Isabela Vasiliu-SCRABA: „Noica printre oamenii mici şi mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte”

După Titu Maiorescu, ar exista trei categorii de oameni: Prima ar fi a celor care „înaintează prin protecţie”. În vremurile depersonalizării prin teroare ideologică această categorie s-a lărgit foarte mult în comparaţie cu secolul XIX. Azi, prima categorie îi poate liniştit cuprinde pe culturnicii din secolul XX, beneficiari ai comunismului şi ai post-comunismului, dar şi pe tinerii dresaţi mai nou să înainteze folosind şantajul cu anti-semitismul, unelte de ultimă generaţie prin care se exercită îngrădirea libertăţii de exprimare şi de gândire în societatea contemporană.

Oamenii din cea de-a doua categorie „se supun orbeşte la opiniile societăţii” (Titu Maiorescu). În secolul XXI într-o asemenea categorie pot fi înscrişi la grămadă toţi admiratorii oamenilor “notorii de pomană” (apud. Alexandru Dragomir) care îngroaşă rândurile primei categorii postulate de Titu Maiorescu. Tot printre oamenii dintr-a doua categorie putem, de dexemplu, să-i aşezăm şi cei care, supuşi ani de-a rândul unei manipulări bazată pe minciuni, tind să-l înlocuiască pe marele istoric al religiilor Mircea Eliade prin micul său protejat, devenit notoriu că victimă a unui asasinat politic la Chicago.

În a treia categorie, cea mai puţin numeroasă, ar intra oamenii „care-şi conduc viaţa după a lor individualitate, prin rezistenţa energică la tot ce dezaprobă” (Titu Maiorescu). După abolirea comunismului, printr-o inevitabilă inerţie, cei din prima şi, pe urmele lor, cei din a doua categorie îi plasează aici pe “ne-educabili”, pe cei care nu pot fi făcuţi să aplaude la comandă. Dacă alinierea lor tot nu era posibilă, în comunism oamenii din cea de-a treia categorie erau trimişi după gratii (în primele două decenii), iar apoi marginalizaţi. După 1990, s-a încercat disciplinarea lor punându-le în paranteză opera, ignorând-o, sau, pe cât posibil, desfiinţând-o.

Fiind filozof, Alexandru Dragomir simplificase împărţirea oamenilor în două categorii: a oamenilor “mari” şi a celor  “notorii de pomană”. În categoria oamenilor “notorii de pomană”  intră cei deveniţi notorii nu pe seama celor gândite şi scrise de ei (G. Liiceanu şi A. Pleşu), ci pe seama gândirii filozofice a lui Noica. Lucru observat şi de Petre Ţuţea care spunea că Noica „n-a făcut şcoală”. De fapt, formulă magică a „Şcolii de la Păltiniş” are tot atâta bază reală cât şi povestea plasată în wikipedia englezească după care Noica n-ar fi trăit la limita sărăciei, în cca 8 mp încălziţi iarna cu lemne, de îngheţa peste noapte apa din lighianul în care se spăla şi n-ar fi mâncat la cantina comunistă a staţiunii, ci ar fi fost posesorul unei case de vacanţă în staţiunea de la Păltiniş, unde l-ar fi invitat pe G. Liiceanu. Ostracizat de factorii de decizie ai culturii comuniste care nu i-au permis să ocupe locul de profesor universitar ce i se cuvenea, Noica a fost ostracizat după moarte chiar de foştii comunişti care s-au auto-intitulat discipolii săi. Mai precis, i-a fost pusă la zid gândirea încă 1995 de când G. Liiceanu o publica pe Alexandra Carreau Hurezeanu cu inepţiile ei politice “descifrând” o gândire la care nu a ajuns cu nici un chip, fiindcă nu în cifru politic a scris şi a gândit Noica, dar mai cu seamă în anul centenarului naşterii lui Noica, în 2009, când în librăriile Humanitas nu se găseau decât una sau două din cărţile lui Noica (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3;  http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 şi când Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să omagieze geniul filozofic noician,  lansa traducerea Jurnalului de la Păltiniş cartea cu care la patruzeci de ani intra G. Liiceanu cu memorii despre Noica „pe portiţa din dos a literaturii” (Vintila Horia).

Despre oamenii cu adevărat mari, ca Noica, Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, M. Eliade, etc., filozoful Petre Ţuţea spunea că „au pus spirit” în scrierile lor. Faţă de filozofii interbelici, “cei de azi” şi-ar fi folosit preponderent “şiretenia”,  care nu e străină nici animalelor, adăuga Ţutea în stilul său inconfundabil.

La capitolul „şiretenie” intră desigur şi oficializarea prin masiva răspândire după 1990 a traducerilor din Platon iniţiate de Noica în comunism (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, în “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9). La vremea materialismului obligatoriu, când era interzisă discutarea “idealistului” Platon, tradus integral de eminentul elenist Ştefan Bezdechi, care până în 1945 apucase a publica 19 dialoguri, toate îndepărtate cu forţa din bibliotecile şcolilor (v. Magda Ursache, Libri prohibiţi, în “Acolada”, an VI, 1/51, ian.2012, p.15) Constantin Noica, după ce s-a zbătut să vadă republicate în 1968 câteva dialoguri traduse în perioada interbelică de Cezar Papacostea, a schimbat tactica.

Pentru că tot îi medita pe gratis cu zece ore de greacă veche pe cei care-l vizitau (v. amintirile lui Ion Papuc), Noica s-a gândit să-i facă pe unii din ei traducători din Platon, excepţionalele traduceri dinainte de 1948 ale lui St. Bezdechi, V. Bichigean, V. Grecu, C. Papacostea fiind scoase de mult din circuit. Pentru toţi cei care au participat la entuziasmele sale legate de noile traduceri din Platon a fost o scurtă, dar intensă, epocă de studii la care altfel poate nu s-ar fi înhămat niciodată. Dovadă că niciunul n-a publicat ulterior vreun studiu mai aprofundat al filosofiei platonice, pentru a depăşi incipientul stadiu al compilării unor comentatorii, în cadrul strict al ideologiei momentului.

Dată fiind însăşi diversitatea de traducători este de la sine înţeles că nu toate traducerile din Platon, făcute în comunism la sugestia lui Constantin Noica, sunt de egală valoare. Unele sunt aproape inutilizabile, cum este cazul traducerii dialogului Phileb şi a dialogului Republica făcută de Andrei Cornea. Traducerea dialogului Politeia realizată de Bichigean, singura de calitate, e greu de găsit, iar traducerea lui St. Bezdechi se pare că n-a mai fost tipărită, să nu facă vreo concurenţă realizării comuniste. În perioada interbelică  acest dialog (Politeia), intitulat mai potrivit Statul,  a fost tradus integral de remarcabilul elenist Vasile Bichigean, din părţile Năsăudului, şi nu  „parţial”, cum scria comunistul A. Cornea, făcându-se a nu-şi reaminti decât de unul dintre cele două volume aflate la Bibiloteca Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, şi nici de acela în întregime.

Din păcate, din 1990 încoace n-au apucat să fie retipărite decât puţine traduceri din Platon făcute în interbelic, preferându-se ediţia anilor şaptezeci şi optzeci despre care s-a spus că ar fi “unică pe mapamond”, ceea ce şi este, din pricina perspectivei materialiste asupra unui filozof idealist. Cumpărând de curând o traducere din Giovanni Reale scoasă de Editura Galaxia Gutemberg de la Târgu Lăpuş mi-am dat seama că volumul Platon şi Academia Platonică înţesat cu Platonul materialist al “ediţiei unice în lume” nu se poate urmări decât cu un volum ca lumea de Platon alături. Pe pagina de internet a editurii le-am sugerat ca pe viitor să folosească traducerile lui V. Bichigean şi ale lui St. Bezdechi, fără a specifica toate năzdrăvăniile câte le-au pus pe seama lui Platon traducătorii din comunism, abundent citaţi de respectiva editură.

O altă dovadă a neajunsurilor “şireteniei” de a umple piaţa cu traducerile din perioada comunistă am găsit-o într-un citat din Platon, ales pentru revista lor de studenţii de azi ai lui Andrei Cornea, Sorin Lavric şi G.Liiceanu. Citind inepţiile lui Andrei Cornea “oficializate” de Humanitas ei au crezut că-l citesc pe Platon. De aceea nici n-au mai trecut numele traducătorului.

În finalul prezentării revistei „Morphe”, studenţii de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti au trecut următorul pasaj: „Nu întâmplător, de fiecare dată când un tânăr gustă pentru întâia oară din felul acesta, bucurându-se de parcă ar fi găsit o comoară de înţelepciune, intră în delir de plăcere şi, bucuros, scoate din matcă orice argument, ba înfăşurând şi confundând totul în unu, ba iarăşi desfăcând şi înbucăţind totul. (Platon, „Philebos”). Pe 28 decembrie 2011 le-am scris într-un comentariu că ruperea din contextul dialogului este deficitară şi că afirmaţiile de genul „intra în delir de plăcere…scoate din matcă…” , etc. sunt afirmaţii fără sens şi inexistente în Platon, că filozoful grec nu scrie gongoric cum scrie Andrei Cornea, fost comunist antrenat în şedinţe fără sfârşit unde se tot vorbea că să nu se spună nimic. Pe 15 ianuarie 2012 m-am gândit să le explic bieţilor studenţi că pasajul tradus cu stângăcie şi desprins din context încă şi mai deficitar, este de la începutul dialogului (15e), că se referă nu la tineri, ci la  perenitatea filozofiei, care n-are început şi nu poate avea sfârşit pentru că problema Unului-Multiplu nu va înceta să preocupe omenirea.

În acel loc din Fileb, Platon se gândeşte la tinerii care se entuziasmează de puţinul pe care-l ştiu (De unde reiese că nu se porneşte la drum cu o revistă a tinerilor citând un pasaj în care Platon le este studenţilor destul de puţin binevoitor). În opinia bătrânului filozof, tinerii cred că filozofia este un fel de sofistică prin care se poate argumenta orice împotriva oricărei păreri autorizate (Probabil aluzie la Aristotel care-l înţelegea prost pe Platon, fiindcă avea altceva în cap). În Scrisori Platon face trimitere directă la tinerii oameni politici care ştiind noţiuni elementare de filozofie se cred experţi în domeniu (Fragmentul Fileb, 15e ajută la datarea dialogului care este probabil scris după nişte experienţe cu oarecare tirani din vremea sa). În final le recomandăm traducerile franceze, engleze sau germane, dacă traducerile interbelice româneşti sunt atât de greu de găsit.

Prezentând filozofia românească în The Encyclopedia of Philosophy (vol.VII, Macmillan, New York, 1972), Mircea Eliade plasase filosofia noiciană în descendenţa gândirii profesorului lor comun, faimosul Nae Ionescu pe care de asemenea îl înfăţişase într-unul din volumele anterioare ale enciclopediei din spaţiul lingvistic englezesc (vol.IV, 1967, p. 212), spre exasperarea neputincioasă a satrapilor culturii comuniste care-l voiau scos cu totul pe Nae Ionescu din cultura noastră. Doar Anton Dumitriu avusese tăria şi perseverenţa de a prezenta o latură a gândirii naeionesciene în a doua ediţie a renumitei sale Istorii a logicii, spre sinceră admiraţie a lui Constantin Noica, la rândul său înfăţişat de Anton Dumitriu din perspectivă logică.