La coborâtu’ oilor

„La Sântă Mărie Mare/ Cobor oile la vale, / La Sântă Mărie Mică/ Nu mai rămâne nimică./ Rămân stâni fără stăpâni,/ Strunguţă fără oiţă/ Şi turme fără băciţe./ Cine stân-a mătura?/ Vânturile de-or sufla,/ Pasărea cu aripa. …”

În Calendarul Pastoral, sfârşitul lunii august în­seamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi co­bo­râ­rea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înăl­ţi­mi­lor, aus­teritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate în­totdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pasto­rală să fie privită drept civilizaţie nomadă însă, în ca­zul cio­banilor români, este vorba despre o de­pla­sa­re ciclică şi circulară. Atât reperele temporale – co­bo­râtul şi urcatul oilor la munte –precum şi cele spa­ţiale – satul şi stâna – sunt statornice. Cu toa­te acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat Mioriţa.

Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente cul­turale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi for­tificare. Stânele care îngăduiau vizita femeilor im­puneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi dintotdeauna şi cazuri de ciobănit familial, la care luau parte şi femeile, îndeosebi în Mărgini­mea Sibiului şi Ţara Oltului.  În schimb, pe latura su­dică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să se în­­tâl­nească cu femei până de Sântilie, când avea loc săr­bătoarea numită „Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-şi bage drăguţele în „Hora Sântiliei”.

Calendarul oierilor
Mari călători, vigilenţi, contemplativi, cu o vi­zi­une filozofică asupra lumii, cunoscători ai mun­­ţilor şi cerului, ai văilor şi cărărilor, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp şi un spaţiu numai al lor, un orizont ne­cu­noscut nouă, spre care îşi înalţă în fiecare zi pri­vi­rea. Au şi un calendar, care atestă vechimea tagmei lor, primit şi păstrat din străvechime: Ca­len­darul Pastoral. Este un calendar cu două ano­tim­puri: vara şi iarna. Vara pastorală începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sân­tilie şi lasă locul iernii pe 26 octombrie, de Sâmedru. Miezul iernii pastorale e noaptea de 15 spre 16 ianuarie, când se povesteşte că Sfântul Pe­tru, călare pe un cal alb, împarte hrana lupilor pentru tot anul. Atunci se prăznuieşte Sânpetrul de Iarnă, cunoscut şi sub numele de Sânpetrul Lupilor. Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Şi, chiar dacă rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire când turmele sunt la munte, îşi fac rugăciunile la brad.

Bradul de spovadă
Între cioban şi brad există o legătură tainică, greu de descifrat. În anumite contexte rituale şi ceremoniale bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu. În folclorul românesc este cunoscut „bradul de spovadă”, la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat,  precum şi „biserica de brazi”, loc cu valenţe magico-religioase în care, păstorii bătrâni oficiau logodnele sau căsăto­riile cioba­nilor, atunci când părinţii fetelor nu erau de acord cu nunta. De la Babu Dumitru, un cioban bătrân şi înţelept din Gura Râului, am aflat că există „brad bărbat” şi „brad femeie” şi o vreme am ştiut să îi deosebesc. Tot el spunea că „din ce stai mai mult singur, te apropii de Dumnezeu”.

Dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ciobănia la români a avut întotdeauna valenţe mistice. În mitologia românească oile sunt considerate animale sfinte. Diavolul, deşi se poate înfăţişa în orice vieţuitoare, nu se poate întruchipa în oaie. Ciobanii sunt însoţiţi de câini – despre care se spune că le-au fost daţi de Dumnezeu ca tovarăşi – şi de măgari, însemnaţi pe spate cu semnul crucii. Se mai crede că atunci când e gata urda, crapă întotdeauna în semn de cruce.

Păstorul-Zeu
În literatura populară, în special în colinde, apa­re frecvent divinitatea-păstor, ciobanul-Moş, în­te­meietor de neam şi de obşte: „Pe cel câmp verde-nflorit,/Holerunda, leru-i Doamne,/ Paşte-mi o turmă de oi. /Dar la oi cine-mi şedea?/ Şedea-mi Zeul Dumnezeu,/Şi-mi şedea pe-un bu­ciumaş,/Şi-mi zicea din fluieraş…” Se spune că fluierul a fost făcut de Dumnezeu pe când era păs­tor pe pământ şi avea turma Lui de oi. Tot El l-a pus sub lâna oii pentru a-l găsi ciobanii la vremea tunsului. Prin glasul fluierului, cioba­nul vorbeşte cu turma, îşi „stâmpără urâtul”, îm­blânzeşte ie­le­le, pe fata pădurii, alungă duhurile rele.
Asemenea tuturor instrumentelor tra­di­ţionale ale po­poa­relor, datorită presupusei ori­gini divine, flu­ie­rul este purtător de valoare ritua­lică. Sunetul său joacă un rol esenţial în viaţa cioba­nului, având puterea de a crea mitul, de a stabili contactul cu lumea văzută şi nevăzută. Şi, la fel ca sufletul ciobanului, este străbătut de glasul vântului, al singurătăţii, al dorului…

SURSA: http://www.jurnalul.ro