„Iubire, lacrimi și dor (poezii)” de Manuela ȘERBAN

Ma iartă

Valul se-agață de piatra căruntă ,
Se sparge și altul se saltă,
Glasu-i de spuma ce glezna-ți sărută
Îți spune „mă iartă”.

Și luna cea tristă cu zâmbetul-i rece
De stele încununată,
Pe bolta tăcută, noaptea când trece
Îți spune „mă iartă”.

Speranța uitată în carul cu vise
Învie parcă deodată
Când lacrima-ți caldă pe genele-ți plânse
Îți spune „mă iartă”.

Ascultă

Ascultă-n noapte cerul înstelat
Și luna ce-ți vorbește…
Ascultă dintr-un colț uitat
Cum viața clocotește…

Ascultă glasul apei de izvor
Care se taie-n stâncă…
Ascultă-mi murmurul de dor
Din inima-ți adâncă…

Ascultă-n mica ramură de fag
Pădurea cum vibrează…
Alungă norul chipului tău drag
Căci eu îți voi fi rază…

Când taci

Ce sunet de pian în acorduri finale
Din cuvinte confuze știi să prefaci…
Din zări depărtate, autumnale
Mă chemi și totuși tu taci…

Privirea-ți vorbește în culori pastelate
Spunându-mi cât de mult mă placi…
Și mii de șoapte peste timp uitate
S-au scurs de când taci …

Și sunt fericită că vântul ce-adie
Pașind încet peste câmpul cu maci…
Dintr-un sunet de pian faci o simfonie,
Așa multe rostești tu când taci…

Caută-ți chipul

Caută-ți chipul în ochii mirați de copii
Și vei știi ce-i mirarea.
Pășește desculț pe moalele ierbii
Și-ai să-i simți sărutarea.

Caută-ți chipul în stânca de piatră
Și-ți vei afla puterea.
Privește cum arde focul în vatră
Ca să-i simți mângâierea.

Caută-ți chipul în adâncul mării tăcute
Și vei cunoaște uitarea.
Ascultă șoapta frunzelor pădurii mute
Și-ai să simți revigorarea.

Singurătate

Mireasma unei toamne se pierde-n depărtări
Ca zborul fără seamăn al gândurilor mele.
Doar liniștea adâncă, stăpână peste zări
Se oglindește-n mine ca raza unei stele…

Mi-e frig și-mi este frică de singurătate
Dar nu am cui mă plânge căci singura-am rămas.
Și nu-mi vorbește nimeni… Mă simt așa departe
De lumea asta rece și care n-are glas!

Alintă vântul marea și muntele de piatra
Și uită că e singur așa cum sunt și eu.
Numai pe mine nimeni nu m-alintat vreodată,
Stau tristă și tăcută și singură mereu…

Doua suflete pereche
(dedicată sorei mele Liana care locuiește in Germania de peste 25 de ani)

Doua suflete pereche
Au hotărât ca într-o zi
Sa-și aleagă dintre planete
Pământul pentr-a locui.

Știau oricum de la-încarnare
Că viață lungă de-o să aibă
O vor trăi la depărtare
Terestru timp le va desparte…

Și n-a contat că poate totuși
Nu-și vor vorbi fiece zi ,
Întreg format din două corpuri
Nimic să-l poată despărți.

Nici continente, nici distanță
Și nici ocean sau fus orar
Nu va împiedica iubirea
Ce ne unește-n avatar…

Inima mea

Ține-mi inima mea în palmele inimii tale
Și o răsfață c-o vorbă bună, ceva…
Să-ți audă mereu sunetul de vioară
Ale iubirii tale eterne, cumva…

Și pe-acorduri de pian și de vioara
Invită la dans și sufletul meu,
Să-i ștergi trecutul ce pare să doară
Promițând că-i vei sta alături mereu.

Și nu uita că zâmbetul minții
Să îl trimiți și în mintea mea,
Să ne contopim în eterul vieții
Pe melodia creată de inima ta!

Timpul

Calcă timpul peste oameni, peste zile, peste ani,
Zdrobește și fură inimi căci e mare hoțoman.
Zboară timpul peste lume și împraștie ușor
Bucurii dar și necazuri, multe lacrimi și mult dor.
Calcă timpul peste oameni, peste zile, peste ani,
Când e vânt călduț de vară, când e ca un uragan.
El ară pentru fiecare ogorul vieții neîncetat
Soarta noastră să răsară după cum l-am semănat!

A venit vremea

A venit vremea sa-ți îneci Tristețea
Și să răstorni paharul vieții
Golindu-l de necazuri și mâhniri
Ce-i pătau cândva pereții.

A venit vremea să numeri minute
De bucurii ucise nevinovate
Din cele sute de mii de amintiri
În biblioteca Gândului uitate.

A venit vremea să gândești
În zorii cei senini ai dimineții
La fericirea păstrată-n nu știu ce seif
Și care azi îți va pava drumul vieții…

Simfonie

Ai ascultat vreodată marea
S-auzi chitara-n vocea ei?
Să te-nfioare depărtarea
Atrăgându-te in centrul ei?

Ți-ai ascultat vreodată gândul,
Sunet de pian în nesfârșit?
Să te-înfioare ani la rândul
Că-i energie-n infinit?

Dar inima ți-ai ascultat-o
Sa vezi ce simte și ce vrea?
Ce-o orga-ntreagă a creat-o
Jucându-se cu mintea ta?

Și când vei înțelege marea
Și vei afla de taina ei,
Atunci ia pianul și chitara
Și chiar și orga dacă vrei!

Și fă din toate-o simfonie
Cu toate ce tu le-ai aflat,
Să fie una dintr-o mie
La care au aplaudat…

Marea, valul și nisipul
Și vântul, ploaia, soarele,
Căci dirijor este doar timpul
Și spectatori sunt stelele!
––––––––-
Manuela ȘERBAN