Iorguţa Dumitriu s-a născut în urmă cu 72 de ani, în comuna Măstăcani din judeţul Galaţi. A terminat un liceu pedagogic, a fost educatoare, apoi a absolvit Institutul Pedagogic şi Facultatea de Filologie, devenind profesoară de limba şi literatura română. După ce s-a căsătorit cu un inginer agronom, s-a stabilit cu familia în oraşul Comarnic, unde a predat la o şcoală generală, apoi la Grupul Şcolar „Simion Stolnicu”, de unde a ieşit la pensie din funcţia de director adjunct. A continuând să activeze ca profesoară, până în anul 2010. În 2009, a decis să înfiinţeze Asociaţia de Terapie Ocupaţională „Speranţa 2010”, pentru persoanele adulte cu dizabilităţi, idee născută din pricina fiicei sale de 43 de ani, care suferă de meningoencefalită.

Reporter: Ce anume v-a determinat să deschideţi acest centru pentru persoane adulte cu dizabilităţi?
Iorguţa Dumitriu: Mi-a murit soţul în anul 2000, apoi fiul meu, în urmă cu şase ani. Au murit şi socrii, rămânând cu fiica mea, bolnavă de meningoencefalită, căpătată ca urmare a unei gripe, la vârsta de aproape trei ani. Aşa cum mi-au spus doctorii, totul a fost pe fondul unui autism infantil. Boala a apărut brusc, printr-o schimbare la 360 de grade. Au apărut complicaţii cu sechele ireversibile. Nu a mai vorbit, nu a mai scos niciun sunet. Am luat calea spitalelor, la Obregia actual, cu analize peste analize. Practic, copilul meu a rămas cu un retard sever. Mi s-a spus că va vorbi, poate, necesarul, va învăţa, poate, nişte elemente de autodeprindere şi dependenţă de mici ocupaţii. Şi… cam atât. Am umblat prin spitale până a împlinit 18 ani, pe la cămine cu copii parţial recuperabili. O aduceam acasă, de la aceste cămine, într-o stare mai deplorabilă decât atunci când o duceam acolo. În aceste condiţii, am hotărât să o ţin acasă. Rămânând acum singură cu ea, m-am întrebat ce fac. Într-o zi nu o să mai fiu. Sunt la o vârstă când mă gândesc şi la „marea trecere”. Aşa am început să caut cămine cu profil de recuperare ocupaţională, cu ateliere protejate, cu centre „Respiro”. Am luat Legea 448 din 2006 să o studiez. Am constatat că este o distanţă ca de la cer la pământ între ceea ce scrie în lege şi ce este în realitate. Nu am găsit niciun fel de centru de acest gen. Dar în lege există. Ar fi ceva în Bucureşti, dar pot merge până acolo, în mod constant? Nu. În aceste condiţii, am decis să deschid Asociaţia de Terapie Ocupaţională „Speranţa 2010”.

Reporter: Cine vă mai ajută în această activitate?
Iorguţa Dumitriu: Am doi voluntari de bază. Este vorba de o fostă elevă de a mea, Livia Zamă, studentă în anul IV la Construcţii, şi Octavian Şandru, proaspăt absolvent în IT. Mă mai ajută o doamnă contabilă, fiind mama unei fete care frecventează acest centru, în general grupul de mame care îşi aduc copiii aici. Copii cu probleme, ajunşi la vârsta maturităţii.

Reporter: Din punct de vedere financiar, cum aţi reuşit să realizaţi acest lăcaş?
Iorguţa Dumitriu: Mi-am vândut maşina. Aşa am reuşit să creez nişte condiţii. Am făcut soba, în paralel am început să demarăm şi acţiunea de obţinere a actelor de constituire a asociaţiei. Ne-a mai ajutat şi nepoata mea, care este avocată la Bucureşti. Ne-am gândit cam ce am putea lucra noi aici, am făcut rost de materiale pentru lavete, am achiziţionat de la oamenii de pe aici nişte războaie de ţesut. Iniţial, când m-am dus la ei, păreau bucuroşi că-i scap de nişte vechituri, apoi mi-au cerut şi bani. Şi-am plătit. Şi am mai dat şi pentru recondiţionat. Dar, asta a fost contribuţia mea.

Reporter: V-au ajutat cu ceva autorităţile din Comarnic?
Iorguţa Dumitriu: Cu sfaturi! Nouă ne trebuia bani pentru întocmirea actelor. Numai copiile ne-au costat 420 de lei. După ce am făcut demersurile pentru acte, am avut norocul să găsim un domn avocat din Bucureşti, un entuziast, care ne-a sponsorizat cu 1.000 de euro, iar acum ne-a mai dat 500 de euro. O singură dată ne-a văzut, pentru că îi vorbise nepoata mea despre noi.

Reporter: Aţi apelat la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului?
Iorguţa Dumitriu: Vroiam să fac iniţial un centru pentru adulţi autişti. Am fost şi la ei. Le-am spus ce vreau să fac şi un domn de acolo mi-a zis că nu există aşa ceva, că „în ce lume trăiţi? Dumneavoastră nu ştiţi că nu există autişti adulţi?” Mi-a zis că, după 18 ani, toţi autiştii adulţi cad în oligofrenie de mai multe grade ori în schizofrenii sau alte diagnostice grave. Într-adevăr, după 20 de ani, nu mai poţi vorbi despre autism, ci doar de leziunile pregnante pe care le face această boală. Cu toate acestea, la nivelul specialiştilor se discută să fie recunoscut şi termenul de autist adult. O altă problemă pe care trebuie să o rezolv este legată de denumirea asociaţiei, lucru foarte important, pentru că ţine chiar de existenţa noastră. Este un lucru pe care noi l-am omis din neştiinţă. Cineva mi-a spus că ar trebui să nu ne denumim doar Asociaţia de Terapie Ocupaţională, ci şi de Ergoterapie, existând o diferenţă între cele două expresii. Ergoterapie înseamnă că noi, prin ceea ce facem, ne valorificăm produsele, putând să ne autofinanţăm, iar noi producem lavete, mărgele, tricotaje…

Reporter: Cum aţi aflat de aceste persoane cu dizabilităţi şi cum aţi reuşit să le convingeţi rudele să vină la centrul condus de dumneavoastră?
Iorguţa Dumitriu: Eu, fiind asistent personal pentru fiica mea, am tabelele cu ceilalţi asistenţi personali. Aşa am aflat de persoanele cu note autiste, tetrapareză, Down, luând legătura cu părinţii acestora. Deja aveam nucleul format cu cinci părinţi.

Reporter: Aveţi un număr limită, în baza căruia primiţi astfel de persoane?
Iorguţa Dumitriu: Avem un număr limită de zece persoane, dar asta doar pentru că nu avem spaţiu.
Reporter: Nu credeţi că şi părinţii acestor copii, care ajung în mod firesc la maturitate, ar trebui să fie educaţi în sensul de a nu-i mai feri de ochii celorlalţi?
Iorguţa Dumitriu: Avem de luptat în această privinţă. Sunt şase-şapte persoane care vin cu conştiinciozitate. Mai avem vreo trei-patru părinţi pe care trebuie să-i lămurim să vină. Aduc tot felul de motivaţii, dar la bază cred că stă jena de a-i expune în public. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, unii nu au jenă să-i exploateze, lăsându-i pe la unul sau altul, să le cureţe prin grădini, iar ei, ca părinţi, să fie remuneraţi. Plus că aceşti părinţi au calitatea de asistenţi, fiind retribuiţi, pe lângă indemnizaţia primită de persoana aflată în îngrijire.

Reporter: Ce nevoi aţi mai avea pentru ca acest centru să funcţioneze aşa cum v-aţi dori?
Iorguţa Dumitriu: Ne-ar trebui, măcar odată pe lună, un psiholog terapeut, un specialist în probleme de ergoterapie. Să ne ajute să diversificăm ocupaţia acestor bolnavi. Uneori ne copleşesc, poate chiar ne depăşesc treburile administrative, actele pe care trebuie să le întocmim. Mi-aş dori să-mi urmeze exemplul cei mai tineri. Mi-ar părea bine ca, în zonă, la nivel de judeţ, cineva să urnească lucrurile, să preia cu competenţă şi responsabilitate ideea înfiinţării unor astfel de centre pentru adulţi, cu oameni specializaţi, care să-i supravegheze, să-i ajute cu deprinderile necesare. Oameni aceştia să nu fie lăsaţi doar ca să fie hrăniţi, să li se dea un pat şi atât.  Carmen NEGREU

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Apart Hotel “Best Choice” Sinaia

Cazare in Sinaia “Best Choice Apartments” Apart Hotel “Best Choice” Sinaia cuprinde două a…