Ioan LILĂ

Eu nu am plecat niciodată de la ideea că unii scriitori sunt mai valoroşi decât alţii, mai talentaţi, mai rafinaţi în gândire, pentru că, privind cărţile de pe raftul unei biblioteci, observăm că scriitorii se sprijină unii de alţii, poate că volumele lui Tolstoi, de exemplu, n-ar sta singure în picioare. Scriitorii sunt, fără nici o diferenţiere, născuţi să fie truditori ai gândirii metaforice, pentru că ei înnobilează fiinţa umană, care, de-a lungul secolelor, dacă nu ar fi fost însoţită de legende, basme, povestiri şi poezii, s-ar fi prăbuşit, fără îndoială, în ţărâna gândirii; pentru că pasul spre animalitate este mic, eforturi uriaşe se depun pentru educarea individului, pentru sensibilizarea lui.

*

„Poemele bătrânului” / „Poemas del viejo” (Traducción del rumano: Rosa Lentini şi Eugen Dorcescu), Editura on-line „Semănătorul”– noiembrie 2010.

*

Am avut onoarea să mai scriu despre scriitorul Eugen Dorcescu, pentru că este un scriitor de o valoare certă, cu un stil rafinat de cultură filosofică.

Nu am intenţia să vă povestesc poemele, vreau doar să detaliez sunetul de harfă, pentru că, citindu-le, intri, vrei-nu vrei, într-o vibraţie armonică cu ele:

„străbate un peisaj peste care / noaptea coboară definitiv / o singură flăcăruie…” (poem 4). Aici este, cred eu, cheia acestui volum unitar şi de o adâncime filosofică ce mi-a incendiat gândirea cu o frumuseţe a mesajului clar, tandru.

Efortul de distanţiere de sine însuşi, plăcerea meditaţiei, rafinamentul cu care scrijeleşte cu migală fiecare trecere a materiei în propria ei nonexistenţă, pentru a-i sublima substanţa miraculoasă, iată tehnica poetului, care este inimitabilă şi de o mare profunzime, cum ziceam: „ar vrea, timid, să / se smulgă din sine, / să fie liber, uşor, / să privească din văzduh panorama / primăverii înflorite, / intens şi vast înflorite, / apoi, / să se întoarcă în tărâmul secret, / la florile lui de / cenuşă”. (poem 7).

Sau: „şi-a şters / de pe pânza goală a zilei / statura, umbra şi urmele  –  / atât înapoi, / cât şi înainte”. (poem 6).

Acum, aici, trebuie să ne folosim de maestrul nostru, al tuturor, Cehov! Pentru a fi credibili, nu trebuie să ne preumblăm prin livada lui cu vişini, ci doar trebuie să ne (re)amintim de „Vanka”!

„După ce vecinii şi calfele plecară la utrenie (observaţi că personajele sunt moral-liturgice), Vanka scoase din dulapul cizmarului un şip cu cerneală şi un condei cu peniţa ruginită” (aici eu aş fi tradus „toc”, da’ nu sunt traducător !) …

Şi Vanka scrie: „Vino, bunule dragă (…) ia-mă de aici ! Îndură-te de mine, orfanul, că toţi mă bat şi rabd de foame (…) mai zilele trecute stăpânul m-a pocnit aşa de tare cu calapodul peste cap, de am căzut jos…”. Şi, pe plic, Vanka scrie adresa: „Bunelului, în sat la noi” !

Scrierea lui Cehov are limpezimea dureroasă a unui lac umbrit de sălciile plângătoare (plângăcioase – ar fi aici un adjectiv neadecvat!). Cehov are genialitatea de a nu comenta – asta ar fi ca şi cum ne-ar fi făcut morală ! El îşi termină povestea la modul narativ-distant-dureros-exclamativ: „Peste o oră, legănat de dulci speranţe, Vanka dormea dus… În visul lui vedea un cuptor.  Pe cuptor stătea bunelul, cu picioarele goale atârnate, şi le citea bucătăreselor scrisoarea”.

Până aici este povestea un mare scriitor, dar de aici încolo este amprenta unui scriitor genial, care trebuia să-şi sublimeze mesajul: „Iar, lângă cuptor, Viun se tot învârtea şi dădea din coadă”.

La fel îşi construieşte maestrul Eugen Dorcescu liturghia poetică: „imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării, durerii, luminii, / o sărbătoare ce / începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine, / fiinţă tragică, nenorocită ce eşti, / o sărbătoare în urma căreia, / însă, / tot duală rămâi: / în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă” (poem 10).

Auzi versuri geniale: „în văzduh – flacără, / jos, pe pământ – cenuşă”. (poem 10). Arderea gândirii, de sine şi îndesine, epifania dusă până la neantizarea gândirii lipsită de gândirea realului, subordonată însă contemplaţiei. Parcă am parcurge împreună o etapă a emoţiei veşnice iluminată nu de stilul diluat şi fălos al rococoului, ci de terifianta învolburare a barocului, cel înviorat de Renaşterea ce a incendiat gândirea Europei de Vest… pentru că, în est, beizadelele se adânceau într-o vulgară promiscuitate (i)morală.

Dar, să continuăm, pentru că mie îmi repugnă afirmaţiile nesprijinite de citate viguroase: „bătrânul / îi iubeşte pe ceilalţi, şi / se urăşte pe sine, / îşi urăşte prezenţa în / promiscuitatea oraşului, / în amalgamul de beţivi / câini / cerşetori / şi investitori strategici, / îşi urăşte absenţa dintr-un / alt secol, dintr-o / altă lume”.

Aici nu este realul imaginativ. Poetul este ferm încredinţat că speranţa nu este o iluzie, pentru că „bătrânul” – personaj metaforic, aici cu sensul de „umanitate” – are şi o luciditate a suferinţei propriei sale edificări în spaţiul moral al fiinţei: „dar, nici un moment, n-a / părăsit masa de ceaţă şi fum / a lui Thanatos,/ prin umbrele ei îşi privea / convivii,/ în negura ei îşi devora / plictisul, greaţa, / lehamitea, / la acest ospăţ se află / şi-acum, / când primăvara nu-i altceva/ decât o / invazie subterană de/ viermi/ şi-o explozie celestă / de cenuşă”.

De ce să nu fie moartea (şi pot face trimitere la Ion Biberi) o predestinare a vieţii ? Venim de undeva, deschidem o poartă, pătrundem, plângând, neînţelegând ce ni se întâmplă, în viaţa asta materială, apoi străbatem drumul vieţii şi deschidem iar o poartă şi ne risipim în neantul prăbuşit într-un univers-vers-eres…: ” la capătul acestui periplu, / mai zimţat decât orice tortură, / o singură sărbătoare, un / cântec ce leagă trup, / suflet şi cosmos, un / imn adresat solidarităţii astrale, / eliberării, durerii, luminii, / o sărbătoare ce începe cu / tine şi se-ncheie cu / tine,/ fiinţă tragică, nenorocită ce eşti”.

Să mai cităm la întâmplare, pentru că nu am urmat un model al demonstraţiei şi pot cita de oriunde: „După-amiezile bătrânului au / o frumuseţe sfâşietoare, / pe care el o refuză, o / neagă, nu fiindcă şi-ar / fi propus aceasta, ci / fiindcă frumuseţea nu mai ajunge la sufletul lui, / mult prea încărcat de / otrava faptelor moarte, mult / prea strivit de osemintele / atâtor / şi-atâtor după-amiezi / defuncte. / Din fericire, / moartea însăşi simplifică / totul, / clarifică, elimină, şterge, / dezleagă, / cu dinţii ei galbeni, / ghemul insuportabil al vieţii”. (poem 12).

Şi, ultimul vers – extaz al gândirii: „vâltoarea, zborul, / extazul – încă incert – al/ acelei / cognitio  Dei / experimentalis”.

Este uluitor să poţi avea un loc (un colţ) numai al tău, în care să te poţi zbengui ca un zurliu, să te poţi face de râs şi de plâns, să te laşi atacat de câinii turbaţi ai nopţilor insomniace, să te ridici până la acoperişul lumii şi de acolo să numeri cocorii.

Ioan LILĂ

Franţa

2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…