-au sinucis
sorbind cu dulce încântare
și tristă nepăsare
otrava veșniciilor ratate!
Dar copia-i doar amăgire
de-originalu-i rătăcire;
de-aceea, Doamne, ia la Tine
povara oarbelor simțiri
și racla mea cu amintiri,
ca-n veci să nu mai știu
că am iubit o Galatee.
*****
Rugăciunea Crucificatului
De mii de ani stau răstignit
pe crucea dăltuită
din jertfa mântuirii
și-nfiptă-adânc
în Căpățâna omenirii,
dar bieții muritori refuză
să ia lumina nemuririi
din candela eternului Cuvânt,
ci-și făuresc cu opinteli de moarte
enorme cruci din fală și-amăgire,
ce-ntreg Pământu-l fac să pară
colecție de-ntinse cimitire.
Se-nvârte omenirea cu zel și-nverșunare
în cercul istovirii spre-un țel debusolat,
căci cârma lumii-i frântă și nava în derivă
pe-oceanul de păcate din inimi înjghebat.
O, Doamne,
iartă-i că nu știu ce fac
și fă-i să vadă
chiar nevăzutele!
======= George Petrovai Sighetul Marmației 10 septembrie 2011
