Home Breaking News Stiri Exclusive Marian MALCIU: “Cu cărţile pe masă” – Romanul ISPITA (Cap. 4)

Marian MALCIU: “Cu cărţile pe masă” – Romanul ISPITA (Cap. 4)

187 min read
0
0
228

Capitolul IV / 1

Fănel a intrat în birou cu zâmbetul pe buze, după ce a salutat câţiva colegi de muncă şi a răspuns cu amabilitate la câteva întrebări lipsite de importanţă. Odată închisă uşa, s-a încruntat, a tras mapa de documente mai aproape şi a frunzărit în fugă câteva rapoarte. La unele a aprobat planurile de măsuri propuse, cu mici modificări prin care urgenta acţiunile operative. “Va trebui să rezolv cazuri mai dificile. Trebuie să conving că muncesc şi am rezultate. Şefii vor asta… De moment, este o prioritate. Las deoparte nimicurile. Sunt prea multe furturi cu autori necunoscuţi, dar şi cu maşini negăsite”.
             La această proprie constatare, faţa i s-a luminat ciudat. A descuiat un sertar şi a tras hârtiile de acolo cu nerăbdare. A citit atent şi le-a încuiat la loc. A pus mâna pe staţia de emisie-recepţie, a pus-o în funcţiune şi a vorbit cu hotărâre:
             – Sunt 1248, recepţie!
             – 1429, comunicaţi! a venit imediat răspunsul.
             – Pionul Vlădescu, să vină la mine…
             – Recepţionat!
             A luat o coală de hârtie pe care a scris ceva, gânditor, cu grijă. Când s-au auzit două bătăi în uşă, tocmai terminase şi frământa pixul între degete, privind în gol, concentrat, cu maxilarele strânse.
             – Intră!
             – Să trăiţi, şefu…, am înţeles! Agentul-şef de poliţie Vlădescu îl privea contrariat. Nu de gestul poruncitor făcut cu mâna, cât de expresia pe care o avea Fănel când l-a poftit să tacă şi să ia loc.
             – Raportează pe scurt şi exact care este stadiul cercetărilor în dosarele la care lucrezi!
             În timp ce Vlădescu expunea situaţia, Fănel s-a ridicat şi s-a apropiat de acesta. I-a făcut semn să vorbească în continuare şi i-a întins hârtia pe care scrisese câteva rânduri cu litere mari, lizibile. Pe faţa celuilalt, al cărui debit verbal era în scădere evidentă pe măsură ce parcurgea textul, se puteau citi multe: curiozitate, uimire, dezamăgire, teamă, hotărâre, uşurare.
            “Renault alb 13, furat din parcarea “Union” acum trei zile, apare la noapte în Pădurea Băneasa. După miezul nopţii. În spatele restaurantului “Privighetori”. Cu acte cu tot. Fără carburant. Fără URME, AMPRENTE, CORPURI DELICTE. Sursele voastre v-au dat informaţii. Nu cunosc când şi cum a ajuns maşina acolo. Au văzut-o când au plecat de la restaurant! Să nu lipsească nimic. NU mă căuta prin telefon!”
            Când a fost convins că agentul a citit şi reţinut textul, i-a făcut semn să vorbească în continuare,
i-a luat hârtia din mână şi a ars-o în scrumieră. Apoi, liniştit, l-a întrerupt şi i s-a adresat ca şi când ascultase totul cu mare atenţie:
            – Nu-i rău, domnule, dar nu sunt mulţumit. Cred că dacă eraţi mai operativi şi aţi fi antrenat toate persoanele de sprijin, puteaţi face mai mult. Voi vă limitaţi numai la opt ore de muncă? Când avem atâtea cazuri, voi mai dormiţi, mai aveţi timp de asta, băi, băiatule?! Aşa aţi înţeles voi demilitarizarea Poliţiei? Suntem în slujba contribuabililor în permanenţă, domnule agent-şef!
            – Domnule inspector, noi am urmat exact…
            – Da? Şi intuiţia voastră unde este? Nu mai aveţi miros de poliţist? l-a întrerupt Fănel ridicând tonul progresiv. Fără să-şi impună, expresia feţei se racorda la intensitatea vocii. A continuat, imperativ: Pleci imediat în teren. Cu toţi oamenii. Nu mai are nimeni liber. Câţi taximetrişti ai antrenat în acţiuni?
            – Am luat legătura cu vreo treizeci…, a îngăimat poliţistul care nu mai ştia ce să creadă… “Domne, ăsta vorbeşte serios ori ce dracu’ are azi? După ce că trebuie să mă ocup de treaba aia… Nu! Ceva nasol s-a întâmplat. Nu mi-a vorbit niciodată în halul ăsta… Scrie, citeşti şi arde… Păi, băi tată, spune aşa!… P…a mamei lor de nenorociţi! Se ascultă, aia este! Atunci… să fiu auzit, frate”: Am înţeles, domnule inspector şef, voi aduce şi voi…
             – Gata, la treabă! Să nu vă pună dracu să uitaţi staţiile. Cele mici. Şi toate materialele specifice. Îmi vei comunica fiecare mişcare, descoperire şi hotărâre. Mă chemi urgent când ai nevoie. Voi aduce la cunoştinţa procurorului că suntem în alertă. Să ştim de unde-l luăm, la o adică. Inspectorul Mihai va contacta criminaliştii, când e cazul. E clar, băiatule?
             – Da, domnule inspector!
             Privirile lor s-au intersectat când celălalt s-a ridicat şi s-a apropiat de uşă. În ale lui Fănel erau întrebări. Înclinarea capului şi gestul pe orizontală cu braţul drept al subordonatului, i-au dat răspunsul aşteptat. I-a zâmbit deschis şi, cu un „mulţumesc” evident doar din privire, l-a expediat expunându-i cu hotărâre ultimele indicaţii:
             – Atenţie la clădirile unde s-au demolat garaje şi la toate halele din teritoriul de competenţă. Măturaţi toate centrele de colectare a fierului vechi. Intraţi în toate unităţile de reparaţii auto, legale ori mai puţin legale. Vedeţi ce au la dezmembrări şi la vopsit, în principal… Liber!
             – Am înţeles! Să trăiţi, domnule inspector!
            “Bun! Pe linia asta nu vor fi probleme”, a gândit Fănel frecându-şi mâinile satisfăcut. “De moment, e bine aşa. Să vedem ce urmează… Trebuie să raportez şefului ce acţiuni am demarat şi ce am în perspectivă imediată. Până atunci, să las ordine aici…”.
            A luat la verificat hârtiile din altă mapă. Le-a cercetat cu multă atenţie. Şi-a aprins o ţigară. Ar fi vrut şi o cafea, dar a renunţat. “Am băut acasă. Nu-mi place asta de aici…”.
            A ridicat telefonul de interior.
            – Mihai, ia-ţi agenda şi vino la mine!
            L-a aşteptat în picioare pe locţiitorul său. I-a întins mâna şi l-a poftit să se aşeze. I-a arătat mapa cu documente.
            – Am analizat tot. Găseşti acolo adnotările mele. Te rog să nu mă provoci să-ţi vorbesc ca un şef, colega!
            – Am înţeles, dar nu văd ce anume…
            – Nu am timp de explicaţii. Vreau iniţiativă, colega! Nu aştepta să dispun eu în toate. Stai cam mult în birou. Terenul, băiatule! Pe Vlădescu l-am trimis deja cu toţi oamenii lui. Dacă e nevoie, suspendă liberele… Notează-ţi obiectivele de verificat şi măsurile ce le veţi aplica.
           Fănel dicta, accentuând unele expresii, fără să-şi întrerupă mişcarea uniformă în jurul biroului. În final a adăugat, oprindu-se în faţa celuilalt:                                                               – Vei hotărî ce alte măsuri se impun, de la caz la caz, în funcţie de situaţia reală din teren.
            – Am înţeles, domnule inspector!
            – Aşa să faci, inspectore, dacă vrei să rămânem prieteni. Ia legătura cu colegii Biroului de Cercetare Penală şi cu criminaliştii. Vezi ce noutăţi au ei şi puneţi-vă de acord în toate acţiunile comune.
            – Am înţeles…
            – Eu plec în teren după ce ies de la domnul comisar şef… Mă ţii la curent cu tot ce trebuie să ştiu. Da?
            – Da domnule! Vă rog să-mi permiteţi să…
            – Hai, las-o baltă, nu mă supara, l-a întrerupt Fănel în timp ce se ridica şi i-a întins mâna. Destul de surprins de felul în care a decurs conversaţia, inspectorul Mihai s-a ridicat milităreşte, dar tonul şi gestul şefului direct l-au făcut să renunţe la atitudinea rigidă pe care şi-o impusese. A ieşit în tăcere, fără salutul regulamentar, imediat după ce şi-au strâns mâinile…
*
            La aceeaşi oră, inginerul Dumitru îşi freca mâinile cu satisfacţie totală. Venise de la izvoare încărcat cu sticluţe şi bidonaşe. Sorbea liniştit din cafea şi privea maşinile ce se deplasau cu viteză redusă, bară la bară, pe şoseaua principală. Nu-i venea să creadă că la ora asta poate fi şoseaua atât de aglomerată. “Dacă au venit la staţiune, de ce naiba nu se plimbă pe jos oamenii ăştia? Şi mai zice lumea că sunt românii săraci, când ei consumă, zilnic, combustibili în neştire…”.
            – Hei, ce părere ai de circulaţia asta nebună, draga mea? şi-a întrebat el soţia care tocmai îl iscodea atentă cu privirea. Ce zici, e sărăcie mare în ţară sau nu?
            Doamna Nuţi a băut liniştită din paharul cu apă de izvor, s-a uitat alene în lungul drumului şi i-a răspuns plictisită:
            – Şi ce-ţi pasă ţie, Mitică? Vezi-ţi de ale tale. Cine naiba te-a pus să iei atâtea sticle şi sticloanţe? Nu mergem zilnic la izvor?
            – Ba da, mergem. Mă gândeam să beau din fiecare sticlă câteva pahare pe zi. Nu cred că strică, a zis el fără prea mare încredere în cele spuse. Apoi, dacă plouă mâine… nu mergem, nu?
            – Hai, nu o mai drege! Ai îmbătrânit şi mintea-ţi stă pe loc. Peste doua-trei zile se pierd calităţile apelor tale… Erau femei multe la izvoare? Ele ţi-au zis să bei din toate? l-a persiflat Nuţi, privindu-l ironic.
            – Da, s-a cam discutat şi despre regim şi de…
            – Mitică, să faci exact cum ţi-a explicat medicul. Nici mai mult şi nici mai puţin. Şi numai de la izvoarele indicate, omule. Lasă naibii prostiile îndrugate de unele caţe care au venit doar să se distreze. Sunt puse pe aventuri. Sunt din alea cu călduri. Gustă libertatea, zic ele, nu apele de izvor!
            – Ei şi tu! Numai aşa le vezi… Uite, am întârziat uitându-mă după maşini pe şosea şi în parcări. Nu mai au loc, a schimbat el subiectul, vădit incomodat de acuza justificată a soţiei. Sunt din toate judeţele, nu exagerez. Am văzut destule cu numere străine…
            – Le-au cumpărat de afară, Mitica şi nu le-au înmatriculat, încă. Da, sunt multe, ai dreptate. Foarte multe. Le cumpără părinţii, ce crezi…Nu vezi că la volan sunt majoritatea tineri până-n 20 de ani? Nu cred că au apucat să muncească vreun an… Şi numai din acelea scumpe, nu orice marcă…
            – Păi da, văd! Şi sunt una şi una… Maşini de teren şi limuzine! La restaurante şi baruri, ai văzut ce risipă se face? Hai să recunoaştem că s-a schimbat România. Uite ce vile, ce amenajări, se minuna Mitică arătând cu braţul de jur împrejur, cât se vedea cu ochii.
            – Aşa-i românul… Munceşte de-l ia naiba, culege căpşuni, freacă podelele, duce ţucalul şi… cum adună o brumă de bani, gata pe maşină şi vilă. In rest?!
            – În rest, ce să facă? De afaceri nu sunt buni. Nu fac investiţii. Vin străinii să investească. Ce le pasă lor! Aici e mână de muncă ieftină şi haos legislativ. Aprobările se cumpără cu uşurinţă şi cumetriile cu oamenii politici se ţin lanţ…
            După câteva secunde de tăcere, Mitică a oftat adânc şi s-a uitat către parcarea din faţa hotelului. Nu a descoperit maşina lor. Erau prea multe. Una lângă alta. În plus, era mişcare permanentă în zonă.
            – Numai noi suntem cu rabla noastră… Cine mai are “Dacia” acum? Ce zici, cam când crezi că putem să luăm şi noi una ca lumea?
            – Când ti-o face fiul tău cadou, Mitică! Vrei să schimbi şi mobila, vrei să-l ajutăm şi pe el, vrei să pui termopane… Ai văzut că pe Năstase îl mănâncă iar cu astea, cu puţin înainte de alegeri?
            – Gata, opreşte-te, măi nevastă, că suntem la Olăneşti, nu acasă! Le-om face pe toate…, a întrerupt-o Mitică oarecum iritat şi, oftând adânc, a continuat cu năduf, parcă numai pentru el: cadou de la un copil risipitor? Ha! Niciodată nu se va întâmpla. Şi nu am nevoie… Eu nu înţeleg ce vrea băiatul nostru sa facă…
            – Să fie fericit! Doar a spus-o de atâtea ori… numai noi nu-l înţelegem…
            – Hai să fim serioşi, draga mea… Fiul nostru încă nu ştie ce înseamnă fericirea… Mă tot întreb de unde are el bani să vadă Turcia, Grecia, Cipru…
            – Din salariu, de unde naiba, Doamne iartă-mă, să aibă? Îl ajută şi părinţii Ancăi, cred, a încercat Nuţi să justifice cheltuielile băiatului, dar Mitică a sărit ca ars:
            – Noi nu am avut şi nu avem salarii bune? Nu ştim ce înseamnă să trăieşti numai din salariu, fără să ai alte surse materiale? Scuză-mă, draga mea, dar…
            – Ce vrei să insinuezi, măi omule? l-a oprit biata femeie care, în gând, se întreba cam la fel. În străinătate sunt preţuri mai mici decât la noi. Uită-te în Bulgaria…
            – Nu mă uit nicăieri… Hai să ne plimbăm puţin, că ne amărâm sufletele fără să rezolvăm nimic…
            – Şi ce? Nu trebuie să discutăm şi noi ca oamenii?
            Mitică n-a mai răspuns. Mâhnit, a scos o ţigară, s-a uitat lung la ea, a frecat-o uşor între degete, a mirosit-o şi a pus-o la loc, hotărât. “Doar ieri le-am lăsat, mânca-le-ar porcii de ţigări! Sper că nu se ţine de băutură sau femei… Adevărat, în Bucureşti se consumă mult. Numai transportul cât îţi goleşte permanent portmoneul… Şi, în situaţia acesta, de unde-i mai rămâne să se distreze? Din ajutorul doctorului, poate”.
            Doamna Nuţi privea fundul paharului gol. Câteva riduri pe frunte se adânciseră şi obrazul trăda o anumită stare de nelinişte, de suferinţă. “Doamne, învaţă-mă cum să ajut copilul, Doamne! Nu ne primeşte la el, nu dă telefon, nu mai ştim nimic… Fără copil, fără dragoste în familia mare, cu ai ei şi cu ai lui, nu va putea fi fericit. Fericirea nu-i doar distracţie şi plimbare, copile! Cum să fac să discut cu tine, maică, nu ştiu”.
            Au oftat amândoi, ca la comandă. Şi-au citit în ochi tristeţea ce-i năpădise şi a înţeles fiecare că izvorul neliniştii lor este comun.
            – Mitică, tot ai luat tu apă destulă. Mâine aş vrea să mergem în alte staţiuni, a şoptit ea de parcă vorbea amintirilor.
            – Cum crezi. Poate ar fi bine să vedem şi alte locuri… Ce traseu propui?
            – Uite… Călimăneşti, Cozia…, a îngăimat ea cu gândul dus departe.
            – Da, mă gândeam eu că la Cozia vrei sa ajungi, a privit-o el cu înţelegere. Cred că mănăstirea te cheamă…
            – Nu mănăstirea, cât Domnul… Vreau să aprind lumânări şi să mă rog… Ştii că numai aşa mă întăresc şi doar aşa mai pot ajuta copilul nostru.
            – Mergem. Dacă vrei, rămânem acolo cele trei zile cât mai avem din concediu… Eu am să caut umbra lui Mircea la Cozia. Voi privi Oltul şi voi asculta vântul să pătrund în tainele Dinastiei Basarabe.
            – Bine, dragul meu. Ai rămas romantic, precum te-am cunoscut. 

                                                                        *
            – Fată, tu mă sperii, nu te recunosc, zău aşa! Ce naiba scrie aici de te-ai albit în halul ăsta? a exclamat Gabi, vădit îngrijorată.
            – Citeşte, te rog! Spune-mi ce crezi.
            – Un rahat! Asta cred de moment, a izbucnit ea după ce a citit în fugă de două ori… Ce mare mirare te cuprinde că te invită la onomastica cuiva?
            – Bine, bine, dar să-mi spună prin bilet…, a încercat Anca să-şi exprime nedumerirea care atrăgea o parte din îngrijorarea manifestată, dar prietena ei a intervenit grăbită:
            – Un bilet. Mare scofală! Dacă voi nu vă mai întâlniţi, ce să facă omul… a scris un bilet. Asta e şi gata! Dacă te trezea la două noaptea să-ţi spună, făceai scandal.
            – Ba nu făceam… Aş fi vrut eu, dar… stai aşa că am fost de gardă şi poate nici el nu a ştiut…
            – Păi vezi, iubito? Asta e. Mergi şi dormi, fă-te frumoasă, pregăteşte-ţi podoabele, a îndemnat-o Gabi mişcându-se de colo până colo fără rost, aparent veselă. Şi când vine, vei afla şi amănunte…! “Dacă toate telefoanele au o problemă nasoală, cum zice el, nu-i lucru curat… Mobilele şi fixul? Hm! Anca nu înţelege, dar, n-o  să agravez eu starea ei, acum”. Dacă era ceva rău, trecea pe la spital, iubito, nu e cazul să te sperii atâta, a continuat cu convingere în voce şi gesturi.
            – Măi, să ştii că ai dreptate! Aşa fac. Oricum, am dat telefon şi mâine nu lucrez.
             Ajunsă acasă, Anca a resimţit toată oboseala acumulată timp de peste 24 de ore de activitate şi nesomn. Discuţia cu prietena ei a liniştit-o şi s-a culcat, după ce a fixat mobilul să o sune la orele 14.00. “Să am timp să prepar ceva bun. Vine şi el obosit. Nişte şniţele îl înviorează, că-i plac mult… Şi Viorel le preferă, am observat. Cu muştar sau ketchup picant… Hei! La naiba, uite unde-mi fuge gândul!”.
            A dormit neîntoarsă până a trezit-o alarma mobilului. S-a întins moleşită, şi-a frecat ochii cu pumnii strânşi copilăreşte şi s-a întors pe partea cealaltă hotărâtă să mai doarmă. “Nu am ce face azi şi mi-e somn rău de tot, ce naiba! Hiii! Vine Fănel la masă… Jos Anca, fată puturoasă, că nu mergeţi la restaurant!”
            Era gata cu toate pregătirile, bogate şi consistente, la ora când el ar fi trebuit să vină. Se făcuse deja 18,00… Eu mănânc, că-mi e foame! Cât să aştept? O să mă ameţească iar cu cine ştie ce urmăriri ori alte misiuni sau şedinţe de lucru… mai mult ori mai puţin reale. Mănânc şi apoi fac clătite. Mie-mi plac cu gem de prune, lui cu dulceaţă de struguri… Fiecare-şi pune ce vrea şi gata!”
            Când a intrat Fănel, ea adormise pe fotoliu, la televizor. “Ca de obicei! Să vedem acum ce-i spun… Trebuie să fiu foarte atent…”.
            S-a dezbrăcat, s-a spălat pe mâini, a tras pe el un trening subţire, după care a scos din mapă telefoanele şi staţia de radio emisie-recepţie şi le-a aşezat pe o noptieră. A trezit-o cu uşoare mângâieri pe braţe şi cu câteva săruturi pe frunte şi pe ochi, deşi ar fi preferat să facă duş şi să se culce. Era doar obosit. Mâncase câte ceva, dar mirosul din bucătărie l-a avertizat că ea l-a aşteptat cu mâncarea pe masă.
            – Bine te-am găsit, draga mea! Mi-e o foame de lup!
            – Mănâncă-mă pe mine, dragul meu! s-a oferit ea, întinzând braţele către o îmbrăţişare pe care a primit-o cu puţină întârziere, făcându-se că nu observă acest fapt.
            – Mai târziu, dragă. După ce mâncăm… şi, a adăugat el grăbit, nu vorbim nimic la masă. Voi povesti apoi, ce zici?
            – Unde-i lege… nu-i tocmeală! Ce aş mai putea spune eu… Vin alb ori roşu? Sau vrei bere? l-a întrebat ea privindu-l cu o uşoară suspiciune.
            – Un aperitiv… Tu vrei ţuică de prună, da? Şi apoi, în funcţie de ce mâncăm…. miroase a fripturică, parcă un vin rozalb… ce preferi tu…, ia să vedem ce scoate băiatu’…
            Fănel vorbea rar, părând a fi preocupat în a alege băutura, în timp ce se uita fugar, neatent pe rafturile frigiderului. A venit cu sticlele pe masă, s-a aşezat şi privea cum ea trebăluieşte pe la cuptor. S-a ridicat şi a mers să ia pahare şi cuburi de gheaţă. A adus şi şerveţele, fără să observe că Anca era foarte atentă la tot ce face el.
            – Până se încălzesc… hai să bem o ţuică, vrei?
            – Nu ai adus platoul cu aperitive, dragul meu. Nu l-ai văzut în frigider? Sunt numai bune la ţuică. Hai, te rog…
            Au ciocnit zâmbindu-şi şi au băut. Ea a mers lângă aragaz, el a rămas pe scaun. Când ea dădea semne că este gata cu totul şi se spăla pe mâini, el a început să vorbească.
            – E o onomastică obişnuită, dar şeful meu m-a invitat. Vrea să fie totul simplu, în cerc foarte restrâns şi…
            – E ziua lui ori a ei? l-a întrerupt Anca după ce s-a aşezat liniştită la masă, părând a fi prea puţin interesată de amănunte.
            – Sincer să fiu, nu ştiu prea sigur. Pare de necrezut, dar m-a luat ca din oală. Nu poţi refuza un şef. Ştii şi tu cum e…
            – Îhâââmm! a încercat ea să răspundă cu gura plină. Am refuzat destui şefi. Ştiu cum este, dragul meu. “Eu i-am refuzat la pat şi tu te plângi de o onomastică amărâtă”, a completat Anca în gând şi, imediat după ce a înghiţit, a întrebat cu indiferenţă bine simulată:                – Dar cu telefoanele, care-i necazul acela mare?
            – Nu ştiu prea bine… Stai să mâncăm… Sunt delicioase şniţelele astea, Ancuţa. Parcă niciodată nu le-ai nimerit aşa de…
            – Eu nu le nimeresc, dragul meu. Eu aşa ştiu să le fac, a răspuns ea alintându-se, reuşind să ascundă ciuda ce o cuprinsese. “Niciodată nu m-ai lăudat şi acum că ai făcut-o, trebuia să umbreşti totul cu nimeritul! De parcă nu aş vedea cum îţi lucesc ochii de satisfacţie de câte ori mănânci aşa ceva…”.
            După ce au băut puţin vin, ea l-a privit nerăbdătoare. El trăgea de timp, agăţându-se de câte ceva minor. A dus şi vesela la chiuvetă, ceea ce se întâmpla doar de două ori pe an.
            – Dacă e atât de mare secretul, nu e nevoie să-mi spui, să ştii, a izbucnit ea până la urmă.
            – A, da! Chiar uitasem, cu meniul ăsta grozav, dragă… Ce să fie? Nişte subordonaţi se pare că au făcut ceva prostii în timpul serviciului. Şi cum la noi şeful răspunde de tot ce se întâmplă în ograda lui, mă cercetează şi pe mine în paralel cu ei, a explicat Fănel fără să respire, grăbit, ca un copil la grădiniţă. Uşurat, a turnat în pahar, evitând privirea atentă a femeii.
            – Mda! Prostii mari… Spionează, de le pun telefoanele sub urmărire, nu? a punctat ea cu vădită ironie în voce.
            – Ei, nici chiar aşa. Nu ştiu încă. Îmi va spune mâine şeful despre ce este vorba…
            – La birou nu se putea, că se ascultă şi acolo, da?
            – Nu ştiu, măi… Vedem mâine, vrei? Sunt răpus de oboseală. Vorbim mai târziu… Hai să văd în ce ţi-ai propus să te îmbraci, a încercat Fănel să schimbe subiectul şi să detensioneze atmosfera ce părea a-i fi nefavorabilă…

 

Capitolul IV / 2

Era târziu, foarte târziu când Mariana a plecat acasă. A solicitat un taxi. Teama de a merge singură pe străzi era prea mare.
            În noaptea aceea, deşi nu se făcuseră rezervări, restaurantul a fost gazda mai multor evenimente care
s-au desfăşurat până după miezul nopţii. Patronul a dat dispoziţie ca toţi ospătarii să rămână:                                                                                                                                          – Nu pleacă nimeni, indiferent de oră, decât dacă a plecat ultimul client de la masă şi s-a făcut ordine în sală.
            Cu toată oboseala ce o simţea cum pune stăpânire pe ea, era fericită. Se făcuse comodă pe canapeaua din spate a maşinii şi, cu ochii închişi, revedea căteva momente pe care le considera foarte importante. Convorbirea cu avocatul acela blajin, trecut de cinzeci de ani, cu părul grizonat şi privire sinceră, la care nu se aşteptase în niciun fel, i-a dat speranţe multiple şi mult curaj în a înfrunta viitorul. L-a cunoscut tot la restaurant. Venea adesea, cu prieteni de breaslă, sa mănânce şi să discute despre ale lor. Fiind curată, operativă, atentă, discretă şi foarte plăcută la înfăţişare, Mariana era favorita grupului. Întâmplător, nici nu mai ştia cum şi când, a venit vorba de studiile ei şi de împrejurările care au determinat-o să lucreze ca ospătară. În timp, avocatul a mai aflat şi alte amănunte. Iar în seara asta, când a venit să ia comanda, a salutat-o ca pe o veche cunoştinţă…
            – Bine te-am regăsit, domnişoară! Mă bucur să te văd. Încă nu ai intrat in barou şi asta mă întristează…
            – Bună seara, domnule avocat! Bine aţi venit! Bună seara, domnilor! a răspuns ea cu o uşoară reverenţă şi cu cel mai frumos zâmbet pe buze. Încă nu am avut această şansă… Vă rog să mă scuzaţi! Cu ce doriţi să vă servesc?
            A fost o seară de succes. Toţi clienţii au fost încântaţi de felul în care Mariana îşi împlinea obligaţiile de serviciu. Ştia că au discutat câte ceva despre ea. A prins, în trecere, câteva vorbe. S-a bucurat în sinea ei. Privirile lor nu o dezbrăcau şi nu-i cercetau trupul, aşa cum făceau alţi clienţi. “Oare sa fie toţi avocaţi? După aspect, vreo doi sau trei au fost militari. Precis! Dar serioşi cu toţii… Cred că avocatul acela este respectat mult. Şi dacă el mi-a vorbit frumos, au fost şi ei obligaţi s-o facă”, gândea Mariana, fără să deschidă ochii.
            Când au plecat, au salutat-o toţi cu simpatie împletită cu respect. Iar avocatul cu părul grizonat i-a dat o carte de vizită şi i-a vorbit privind-o părinteşte.
            – La ora zece sunt la biroul meu. Dacă ai timp, vino să discutăm. Pe 15 noiembrie este examen de admitere în barou. Nu mai amâna, fetiţo! Este păcat să-ţi iroseşti tinereţea în restaurant. Tu poţi mult mai mult.
            – Vă mulţumesc atât de mult, domnule avocat! Nu ştiu dacă am să pot…, a încercat ea, roşie în obraji, să găsească o justificare.
            – Ai telefoanele înscrise acolo. Mă anunţi când vii. Dacă vrei să faci ceva în viată, de tine depinde, de voinţa ta.
            – Domnişoară, a intervenit un alt domn, dacă vei fi aşa de operativă, precisă si degajată la bară, precum
te-am văzut aici, vei fi un avocat foarte bun!
            – Mulţumesc… Ştiţi…, a încercat ea să răspundă, e greu de intrat. Cunoaşteţi…
            – Cunosc, cunosc! Caută-l pe maestrul şi va fi mai uşor decât îţi imaginezi. La revedere! i-a răspuns acel domn întinzându-i mâna.
            “Toţi bărbaţii de la acea masă au dat mâna cu mine… Doamne, ce fericită am fost! Nu m-au privit ca pe un ospătar! Şi câte se spun despre avocaţi! Dar, sunt oameni şi oameni. Peste tot…”.
            – Mă scuzaţi, am ajuns! i-a întrerupt şoferul taxiului gândurile. Aici aţi dorit, nu?
            Ea s-a uitat ruşinată pe geam. Nici nu simţise că maşina se oprise deja.
            – Da… ah, da, exact aici. Mulţumesc şi mă iertaţi!… Cât am de plată?
            S-a dezbrăcat în ritmul melodiei de la micuţul aparat de radio ce trona pe capul somierei. Amintindu-şi că şeful de sală i-a spus să-şi ia liber până vineri, a încercat să găsească răspuns la întrebarea “De ce?”. S-a întristat. “Oare patronul s-a gândit să mă concedieze? Au mai fost situaţii ca cea din noaptea asta… Nu am primit liber. Să fie vorba de intervenţia vreunui client? A venit la masa lor şi a băut un pahar cu şampanie. Îl cunoşteau toţi, după cum am observat… Nu! În cazul ăsta mă culc imediat. Şi merg la avocat. Am strâns bani şi sper
să-mi ajungă. Penalul şi civilul… le-am terminat deja şi am început procedura penală. Mai am două luni şi jumătate la dispoziţie… Oare reuşesc să trec prin toată materia? Ar mai fi şi legea de organizare…, dar pe asta o ştiu ca pe apă, ce naiba! Trebuie să reuşesc!”, a rostit ea cu voce tare şi a stins lumina.
            S-a trezit odihnită după un somn fără întreruperi, adânc. Primul gând a fost cartea de vizită. A căutat în geantă cu o teamă pe care nu o înţelegea. “Doar nu a fost un vis, ce naiba! Nu te teme, dar… hai, verifică!”
            Birou de avocatură Victor DELEANU.
            Adresa…
            telefoane…
            fax…
            mijloace de transport…
            Un chiot de bucurie a invadat cocheta garsonieră. “Este adevărat” a început Mariana să fredoneze şi a alergat la baie. Într-o jumătate de oră era deja în faţa blocului. A ajuns destul de repede. A intrat temătoare după ce a citit pe uşa imobilului: “Consultaţii juridice, asistentă şi reprezentare în instanţă pentru persoane fizice şi juridice, în litigii privind dreptul comercial, civil, penal, succesiuni, proprietate. Certificări şi redactări acte înfiinţări firme”… “Mamă, Doamne! Asta-i firmă sănătoasă dacă se ocupă de toate domeniile astea”…
            – Bine ai venit, domnişoară, ia loc! a întâmpinat-o jovial avocatul Deleanu, anunţat în prealabil despre sosirea ei.
            – Bună ziua, domnule avocat! a rostit Mariana, vizibil emoţionată. Mulţimea birourilor, a avocaţilor şi a clienţilor, ordinea desăvârşită şi spaţiile mari, luminoase, bine întreţinute, o impresionaseră enorm.
            – Foarte pe scurt, căci timpul ne presează… Ştii în ce constă examenul de…
            – O, da! Deja am finalizat materia la Drept civil şi penal…, s-a grăbit ea să răspundă.
            – E foarte bine. Bravo! Ştii că urmează perioada de stagiatură de doi ani, dacă reuşeşti?
            – Da, cunosc, domnule avocat şi mă tem de această perioadă… Sub aspect financiar, nu din alt motiv, a adăugat ea observând sprâncenele lui ridicându-se întrebător. Şi admiterea în barou… se spune că fără
8-10 mii de euro…
            – Lasă astea. Dacă vei fi de acord cu condiţiile şi pretenţiile ce ţi le voi expune imediat, vei înţelege că nu trebuie să te temi. Vei reuşi fără să-ti cumperi locul, a încercat avocatul să o liniştească, în timp ce o cerceta cu privirea plină de simpatie…
            Când a plecat de la Biroul de avocatură, Mariana era uşoară ca un fulg. A căutat o cofetărie să sărbătorească. Viaţa-i oferise o mare şansă. Se simţea cu adevărat fericită când a deschis uşa şi aromele specifice i-au gâdilat nările.

                                                                        *
            Când Fănel a ieşit şi a închis uşa, Anca a deschis ochii şi a examinat contrariată întreaga încăpere. Nu dormea. A aşteptat, ca în fiecare dimineaţă, să vină lângă ea, să o îmbrăţişeze, să facă dragoste ca în primii ani. În ultimul timp, se obişnuise doar cu un sărut de rămas bun, gândind că este suficient după seara ori noaptea în care i se dăruia. Dar azi, poate pentru prima oară, nici acest sărut nu l-a primit, deşi toată noaptea nu se atinsese de ea. Când s-a urcat în pat, el părea să doarmă. Anca a simţit, după respiraţie, că este treaz şi l-a sărutat pe obraz după ce a încercat să-l îmbrăţişeze uşor. El s-a scuzat că este obosit şi urmează o zi grea.
            Îşi lăsase pijamaua şi alte articole de lenjerie în mare neorânduială. Fiecare pe unde căzuse ori unde fusese aruncat din mers. Ceea ce era neobişnuit la el. Iar lucrurile pe care le îmbrăcase cu o zi în urmă erau aruncate prin toate încăperile.
            “Ce se întâmplă cu el? De ce este atât de neglijent? Şi cu mine ce are de mă tratează cu indiferenţă?”, se întreba Anca în timp ce cobora din pat şi se îndrepta către baie. S-a examinat în oglindă. Nu i s-a părut ca s-ar fi schimbat cumva. Nici nu avea cum. Ea era cu adevărat frumoasă şi după o noapte nedormită…
            După ce a băut cafeaua şi a făcut ordine prin tot apartamentul, a înşirat pe un pat câteva rânduri de rochii, fuste si bluziţe. Le privea nehotărâtă. “Dacă sunt prea sobră, nu cred că e bine. O onomastică presupune şi puţină lejeritate, nu? Dacă are nevoie de acel şef… să fiu puţin mai sexi! Ba nu! Fac o impresie urâtă. De obicei îmi dădea sugestii, chiar dacă mă îmbrăcam cum doream eu, până la urmă…Aseară a uitat să vadă la ce m-am gândit… Mai bine simplu şi elegant. Un deux-pieces sau o bluză cu fustă şi pantofi asortaţi? Hm! Să mă mai gândesc… O sun pe Gabi. Nu, că ea nu are gusturile mele în materie de sindrofii. Mama… e prea pretenţioasă şi uşor depăşită de asemenea evenimente în aste vremuri!”!”
            Îmbufnată şi nemulţumită, s-a îmbrăcat şi a plecat să se plimbe. Nu avea o ţintă anume. Mergea pe jos, agale, încercând să-şi pună ordine în gânduri, privind toate vitrinele fără să caute ceva anume. O distra hărmălaia copiilor din cartier care se bucurau de libertatea oferită de vacanţă. Mulţi tineri îmbrăcaţi sumar, părând că merg la ştrand ori la vreun teren de sport, o priveau cu multă curiozitate şi îndrăzneală. Ea rămânea aparent impasibilă, dar se amuza şi zâmbea discret, întrebându-se: “Oare par de vârsta lor? Ce văd ei la mine?”. De altfel, erau şi destui bărbaţi care o urmăreau admirativ ori o dezbrăcau, pur şi simplu, cu priviri pofticioase.
            Analizându-se atent în vitrina unui magazin în care erau etalate articole pentru copii, a sesizat că nu purta sutien. Surprinsă, s-a răsucit uşor spre stânga, dând impresia că cercetează un exponat, a revenit şi s-a întors către dreapta pentru a se examina mai bine. A săltat din umeri zâmbind propriei sale figuri care i-a răspuns cu acelaşi zâmbet prin geamul vitrinei. “Ei, şi? Încă e vară şi este foarte cald… În plus, am piept frumos şi bluza
nu-i total transparentă…”.
            – Eşti frumoasă, doamnă! Asta ai vrut să ştii, nu?
            – Hei, m-ai speriat! s-a întors ea cu vioiciune întrerupându-l pe cel care, numai la doi paşi depărtare, se oprise să o admire şi să-i vorbească. Recunoscându-l, a făcut ochii mari şi l-a întrebat:

            – Ce-i cu tine pe aici, doctore?
            – Ce să fie? Am vizitat un pacient în zona asta, a răspuns Viorel, fără să-şi dezlipească ochii de pe pieptul ei ce sălta vizibil în ritmul respiraţiei accelerate de emoţie.
            – Înţeleg, dar…, de ce mă priveşti aşa de… insistent, cum să spun,…mă faci să roşesc!
            – Te admiram. Eşti superbă…! Eşti apetisantă… Acesta-i cuvântul care te defineşte, a început el să vorbească, ascunzându-şi cu abilitate uşoara emoţie şi impulsul de a o strânge în braţe şi a o săruta.
            – Hai, te rog, încetează! Doar m-ai văzut de atâtea ori…
            – Da şi te-am văzut şi mai goală decât atât..
            – Hei! Cum îţi permiţi…. Scuză-mă!… Cu ce ocazie?
            – Anca, hai să fim serioşi. Te mai schimbi pe ici pe colo, te mai apleci, halatu-i scurt, e decoltat, mai scapă câte un nasture neprins şi, în plus, nici acolo nu porţi sutien, ce naiba! Îţi stă foarte bine goală, eşti ideală în atelierul unui sculptor…
            – Nu se poate! Ce faci, doctore? a întrebat ea pierdută de emoţie, jenă şi plăcere, fără să ştie cum să procedeze. Roşise toată şi se enervase simţind fierbinţeala obrajilor.
            – Fac declaraţii unei femei pe care o doresc… Este ceva rău în treaba asta?
            – Bine… Dar, niciodată tu nu ai…
            – Nu am avut ocazia. La serviciu este altă atmosferă, avem alt statut. Chiar nu ai simţit deloc cum te dezbrac cu privirea ? Nu ai intuit de câte ori am fost pornit să te iubesc în nopţile de gardă?
            – Da, da… înţeleg… Ştii, în seara asta merg cu soţul la restaurant, l-a întrerupt Anca împingându-i uşor, parcă cu părere de rău, mâna pe care el o aşezase pe braţul său în timp ce-i vorbea tot mai înflăcărat şi convingător. E vorba de o onomastică, a continuat imediat, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, privindu-l aparent liniştită.
            – În cazul acesta, petrecere frumoasă! Şi până atunci nu avem timp să…
            – Nu, nu am timp de nimic, scuză-mă! Nu am hotărât nici în ce să mă îmbrac. Nu prea ştiu ce persoane sunt invitate şi plec să-mi…
            – Mergi aşa cum eşti acum îmbrăcată. Îţi stă excelent…
            – Ei, nu se poate, Viorele! Astea-s articole de stradă, nu de…
            – Dar dacă te aranjează, ce mai contează? Eşti făcută să fii admirată şi iubită, a continuat el în aceeaşi notă de entuziasm. Ştii, mai am trei ore libere… până la Mall Plazza facem doar zece minute…
            – O, nu! Mulţumesc pentru amabilitate, dar… nu e cazul… Plec acasă să mă pregătesc…, a bătut Anca în retragere, ocolindu-i privirea. Simţindu-se datoare în a motiva refuzul, a adăugat cu convingere: nu mă simt bine în haine pe care nu le-am purtat. Şi nu mai este timp să mă acomodez până-n seară…. Aş vrea să mă înţelegi.
            – Cum crezi. Aş fi vrut să… Te înţeleg, desigur.
            – Ei bine, mă retrag, nu te supăra…
            – Nu, nu am motiv. Hai, pa! Rămâne pe altă dată… Sper să fii mai bine dispusă şi să nu mă laşi cu ochii-n soare…
            – Mulţumesc, doctore! La revedere!
            Mergea cu paşi mici şi repezi. Ar fi dorit să alerge. Parcă o luase cu frig. Până să ajungă în faţa blocului, a sunat telefonul. A scotocit poşeta cu grabă. Mâinile-i tremurau. „Doamne, bine că am avut puterea să plec!”, a murmurat Anca, bucuroasă că telefonul o scoate din starea aceea. Surprinzător, era Fănel…
            – Da, dragule!
            – Anca, nu am timp să vin la masă. Vin să te iau spre seară…
            – Tu ştii mai bine… La ce oră?
            – La şapte şi un sfert, cel târziu, să fii îmbrăcată…
            – În ce anume ai vrea să apar?
            – Nu contează… Vezi şi tu…
            – Mda, o să fiu o sorcovă şi ei eleganţi…
            – Nu le au ei cu eleganţa. Sunt de altă vârstă… Hai, că am treabă, pa!
            – Pa, ocupatule!

                                                                        *

            – Îmi pare rău, sunt ocupat, am program cu familia şi…
            – Te înţeleg, prietene, te cred, dar, nu pricepi că am nevoie de tine, ce dracului! Vocea comisarului-şef Costantin Ulieru umplea spaţiul limitat al atoturismului şi trecea prin eter cu iz de mare îngrijorare. Aşa a fost percepută de destinatarul acestor cuvinte, aflat în acel moment în biroul său şi nicidecum într-o sală de aşteptare la un medic, după cum afirmase anterior. I-a răspuns cu uşoară compasiune, mai mult din curiozitate:
            – Ce naiba, nea Costică, te vaieţi ca o muiere! Lasă-l în mă-sa, ce treabă ai mata cu el?
            – Tu ştii cum se pune problema… Sunt şeful lui direct. Ce vrei, s-o trag şi eu din cauza imbecilului?
            – Şi ce poţi face dacă treburile au demarat deja?
            – Cu ce am aflat eu şi cu ce mai ştii şi tu…, puse cap la cap, să-l învăţăm cum…
            – Nea Costică, dacă e vinovat, aşa rămâne, nu-mi cere mie…
            – Nu-ţi cer nimic, domnule, nu mă înţelegi! Sugestii, atât! a insistat ofiţerul, rugător.
            – Şi nu puteai să-mi spui mai din timp? a încercat celălalt să găsească o altă variantă de retragere. Cum să explic femeii?
            – Te descurci tu, că eşti băiat deştept…Abia în dimineaţa asta am reuşit să intru în posesia unor date. Cred că nu ştiu încă tot ce ar trebui… Vezi şi tu dacă poţi prinde…
            – Eu? Nu! În chestii de acest gen nu conta pe mine sub nici-o formă. Îmi pare rău, nea Costică, nu mă confunda cu…
            – Nu te gândi la prostii, măi Emile! Eu vreau sfatul tău, prietene, nu influenţe ori intervenţii… Ce p…a mă-sii, chiar nu vrei sa mă-nţelegi?
            – Nu accept să fie el de faţă…
            – Ca să priceapă mocofanul că-l previn cu toată răspunderea şi grija mea de şef. E foarte important pentru mine… În plus, suntem cu femeile, nu ţi-am spus? Nu există vreun pericol.
            – Bine… E ziua doamnei, deci… Locul şi ora…
            – … Aşa. Şi te aştept eu afară. E bine?
            – În regulă…
            …Comisarul-şef Ulieru era plin de broboane de sudoare. A lăsat să coboare automat geamurile portierelor şi, cu prosopul de sub torpedo s-a şters îndelung pe faţă şi pe ceafă, gânditor şi vizibil iritat. A pornit maşina după aproape zece minute, timp în care a considerat că s-a calmat suficient şi a hotărât ce urmează a face. Îl obseda un gând anume şi nu se putea abţine să nu scrâşnească din dinţi şi să scuipe cu ciudă pe carosabil. “Cum a lucrat pe cont propriu, a şi dat-o în bară, imbecilul! Problema e că nu ştiu dacă există doar treaba asta şi nu or fi mai multe… Cum p…a mamei lui am avut încredere în el, domnule? Dacă se ajunge la ministru, a dat de domnul dracu… Iar eu voi avea necazuri mari! Să-i spun socrului să intervină… poate e prea devreme… ori e deja târziu… Vom vedea. Poate mai aflu câte ceva în seara asta… De la el, că altfel nu se poate!”
            Seara în cauză era destul de aproape. Şi acolo unde se aşteptau clarificări, unde se puteau hotărî destine sau elibera conştiinţe, Mariana finalizase anumite pregătiri. Fără să neglijeze clienţii ce-i avea deja în sală, aranja un anumit separeu ca de sărbătoare. Cele trei mese aveau vaze cu flori proaspete şi lumânări parfumate, chiar dacă ea nu ştia sigur câte persoane vor beneficia de atmosfera intimă de acolo. Câteva ghirlande, ce păreau a fi agitate în neorânduială, îşi schimbau culoarea sub lumina difuză a becurilor ascunse sub diferite ornamente, la cei mai uşori curenţi de aer. Gheaţa sclipea în frapierele din care răsăreau câteva sticle cu gâturi lungi şi etichete intacte.
            Era veselă. Se mişca uşor, degajată, cu zâmbetul ei profesional care o aranja atât de bine. Nimeni nu ar fi bănuit câte gânduri o frământau, câte griji o împovărau şi câte emoţii o împresurau gândind la viitor.
            – Dar ce naiba pregăteşti aici? Ai nuntă sau botez? Mare scofală că vin doi oameni…
            – Ei, nea Vasile! De ce eşti răutăcios? Ţi-am spus că e ziua cuiva ori altceva de soiul ăsta şi…
            – Nu prea cred… Un poliţist invită mai multe persoane de ziua lui, ştii şi tu foarte bine că am dreptate, şi-a arătat şeful de sală motivul neîncrederii manifestate.
            – Treaba lui, nu mă interesează. Dar nu pentru el ornez pe aici, dacă vrei să ştii, s-a arătat Mariana nepăsătoare.
            – Măi, tu ascunzi ceva. De cum ai venit te-am mirosit. Nu eşti ca de obicei. Parcă ai câştigat la loterie…
            – Nea Vasile, dacă promiţi că nu spui nimănui, a şoptit ea prinzându-l de braţ, îţi spun cea mai tare bombă. Promiţi?
            – Hai că m-ai făcut curios. Bine, bine promit, poţi să spui, a adăugat imediat sub presiunea privirilor ei interogative.
            – E ultima săptămână pentru mine aici. De luni… nu mă mai vezi şi vreau să las…
            – Măi fată, pierzi vechimea. N-ai anunţat. Nu-l văd eu pe patron să înghită jignirea asta. Te dă afară, jigodia, fără…
            – Nu! Nu va avea încotro. Hai că mai discutăm noi. Ce zici, e bine cum am aranjat?
            Nea Vasile a privit-o neîncrezător, clătinând capul şi, după ce a murmurat “Doamne, ajută-i!”, a examinat locul cu exigenţa-i recunoscută.
            – Mai bine nici că se putea. Bravo! O să-mi pară şi mai rău că pleci. Să ai grijă de tine şi să dai semne de viaţă din când în când… Vezi ca ţi-a sosit poliţistul. E cu femeia, atenţie mare!
           Fănel traversa sala conducând-o atent pe Anca înspre separeu. Un buchet mare de trandafiri se legăna neglijent în una din mâinile sale. Nu era obişnuit cu asemenea sarcină.
           Mariana i-a întâmpinat ceremonios, cu naturaleţe în gesturi.
            – Bine aţi venit! Vă rog să poftiţi…
            – Bună seara! au răspuns ei aproape la unison.
            – Meniul pe care l-aţi comandat este asigurat întocmai. Dacă doriţi şi altceva, vă prezint imediat…
            – Nu este nevoie, mulţumim! Apreciez că aceasta încăpere nicicând nu a fost atât de îmbietoare, Ma…doamnă! Invitaţii mei vor fi plăcut surprinşi…
            – Pentru doamna şi invitaţii dumneavoastră, nu a fost un efort. Din contră, numai plăcere, domnule…
            – Vai, mulţumesc mult! a intervenit Anca zâmbindu-i cu prietenie. Sunteţi foarte drăguţă, a adăugat imediat ce a observat reverenţa uşoară a Marianei. “De când se cunosc oare? Privirile te dau de gol, soţul meu drag… Eşti obişnuitul acestui local…”.
            – Dacă doriţi să servesc…
            – Aşteptăm să vină şi ceilalţi. Vă chem după aceea, doamnă, a intervenit Fănel. Mai sunt câteva minute, s-a adresat el Ancăi, după ce chelnăriţa s-a retras cu discreţie. Voi ieşi să-l întâmpin pe şeful meu. Aşa a rămas vorba, scuza-mă!
            – Bine, dar spune-mi pe cine felicit. Pe el ori pe ea?!
            – Nu sunt sigur… Când fac prezentările, să fii atentă la mine…

 

Capitolul IV / 3

            Anca a vrut să spună ceva. A renunţat în momentul în care a ridicat mâna într-un gest care ar fi întărit ceea ce gândea: “Ia-l de mână, că el nu ştie să intre în restaurant. Nu a mai fost, sărmanul de el, ca şi tine!”
            Oricum, Fănel nu ar fi auzit-o. Când rostea ultimele cuvinte, trecuse de draperia pe care a lăsat-o întredeschisă. Anca putea vedea aproape jumătate din sală. A tras scaunul astfel încât să poată privi fără a i se observa această intenţie. A trecut în revistă persoanele şi a examinat interiorul localului, atât cât se putea vedea. Era indispusă încă de când au plecat de acasă. Fănel, motivând că este foarte aglomerat traseul şi e nevoit să se concentreze la volan, nu a vorbit până la restaurant. A precizat doar că nici el nu cunoaşte soţia şefului. Întrebările ei au rămas fără răspuns. Era un pachet de nervi când a coborât din autoturism şi încă nu se calmase.
            Au trecut cinci minute şi ea era tot singură. Ar fi vrut puţină apă. “Femeia asta drăguţă nu mai trece pe aici. De fapt, a întrebat dacă dorim ceva… Oare să fie ceva între ei? Mă poate înlocui cu o chelnăriţă? Ce-i poate oferi ea mai mult decât mine? Am să fiu atentă. Poate surprind nişte priviri ori gesturi din care să înţeleg mai mult… Nu-i frumos să-i aştept cu ţigara în mână, dar nu mai rabd. Ce naiba, cred că au trecut zece minute!”
            După ce a aprins-o şi a tras adânc două fumuri, Anca părea că s-a calmat. A răsfrânt gulerul bluzei astfel încât să pună în valoare sânii săltaţi de sutienul elegant ce nu avea decât acest rol şi a lăsat capul uşor pe spate pentru a-şi scutura buclele căzute pe umeri. Apoi, sigură pe sine, a săltat bărbia şi a fixat deschizătura separeului cu o privire plină de nonşalanţă. Doi tineri o examinau atent de la o masă din apropiere. A zâmbit aproape involuntar şi a încercat să acopere puţin din pulpele aflate la vedere. Nu a reuşit. Liniştită, a trecut cu privirea peste ei, ridicându-şi bărbia şi mai mult, dispreţuitoare.
            Foarte curând, a observat grupul ce se îndrepta spre separeu, în frunte cu Fănel. Îl urma un domn trecut de 45 de ani, îmbrăcat în costum de tergal elegant şi sobru, gri-petrol, două doamne de vârste diferite, înalte şi cochete şi apoi un bărbat apropiat de 40 de ani, fercheş în costumul său de vară apropiat de culoarea untului. Ambii bărbaţi purtau câte un buchet mare şi elegant de flori proaspete.
            Anca a intenţionat să se ridice. A renunţat şi a optat pentru o poziţie degajată, hotărâtă să-şi ascundă iritarea. “De ce să-mi fac probleme?… Cel mai vârstnic este aşa numitul şef, presupun. Dar celălalt? Nu a ştiut că sunt şi alţi invitaţi? Se pare că vom sta ceva timp aici…”. Fănel i-a poftit şi a încercat să facă oficiul de gazdă, dar bărbatul uşor grizonat a intervenit cu intenţia clară de a crea o atmosferă de destindere:
             – Lasă-mă pe mine! Bine v-am găsit şi vă rog să primiţi scuzele noastre pentru întârziere, doamna Nicolae! s-a adresat el Ancăi, întinzându-i mâna. Eu sunt Costică Ulieru, cel mai rău şef, după cum bănuiesc că v-a povestit soţul dumneavoastră, a continuat el imediat ce ea s-a ridicat şi şi-au strâns mainile. Încântat să vă cunosc, vă ofer aceste flori, doamnă…
            – Vai, vă mulţumesc, nu trebuia…, a încercat Anca să vorbească în timp ce primea buchetul.
            – La aniversarea voastră, măi copii! Cât de mult mă bucur că m-aţi invitat! a schimbat el tonul şi privirea-i şugubeaţă i-a învăluit pe toţi. Iată generalul meu, Mihaela, iată prietenii mei, domnul şi doamna Bărbulescu, iată pe doamna Nicolae, dragii mei… şi luaţi loc, că mor de foame, fraţilor!
            Manifestarea lui uşor teatrală, dar prietenoasă, a descreţit toate frunţile şi schimburile de amabilităţi au început cu îmbrăţişările femeilor şi cu plimbarea buchetelor de flori de la o doamnă la alta. Erau oarecum dezorientate. Mai ales Anca. Nu îşi aducea aminte să aniverseze ceva. Singura care părea a cunoaşte realitatea, era doamna Mihaela. Calmă, a adunat cele trei buchete în mâinile sale pline de inele şi brăţări şi s-a întors către Fănel.
            – Cine serveşte aici, sărbătoritule?
            – Da, o chem imediat… Staţi să iau… Daţi-mi mie până când vine, s-a fâstâcit Fănel şi a întins braţele.
– Nu, lasă că le pun pe masa aceea… Să aducă vaze cu apă să nu se usuce până plecăm, că sunt destul de scumpe… Doar n-o să le lăsăm aici. A, uite că a venit!
            – Bună seara! Bine aţi venit şi petrecere frumoasă. Sunt la dispoziţia dumneavoastră, şi-a făcut Mariana intrarea cu nelipsitul său zâmbet şi cu o reverenţă subtilă, elegantă.
            – Fetiţo, a intervenit domnul Ulieru, îmi place aici. Vei pune florile acelea în apă şi apoi ne serveşti. Meniul, dacă se poate…
            – Este totul pregătit, domnule, exact cum a fost comandat, l-a întrerupt Mariana arătând cu bărbia şi privirea către Fănel. Dacă doamnele au alte preferinţe, vă rog!
            – Mergem pe mâna bărbaţilor în seara asta, a intervenit plină de importanţă doamna Ulieru. Nu cred că se vor face de râs. Uite, este deja opt şi jumătate, a continuat ea etalându-şi ceasul minuscul ce se lăfăia pe post de medalion pe pieptu-i bogat şi dezvelit mai bine de jumătate.
            – Imediat, vă rog! În trei minute vă servim, a încheiat Mariana discuţia şi a ieşit la fel de uşoară şi neauzită precum intrase.
            Adevărat, după doar trei ori patru minute, s-a înapoiat însoţită de nea Vasile şi un picolo tinerel. Fiecare purta pe braţe, într-un echilibru uluitor, platouri şi farfurii cu o sumedenie de bunătăţi.

            Petrecerea a început cât se poate de vesel. Priviri furişe se strecurau de la unul la altul. Parcă fiecare aştepta ca cel de lângă el să înceapă şi să vadă care furculiţe şi cuţite se folosesc mai întâi. Doamna Mihaela a fost mai practică decât ceilalţi. A luat în mână ce a nimerit şi a exclamat:
            – Nu contează că luaţi din stânga ori din dreapta. Important e să puteţi băga în gură. Se poate şi cu mâna la nevoie, fraţilor… Ce risipă şi la ăştia cu atâtea furculiţe şi cuţite!
            Au zâmbit toţi. Anca a râs destul de tare. Pentru ea nu era o problemă. Era obişnuită cu restaurantele de lux.
            Domnul Bărbulescu, după ce i-a ţinut isonul la râs, nu-şi mai dezlipea privirea de pe pulpele lăsate aproape goale de fustiţa ei prea scurtă, în timp ce soţia sa îl examina cu coada ochiului pe Fănel. Aparent distrat, atent la toate şi la nimic, acesta privea insistent faţa şefului său, în speranţa că va citi pe ea ceva din ceea ce-l interesa. Se întreba deja cum vor proceda să poată vorbi. Avea senzaţia că toate femeile sunt foarte atente la tot ce se spune. Era încordat şi nerăbdător, iar timpul părea că alergă în defavoarea sa.                            Anca s-a lăsat repede antrenată de atmosferă. A înţeles că aşa zisa aniversare este paravanul unei întâlniri de alt fel. Urmărea cu abilitate privirile comesenilor, încercând să le ghicească gândurile. Cel mai mult o amuza atitudinea doamnei Ulieru. Ocupase scaunul ce părea a fi situat în “capul mesei” şi, în puţinele momente în care gura nu-i era plină, intervenea cu dorită, dar ineficientă, autoritate în dialogurile încrucişate. În mod cert, nimic nu o interesa mai mult decât conţinutul farfuriilor.
            Domnul Ulieru îşi vedea conştiincios de mâncare şi băutură. Vorbea cu măsură în serios, dar făcea risipă de glume şi râdea cel mai mult. Rupea şirul conversaţiei cu scurte întrebări menite a declanşa ilaritate şi nu pierdea nicio ocazie să admire pieptul Ancăi la fiecare mişcare mai neatentă ori deloc întâmplătoare a acesteia. După aperitive, cu paharul în mână a ţinut un scurt toast care a declanşat hohote de râs. A felicitat familia Nicolae pentru cei douăzecişişapte de ani de căsnicie! Probabil în acel moment tocmai aprecia vârsta doamnei în cauză…
            A fost momentul în care a avut răgaz să-şi încrucişeze privirile cu ale soţiei şi să ridice uşor din sprâncene. După numai trei minute, bărbaţii au rămas singuri. Doamnele au plecat să-şi refacă fardurile uşor deteriorate “de râs şi transpiraţie”, după cum a susţinut doamna Mihaela.
            În clipele următoare, în separeu s-a lăsat o linişte mormântală. Fănel rămăsese în picioare încă de la ieşirea doamnelor şi-l privea pe şeful său care ridicase mâna stângă cu degetul arătător întins către el, acuzator…
            – Ai luat mită, nenorocitule! a izbucnit comisarul-şef, făcând eforturi disperate să nu ridice tonul, să nu ţipe.
            – Nu-i adevărat, şefu, a îngăimat Fănel după câteva secunde de muţenie care-i albiseră faţa şi-i făcuseră mâinile să tremure uşor, deşi intenţionase să se declare chiar jignit de o aşa acuză.
            – Cum nu e adevărat? Eşti cercetat pentru luare de mită. Mai îndrăzneşti să negi?
            – Nu am luat banii nimănui, sefu’… Nu am pus eu mâna pe banii…
            – Nu, nu ai pus mâna pe ei. I-ai primit direct în cont, că eşti deştept, cretinule! Vorbele şefului au fost strecurate printre dinţi cu mare încărcătură de dispreţ, grele şi acuzatoare.
            Fănel a tresărit scurt şi muşchii feţei i s-au încordat vizibil. A întins mâna încet pe speteaza scaunului, l-a tras şi s-a aşezat în tăcere, cu privirea ţintă la cel ce tocmai îl acuzase. “Arabul m-a dat în gât, f…i paştele mamei lui! Numai el a putut face asta. Nu a mai ştiut nimeni, decât noi doi. Dar se pare că doar despre asta-i vorba…Poate mai e timp şi loc de făcut ceva…”. A întors încet capul către Emil şi apoi l-a privit întrebător pe şef.
            – Vorbeşte! E prietenul meu şi ştie, l-a repezit nea Costică înţelegându-i reţinerea. Te poate ajuta, nenorocitule! E comisar în Corpul de control al ministrului. Vorbeşte, nu avem timp!
            – Şefu, cum să spun… nu am impus eu să…
            – Aha! Nu ai cerut, dar ai dat numărul contului, nu? Nu ai impus tu!
            – Despre ce sumă este vorba cu adevărat şi când s-a întâmplat? a intervenit domnul Bărbulescu. Până în acel moment, a examinat atent atitudinea lui Fănel. Nu şi-a dezlipit ochii de pe chipul lui. Era sigur de vinovăţia acestuia. Ştia şi suma, dar dorea ca cel în cauza să o precizeze, recunoscând în acest fel. Era extrem de calm şi trăgea total degajat din ţigară.
            – …Trei mii de euro, a şoptit Fănel, lăsându-şi capul să cadă în mâinile rezemate cu coatele pe masă. Acum vreo trei săptămâni…
            – Pot să ştiu contra cărui serviciu? Foarte pe scurt, dacă se poate…
            – I-am găsit maşina furată şi m-am dus să i-o aduc… de la Braşov, a răspuns Fănel fără să-şi ridice privirile de pe faţa de masă.
            – Adică, de unde au dus-o oamenii tăi, nenorocitule! a izbucnit domnul Ulieru lovind destul de puternic cu pumnul în masă. Sau a fost doar o gogoaşă, ca să-l impresionezi, nu?
            Fănel nu a răspuns. A clătinat uşor din cap, afirmativ. Ceilalţi doi s-au uitat unul la altul. Se înţelegeau foarte bine din priviri. Comunicau rapid.
            – Spune foarte precis dacă mai ai şi alt caz în afară de ăsta, i-a cerut domnul Ulieru. Să vedem dacă se mai poate face ceva.
            – Nu, este singurul. Un cetăţean de…
            – Da, ştiu. De origine arabă. L-ai mirosit bine, amărâtule! Nu a făcut plângere penală, e doar o reclamaţie. Înregistrată. Poate că îţi aminteşti şi de altul… Până vin femeile, a continuat el în şoaptă. Hai, omule! Grăbeşte-te, că acu’ le vezi aici!
            Femeile sporovăiau în holul mare de la toaletă, în faţa oglinzilor. Băuturile spirtoase consumate, în afara faptului că le-au roşit uşor obrajii, le-au dezlegat bine limbile. Doamna Ulieru tocmai făcea haz de fusta scurtă în care era Anca îmbrăcată, în timp ce-şi tampona faţa transpirată.
            – Dragă, dacă lăsai crăpăul în faţă, practic nu mai aveai nevoie de ea. Arătai păsărica! Bieţii bărbaţi cred că-şi sucesc capul pe stradă după c…l tău! Observ că şi ai noştri trag cu ochiul… Când aveam eu vreo cincisprezece ani era moda asta…Ce şuturi ţepene arătam atunci, fetelor! Dar, nici acum nu mă dau bătută!
            – Ei, când merg nu pare aşa scurtă. Când mă aşez, doar, că se trage pe şolduri, s-a scuzat oarecum jenată Anca, învârtindu-se uşor în faţa oglinzilor. Vedeţi? Hai că nu e exagerată…
            – Nu este dragă, a intervenit şi doamna Mia Bărbulescu. Se poartă. La vârsta ta nu pare ciudată. Şi dacă-ţi arăţi puţin fesele ai mai mult succes. Până faci treizeci, mai merge…
            – Oho, mulţumesc! Sunteţi prea amabilă… Am împlinit deja 34 de ani, a întrerupt-o Anca vizibil încântată.
            Cele doua femei au privit-o surprinse. În ochii Mihaelei au apărut primele semne de invidie. Mia o admira cu sinceră simpatie. Ea era simplu îmbrăcată, dar elegant. Nu purta la acel deux-pieces, ce-i venea ca turnat pe trupul mlădios, decât două inele şi o cruciuliţă micuţă pe lănţişorul său de aur. Obişnuia să poarte la fel de scurt ca Anca, inclusiv la serviciu, dar la această „aniversare” nu i-a permis soţul să se îmbrace aşa. I-a smuls şi brăţările de la încheieturile mâinilor înainte de a pleca de acasă. „Nu merg să discut afaceri, toanto! Şi nici pe podium nu te duc. Interes profesional, e clar?”
            Când se pregăteau să plece, pe uşa deschisă larg a intrat o tânăra elegantă a cărei faţă era toată un zâmbet. Le-a salutat cu o uşoară înclinare a capului şi s-a îndreptat către o chiuvetă. După doi paşi s-a oprit şi s-a întors contrariată cu faţa către ele.
            – Anca! Tu eşti, nu? a exclamat ea bucuroasă.
            – Eu sunt, dar… nu-mi dau seama cine…
            – Hei, sunt Olga, doamnă!
            – Vai, da! Te recunosc acum… Eşti aşa frumoasă şi nu te-am mai văzut de mult timp, s-a scuzat Anca întinzând braţele către ea. S-au îmbrăţişat şi s-au sărutat.
            – Am venit să mâncăm aici. Au preparate excelente. Ne pregătim de plecare… Ne întâlnim la nuntă, da?
            – …La nuntă… nu înţeleg, a murmurat Anca, încercând să-şi amintească ceva.
            – La nunta noastră! Eu cu Valentin… Am trimis invitaţia…
            – Ah, da! Uitasem. Scuză-mă! Cred că surpriza revederii… “Nu am primit-o, a uitat să-mi spună ori de ce naiba a ascuns treaba asta? În ultimul timp cam multe se petrec fără să cunosc nimic”… Desigur, nu ar mai fi mult, a revenit Anca sperând să afle amănunte.
            – Două săptămâni trec ca mâine. Ce mai este timpul acum…?
            – Da, da! Ai dreptate… Deci, ne vedem la nuntă. Să fie într-un ceas bun!
            – Mulţumim, Anca! Am să-i spun lui Valentin că sunteţi aici…
            – …La aniversarea cuiva, a bâiguit Anca grăbit şi vizibil jenată. Sunt cu…
            – Cu noi şi cu alte persoane care ne aşteaptă cam de multişor, a precizat doamna Mihaela fără să le privească. Intervenţia ei a fost rece şi total lipsită de politeţe, dar cu efect. Cele două fete şi-au luat rămas bun imediat.
            Aproape de separeu, se auzeau voci. Când au intrat, nu mai vorbea nimeni. Cei trei erau vizibili încordaţi şi oricine ar fi înţeles că au discutat ceva serios şi încă nu au terminat. Doar Emil a zâmbit, detaşat, întâmpinându-le:
            – O! Parcă veniţi de la salonul de cosmetică. Arătaţi excelent, doamnelor! Sunteţi chiar frumoase!
            – Aşa cum arătăm întotdeauna, domnul meu, a intervenit soţia sa zâmbindu-i complice.
            – Da, asta aşa este. Bine punctat, a intrat şi domnul Ulieru în schimbul de replici. Să ne aranjăm şi noi ţinuta. Se impune, chiar dacă o spun în glumă… Vi-l lăsăm pe domnul Fănel să vă ţină companie,

frumoaselor…
            Cei doi au mers direct la toaletă, fără să privească pe nimeni. După ce s-au uşurat, au verificat subtil toate cabinele. Erau singuri. Aveau multe de vorbit şi se grăbeau. Şoaptele lor nu puteau fi auzite dincolo de hol. Peretele despărţitor era până în tavan.
            – Eşti sigur că nu e vorba de plângere penală, nea Costică?
            – Da, de asta sunt sigur. Dar nu pot fi şi de el. Nu-l mai cred. Dacă are şi altele la activ?
            – Suma de bani coincide cu depunerea în bancă. Sumele pe care le mai are sunt foarte mici. Depuse sporadic în zile care coincid cu cele de salariu. Cred că s-a terminat cu verificarea conturilor….
            – Ei, e bine dacă-i aşa. Ce zici? Mi-e teamă să nu se audă la general.
– La care?
            – La Kunta Kinte. Îl trece imediat în rezervă şi o trag şi eu pe urmă…
            – Mda! De parcă el ar fi cel mai cinstit din minister…
            – Păi e, că nu am auzit nimic până acum, a argumentat nea Costică afirmaţia făcută.
            – Da? Şi terenurile cumpărate pe nimic cu generalii de armată?
            – Care bre?
            – Din cele dezafectate… Foste poligoane de tir, cu toate amenajările de pe ele… Are şi conacul de la Perieţi de prin Olt, pe undeva, după cum se aude. Bârfeşte lumea…
            – Dă-i în p…a mamei lor de nenorociţi! Hai să ne vedem de ale noastre.
            Au mai discutat câteva minute până ce au fost întrerupţi de persoane care intrau la toaletă. Unele aspecte le-au adus mai greu la acelaşi numitor. Iritat, Emil a precizat la un moment dat:
            – Vorbeşti matale cu el. Eu nu mă implic şi sper că înţelegi de ce. Am motivele mele. Oricum, nu am auzit şi nu cunosc nimic. Să fie clar! Nu uita, nea Costică, mai e puţin şi vin alegerile. Se schimbă Guvernul. Vin alţii şi sistemul se zdruncină. Nici chestorul nostru nu va rămâne. Deci, să rezolve până la schimbare. Altfel…
            Fănel nu reuşea să întreţină o atmosferă plăcută. Era încordat, îngrijorat, neatent. Avea momente în care nu auzea şi nu vedea nimic. Gândul că reclamaţia era pe biroul unui procuror pe care nu-l cunoaşte îl paralizase. Salvarea lui a fost doamna Mihaela. În mare vervă, intuind de altfel ce se întâmplă cu el, cu cascadele ei de râs şi bancurile răsuflate, a captat atenţia şi bunăvoinţa celorlalte două femei şi a pus ospătara pe drumuri pentru rezolvarea unor capricii proprii gurmanzilor. În aşa circumstanţe a aflat Anca şi Fănel că doamna Ulieru are grad de comisar şi lucrează la Serviciul paşapoarte. Un serviciu “mutilat” prin trecerea sa în cadrul serviciilor publice comunitare, după opinia doamnei în cauză.
            Când au revenit cei doi, tocmai povestea o întâmplare plină de haz, în care personajele erau doi rromi (ţigani) neştiutori de carte care solicitau paşapoarte. Auzind despre ce este vorba, nea Costică a intervenit cu tact în discuţie:
            – Sunt haioase povestirile tale, dragă, dar te rog eu frumos să nu ne distrăm cu aspecte de la serviciu… Adică, nu aici, vreau să zic. Acasă e altceva. Nu te supăra…
            – Bine, bine, nu mă supăr, dar… uite că masa plânge. Ce mai comandăm şi noi?
            – O, asta nu este o problemă, a sărit Fănel îndatoritor, spuneţi ce doriţi şi…
            – Aveţi puţintică răbdare, fetelor, l-a întrerupt domnul Ulieru. Merg cu domnul Fănel pe la bucătărie. Vreau să le spun eu cum să prepare ceva surpriză. Nişte cotlete simple nu vă satisfac… Hai, băiatule! Mai beţi şi voi un păhărel până ne întoarcem… Ia comanda, Emile!
            Traversând sala, au găsit-o pe ospătară la una din mese şi nea Costică i-a făcut semn să se apropie. Era agitat şi grăbit, mânios şi nemulţumit, dar reuşea să-şi ascundă foarte bine frământările, trăirile şi sentimentele. Volubil şi zâmbitor, părea a fi foarte bine dispus.
            – Fetiţo, vrem tochitură dobrogeană. Să fie cu usturoi din belşug şi bine condimentată.
            – Desigur! Am reţinut, domnule…
            – O mămăligă vârtoasă să facă băieţii şi să nu uiţi de castraveciori muraţi dacă nu aveţi murături, a continuat nea Costică înghiţind în sec. Să aduci vin roşu de Murfatlar. Ai reţinut? Hai, repede! a îndemnat-o el pe Mariana în timp ce-şi freca mâinile şi îşi plimba ochii pe trupul ei, pofticios.
            – Frumuşică foc, gagica asta! a exclamat el imediat ce femeia s-a întors să plece. Merită să i-o trag odată când mai vin aici…
            – Da, şefu! „Dacă mai ai cu ce, f…e în gură de boşorog!”… E chiar frumoasă, a confirmat Fănel fără să stea pe gânduri, deşi nu i-a picat deloc bine remarca şefului.
            La toaletă era mişcare. Au ieşit afară. Era cald şi linişte.
            – Hai în maşină. Cinci minute. Să nu ne deranjeze nimeni… Stai liniştit. Radule, ai mâncat? l-a întrebat nea Costică pe bărbatul care a coborât dintr-un Jeep model “Grand Cherokee” de culoare aurie parcat în faţa restaurantului.
        – Nu, să trăiţi! M-am gândit că…
        – Mai stăm vreo două ceasuri, mergi liniştit, băiatule!… Un prieten, că doar n-o să conduc eu după atâta băutură, l-a lămurit el pe Fănel care asistase năucit la această scenă.
            “Da…un prieten! Că aşa-i vorbeşti unui prieten, cu să trăiţi… Să fie a lui maşina asta? E de cel puţin nouă-zece mii de euro, băi frate!” se minuna el în timp ce se aşeza pe bancheta confortabilă din spate.
            – Măi, omule! Nu ai decât o variantă, a schimbat vorba nea Costică, făcând eforturi să-şi păstreze calmul. Stai de vorbă cât mai repede cu arabul. Să-şi retragă reclamaţia. Să spună că a greşit. Să nege, băi, că ai cerut şi că ţi-a dat mită… Pricepi?
            – Credeţi că procurorul va admite, şefu, că…
            – Niciun procuror. E o reclamaţie, dă-l în p…a mă-si! Dar a ajuns la ăştia de la Inspecţia Internă şi dacă ei constată ca eşti vinovat, ai belit-o! Pe româneşte ţi-o spun, l-a întrerupt şi l-a lămurit şeful pe Fănel.
            – Cum să fac eu? Trebuie să-l găsesc, dar cum să-l conving… Mă gândesc că nu ştie bine limba şi putea avea greşeli în exprimare… Ce ziceţi?
            – Să scrie cu mâna lui că ţi-a dat ca recompensă că i-ai găsit maşina… E treaba ta! Restitui banii toţi, te rogi de el… îl implori, îl cinsteşti… Îl f…i! Nu mă interesează. Luni să fie treaba clară, băiatule!
            – Luni? Aşa repede? Dacă nu-l găsesc…
            – Repet, nu mă interesează! De marţi încolo hârtia aia ajunge departe…
            – Plec mâine dimineaţă, şefu… Să nu mă căutaţi nici duminică… “Cred ca numai la Timişoara ori Constanţa îl găsesc pe Abdul! Trebuie să-i iau urma…”.
            – Eşti liber, omule, dar să rezolvi. E clar?
            – E clar, să trăiţi! Vă mulţumesc pentru…
            – Nu-ţi răci gura de pomană. Toate la timpul lor. Te-am şters de la sufletul meu. Nu meriţi decât câţiva pumni, nenorocitule! Şi să-ţi schimbi mutra aia bleagă când ajungem la masă, că-mi strici tot cheful…

*

Capitolul IV / 4

            Trecuse cu puţin de miezul nopţii când Fănel şi Anca au ieşit din restaurant, la mai puţin de zece minute de la plecarea gălăgioasă a celorlalte două cupluri. Uşor ameţit, mai mult de gândurile şi planurile ce-l frământau decât de băutură, el avea mersul nesigur. Nu consumase cot la cot cu ceilalţi doi bărbaţi, dar părea a fi epuizat. Iar atenţionarea şefului său, lansată în loc de rămas bun, l-a iritat peste măsură când a simţit asupra sa privirile pline de falsă compătimire ale întregului grup.
            Anca a reuşit să-şi păstreze calmul, chiar dacă băuse la fel ca cele două doamne. Nu a luat în seamă nici aerul de superioritate afişat ostentativ de cuplul Ulieru şi nici remarcile răutăcioase ale doamnelor cu privire la profesiunea ei. A fost atentă la tot ce se discuta şi nu i-au scăpat privirile furişe ale bărbaţilor. Îşi formase o părere despre fiecare în parte şi nu s-a mirat de târguiala doamnelor pe buchetele de flori, la plecare, cum nici de grija celor doi domni de a lua cu sine sticlele de băutură desfăcute şi negolite în întregime. Buchetul de orhidee ce i l-au dat ei, l-a oferit Marianei, chiar dacă a observat că Fănel i-a lăsat o hârtie de o sută lei în plus faţă de suma înscrisă pe nota de plată. Atâta doar că a fost şi ea puţin răutăcioasă la încercarea de refuz a „unei amărâte de chelnăriţă”.
            – Au fost pentru mine, dar pentru că serviciul tău a fost ireproşabil, ţi le ofer cu plăcere.
            – Multumesc, dar sunteţi sărbătorită, am înţeles, iar florile…
            – Păstrează-le tu. Soţul meu a adus acasă foarte multe buchete. Nu duc lipsă. Am ocupat toate vazele prin apartament, dragă, a insistat ea observând zâmbetul lui amar…
            Ajunşi lângă maşină, Anca a încercat să-l convingă pe Fănel să cheme un taxi. El s-a opus, motivând că este o oră la care şoselele sunt aproape pustii şi a doua zi pleacă în misiune.
            – Ce naiba misiune ai de îndeplinit? Sâmbătă şi duminică, Fănele? De când şi de ce ai început să mă minţi şi să te ascunzi de mine? Am văzut eu în noaptea asta cât mă respecţi tu şi cât te respectă alţii pe tine. Eşti de plâns! a răbufnit ea aproape ţipând. Adevărat, erau singuri în parcare în acel moment, dar se întâmpla pentru prima oară ca Anca să ridice tonul atât de tăios.
            – Tu nu l-ai auzit când a zis că până luni să fie treaba rezolvată? Şi de ce mama dracului ţipi tu la mine? Nu-ţi dau ţie socoteală pe ce fac la serviciu, i-a răspuns el mânios. Treci în maşină imediat dacă nu vrei să vii pe jos! a ameninţat-o fără să o privească şi s-a urcat la volan.
            Până acasa nu au vorbit şi nu s-au uitat unul la altul nicio fracţiune de secundă. Fiecare îl învinovăţea pe celălalt pentru ieşirea nervoasă din parcare. Fiecare căuta o justificare în conduita necorespunzătoare a celuilalt. Răstălmăceau fiecare gest şi vorbă, fiecare privire. Şi pe măsură ce trecea timpul, fiecare se înverşuna mai mult şi găsea nod în papură celuilalt.
            – Frumoasă petrecere! M-ai făcut fericită cu aşa atmosferă în care m-ai sacrificat fără milă, a început Anca să-şi descarce nervii. Am ajuns să râdă nişte toante de mine, ca şi când…
            – Poate că ai uitat, dar „toantele” alea au studii superioare şi posturi foarte bune în…
            – Asta era treaba? Studiile mele? Te râcâie pe tine chestia asta?
            – Nu am zis că mă râcâie. Am spus că ele au studii şi, drept urmare, nu sunt toante, a încercat Fănel să repare o gafă facută doar din răutatea ce-l stăpânea în acele clipe.
            – Da, nu sunt toante. Sunt chiar inculte, dacă vrei să ştii! Era şi normal. Cu facultatea făcută în particular, la fără frecvenţă şi cu portbagajul plin, la ce ar mai…
            – Adică ce vrei să spui? a întrerupt-o el în timp ce-şi arunca pantalonii pe un scaun. Că la stat e mai grozav ca la particular? Nu eşti tu în măsura să faci diferenţa!
            – Nu sunt? De ce? Că esti în aceeaşi căruţă cu toantele? a izbucnit Anca fără reţineri, agitându-şi braţele goale.
            – Eu am dat licenţa la stat. Ai uitat că…
            – Nu am uitat nimic. Doar licenţa, domnule Fănel! Restul, la “Titu Maiorescu” şi nici nu ştii dacă ai fost prezent la toate examenele. Tu eşti cel care uită că…
             – Nu am uitat nimic. Cum-necum, am făcut-o şi eu şi ele şi alţii. Tu nu ai făcut-o, e clar? Până şi o chelneriţă are facultate…
            – Asaaaa?! Da, da…De aia i-ai dat ciubuc un milion, soţul meu drag? Pe acolo aveai tu misiuni de noapte când…
            – Tine-ţi gura, te rog! a ţipat el privind-o ameninţător. Vorbeşti prostii şi nu e cazul, a continuat cu voce scăzută, dar furios, conştient fiind că devenise exagerat de tăios.
            Anca s-a aşezat pe scaun cu bluza într-o mână şi cu fusta în cealaltă. Rămăsese ca paralizată de acea expresie “ţine-ţi gura!”. Mâinile începuseră să-i tremure uşor şi-l privea stupefiată cum se plimbă nervos prin cameră, în chiloţi şi ciorapi. A aruncat bluza şi fusta pe jos şi si-a scos sutienul cu mişcări mecanice, după care a mers la baie şi a îmbrăcat un halat. Se hotărâse să nu mai vorbească. A plecat la bucătărie. Când a intrat Fănel, era la a doua ţigară. Prima zăcea în scrumieră fumată pe jumătate, răsucită şi strivită. El, tot în ciorapi şi chiloţi, a scos o sticlă cu vin din frigider şi a turnat în două pahare. După ce a aprins o ţigară, a întrebat-o plictisit şi obosit:
            – Bei puţin vin?
            – Nu am nevoie, a răspuns ea sec. Privea pe fereastră fără să vadă nimic. Când a simţit că el s-a ridicat să plece după ce a golit paharul, fără să se întoarcă, neaşteptat de calmă, l-a întrebat:
            – Ţi-a fost de folos prezenţa mea?… Ai obţinut ceea ce ai dorit?
            – Adică ce vrei să spui? Nu înţeleg la ce te referi, i-a răspuns el privind-o mirat.
            – Nu înţelegi? Mă surprinde… Pentru ce mi-ai cerut să înlocuiesc costumaşul grena cu fusta aceea scurtă? Ai vrut să te dai mare faţă de mitocanii ăia că ai nevastă cu picioare frumoase? Doar pentru asta-s bună?
            – Află că da! Eşti mulţumită? a întrebat el redevenind agresiv în atitudine. La ce mama dracului mai eşti bună? Spune! a ţipat Fănel izbind cu pumnul în masă atât de tare încât vinul din paharul ei a sărit afară.
           Anca a amuţit din nou. Nu-i venea să creadă ce a auzit. Nu putea înţelege cum şi de ce s-a ajuns la o aşa discuţie urâtă. Dorea să-i pună capăt, dar, în aceeaşi măsură, revolta ce o simţea născându-se şi cotropindu-i gândirea şi trupul o îndârjea. Avea nevoie de explicaţii.
            – Tu realizezi cât mă jigneşti? Ce să înţeleg din toate astea? Că m-ai folosit atâta timp şi eu, ca proasta, am crezut în tine?
           – Crezi ce vrei. Nu mă interesează si lasă-mă dracului în pace! a bolborosit Fănel şi a ieşit trântind uşa după el.

                                                                        *
            Se luminase afară şi câteva raze de soare se opriseră pe trupul ghemuit sub un cearşaf. Anca a deschis ochii mari după ce a clipit des de mai multe ori şi i-a frecat uşor cu pumnii strânşi. A făcut recunoaşterea încăperii în care se simţea ca o străină. Dormise singură pe o canapea din camera de oaspeţi, lăsându-l pe Fănel în dormitor, după ce el a împins-o cu brutalitate jos din pat. Plecase ca un câine bătut de stăpânul pe care-l adora…
            Şi-a amintit că, rămasă singură în bucătărie, a dat frâu liber lacrimilor ce o tot încercaseră. Apoi, după ce s-a liniştit, şi-a reproşat întreaga atitudine. “A băut şi el mai mult şi a fost supărat. Cine ştie ce necazuri are la serviciu… Nu trebuia să-l mai enervez şi eu. L-am jignit şi cu facultatea…Uf, ce proastă am fost! Când e omul cu aburii alcoolului în cap nu trebuie să-l iriţi. Vorbeşti a doua zi cu el, pe trezie…Trebuie să fac primul pas spre împăcare. În pat se rezolvă multe. Au dreptate femeile de la serviciu care susţin că gura te ceartă şi p…a te împacă”.
            A intrat în vârful picioarelor în dormitor. A lăsat halatul să-i cadă de pe umeri şi s-a strecurat în pat. Nu a apucat să se aşeze lângă el…
            – Ce vrei? Ţi-am spus să mă laşi în pace. N-ai auzit?
            Vocea lui Fănel parcă a spart întunericul şi a lovit-o în moalele capului cu cioburile lui mărunte. Nu se aştepta la aşa ceva. După primul impuls de a se retrage, s-a hotărât să mai încerce o împăcare.
             – Dragul meu, suntem obosiţi. Avem nişte motive de iritare, dar hai să…
            – Tu eşti turc? Nu înţelegi că vreau să fiu lăsat în pace acum?
            – Bine. Cheful vine mâncând. Ştii tu, ca la nuntă… Când trebuie să mergem la nunta lui Valentin cu Olga? Nu mi-ai spus.
            – …N-am spus? Probabil că am uitat…, a bolborosit el după o pauză destul de apăsătoare. Fusese surprins de întrebare. “De unde p…a mă-sii a aflat asta, frate? La restaurant nu s-a vorbit despre aşa ceva”. Mergem peste două săptămâni cred, a continuat el oarecum împăciuitor. 
            Anca s-a lungit aproape de el în pat şi a întins un braţ să-l cuprindă. Se înfierbântase ca din senin. Chiar îl dorea. Şi-a amintit că de mai multe nopţi nu se atinseseră. “Oare de ce? Se culcă cu ospătara aia? Nu mă mai place, nu mă mai doreşte? Vom vedea…”.
            Când a coborât braţul şi l-a atins undeva peste umeri, el s-a întors brusc şi cuvintele lui au biciuit-o cu sălbăticie:
            – Eşti atât de proastă să nu înţelegi că nu te vreau? Sunt obosit şi nu am chef de tine la ora asta. E clar, femeie? Pleacă-n p…a mă-tii şi lasă-mă odată!
            … A oftat adânc şi a coborât de pe canapea cu o senzaţie puternică de oboseală.

            Tot somnul fusese un coşmar. După ce şi-a preparat o cafea amară, a lăsat-o să se răcească şi a mers la baie. S-a privit în oglindă. Avea cearcăne adânci şi faţa-i era tristă, răvăşită. “Sunt demolată rău de tot! Parcă m-a tamponat tramvaiul 14… Cu ce am greşit, oare? Asta-i fericirea ce mi-a oferit-o el! Parcă aşa se justifica în discuţia cu taică-meu. Doar l-am auzit atunci cu urechile mele…”.
            După duş si cafea a încercat să facă ordine prin casă. A strâns şi a pus la locul lor doar lucrurile ei. Pe ale lui le-a lăsat acolo unde fuseseră aruncate. “Dacă tot nu sunt bună de nimic… nu mai fac nimic. Să vadă cum e. Şi nici mâncare nu-i fac. Să-şi facă singur! Nici eu nu mai am chef de nimic…”.
            A luat telefonul şi s-a tolănit pe un fotoliu, cu ţigara în mână.
            – Alo, ce faci scumpo?
            – Bună, iubita! Ce-i cu tine de mă suni la ora asta?
            – Uite, mai vreau o cafea vorbită. Vii sa vorbim câte ceva?
            – Ohoho, de-ai şti unde suntem noi acum… 
            – Nu eşti acasă, Gabi? 
            – Nu, iubita. Suntem la Lereşti… 
            – Unde naiba e asta, fată? 
            – Dincolo de Câmpulung Muscel, la câţiva kilometri… Plecăm sus la Voineasa acum… 
            – E frumos? Cu cine… 
            – Suntem toţi, cu pitici cu tot. Am plecat de ieri. E fain aici. Să vezi ce colorit e pe dealuri şi mergem să vedem zăpada veşnică…
            – Bine fată, distraţi-vă sănătoşi!
            – Alo, iubita! Nu eşti în apele tale…
            – Ba da… lasă, vorbim când vii…
            – Bine, pa-pa, te pupăm toţi, paaaaa!
            Anca a închis înciudată telefonul. “Ei bine, iată ce înseamnă să fii fericită cu adevarat. Gab cred că este. Chiar dacă nu are serviciu şi nu s-o pricepe la toate. Dar are un bărbat ca lumea lângă ea. Eu nu sunt bună de nimic!” Chiar dacă gătesc mai bine, păstrez casa curată, mă îmbrac cu gust şi fac bună impresie în societate…”
            A deschis larg frigiderul. După ce l-a examinat sumar, l-a închis hotărâtă. “Am o foame în mine de două persoane! Plec şi mănânc în oraş. Mă plimb şi apoi merg direct la spital. În tura asta dublă am timp să meditez. Sunt prea tulburată acum. Am nevoie de relaxare”.
            Când a intrat în spital, parcă era alta. Surâzătoare, atent îmbrăcată, chiar elegantă, Anca răspundea cu amabilitate la saluturi şi intra uşor în dialog cu oricine. A pătruns în atmosfera specifică de serviciu cu uşurinţă şi plăcere. Reuşise să se detaşeze total de problemele personale. Bolnavii erau parcă cel mai bun calmant pentru ea. Grijulie, atentă, plutea de la un pat la altul cu zâmbetu-i cald şi încurajator, cu vorbe de îmbărbătare şi cu mâna-i uşoară făcea injecţii care nu provocau teamă ori durere. Toţi o preferau şi o urmăreau cu drag de câte ori era de gardă.
            La ora vizitei de seară a avut surpriza să-l vadă pe doctorul Dobrescu. Nu ştia că este în spital. Şi-au zâmbit când privirile s-au întâlnit şi s-au salutat. Când au ieşit din ultimul salon, el a întrebat-o direct:
            – Ce-i cu tine? Nu eşti cea pe care o cunosc… Nu te-ai distrat bine la aniversare?
            – O, ba da! a răspuns ea contrariată. Poate puţin obosită… În rest, fără probleme, doctore.
            – Mda… Te cunosc prea bine ca să poţi ascunde ceva de mine… Te frământă un ceva anume. Te roade adânc de tot, a contrazis-o el privind-o atent, cu seriozitate şi chiar cu o doză de îngrijorare pe care se forţa să o ascundă. Ai făcut vreo cucerire puternică şi ţi-e teamă, poate, a continuat încercând să schimbe cursul conversaţiei.
            – Departe de mine aşa întâmplare fericită, doctore, a răspuns Anca râzând.
            – Ei, lasă!… Ştiu că eşti de serviciu în noaptea asta. Poate îmi acorzi plăcerea să mai stăm de vorbă, a lansat el invitaţia asigurându-se că nu sunt ascultaţi. Cred că ai ce-mi povesti.
            – Suntem împreună în tura de noapte?
            – Da, suntem şi aş vrea să nu uiţi… După tratamentele de la miezul nopţii te aştept în cabinetul meu. De acord?
            Anca l-a privit în adâncul ochilor şi l-a analizat. Părea extrem de serios şi hotărât. Nici urmă de ironie ori glumă. Fără să-şi mute privirea, i-a răspuns şoptit:
            – Da, Viorele! Cred că am multe să-ţi povestesc. Voi veni.

                                                                        *
            Spre deosebire de alte zile în care timpul se scurgerea cu repeziciune, în seara aceea parcă stătea pe loc. Anca era nerăbdătoare. Nu ştia ce va fi şi nici nu îndrăznea să-şi facă planuri de vreun fel. Amintirile neplăcute din noaptea trecută începuseră să vină una câte una. Fiecare moment consumat îl judeca cu totul altfel decât atunci când se petrecuse. Se mira cum de a putut suporta totul, fără să se manifeste aşa cum simţea că ar fi făcut-o acum. În acelaşi timp, se felicita de câte o ieşire ce-i dăduse satisfacţie. Dar, una peste alta, era nemulţumită şi neliniştită. Şi toată neliniştea, în paralel cu durerea ce o apăsa în adâncul sufletului, veneau din partea lui Fănel. Din atitudinea şi expresiile lui. Din mentalitatea pe care i-o descoperea acum, pentru întâia oară.
            Curând, a trecut cu gândul la Viorel. Se întreba cum a reuşit să o descopere, să-i citească pe faţă că a avut ori că are probleme. Ar fi dorit să ştie dacă o priveşte prin prisma raporturilor de muncă ori, strict, în relaţia
bărbat-femeie. “Dacă ar fi a doua variantă, ce voi face? Voi avea puterea să-i rezist? Sper că da. Nu ar fi prima oară când refuz un bărbat. Deşi, pe el, parcă… Nu ştiu ce naiba văd în ochii lui de mă înmoi toată! În plus, cu mine s-a purtat exemplar, comparabil cu celelalte fete din secţie… Culmea e că despre el nu am auzit vorbindu-se ca despre alţi medici. Hm! Nici despre tata nu am auzit. Hai că acum are o vârstă, vorba aceea, dar nici din timpul tinereţii sale nu s-a aflat nimic. Să fi fost el aşa serios? Poate…foarte discret… De asta e mama fericită! Nu a înşelat-o. Cât despre ea, bag mâna în foc că nu a cunoscut alt bărbat… Aşa şi Viorel. Nu s-a auzit nimic, ori eu nu bag în seama prostiile astea? Hm, ce fierbinte
m-a sărutat atunci, la chirurgie! Şi cât m-am speriat de rău! Cred că mai teamă mi-a fost de mine, atunci. Iar acum vom vorbi sau va dori mai mult decât atât? Am rămas şi singură. Au plecat una câte una… Deh, e sâmbătă noaptea. Dacă nu-s urgenţe, e linişte”.
            A lăsat totul în ordine şi s-a retras în camera de gardă. A completat ceva într-un registru. S-a dezbrăcat şi s-a înviorat sub duş.
            Privindu-se în oglindă, s-a întrebat din nou: “Ce ai de gând, Anca? Singuri, la o aşa oră, de ce naiba crezi că te aşteaptă? Păi, ce să zic? Şi eu vreau! Nu eşti măritată? Ce nevoie ai? Ba da… cu un bădăran. Care sunt sigură că mă înşeală. Am şi eu dreptul să fiu iubită… Atunci, du-te! Oricum, recunoşti că eşti topită după el. Dar el? Te doreşte ori te înscrie în palmares? Mă doreşte, nu fi proastă! Dacă era vorba de palmares, se lua de mine de mult timp. Atunci… sa fii fericita, Anca!”
            Era goală. A potrivit câteva bucle, s-a dat cu puţin parfum de calitate şi a luat un halat curat pe ea. “Atât. Fie ce-o fi!”
            A intrat uşoară ca un fulg de nea, după ce a bătut discret la uşă. El era la birou. Citea. La televizor, pe un post oarecare, se transmiteau ştiri sportive. Mirosea frumos în încăpere. Ceva ce aducea cu aroma pinului.
            Viorel a tresărit şi a ridicat capul. Nu auzise bătaia uşoara în uşă. Era îmbrăcat în pantaloni şi maiou. I-a zâmbit, s-a ridicat de pe scaun şi s-a apropiat de ea, întinzându-i mâna.
            – Pofteşte! De ce ai rămas la uşă, dragă?
            – Eu… ţi-am promis şi am venit să stăm de vorbă…Am rezolvat sarcinile de…
            – Lasă-le încolo de sarcini… Îmi dai voie? a întrebat-o după ce deja o cuprinsese în braţe pe după umeri.
            – Nu ştiu ce să zic… Dacă tu vrei…, a bâiguit Anca în timp ce trupul se oferea de voie şi capul i se lăsa încet pe spate.
            Sărutul a venit de la sine, după ce a strâns-o la piept şi i-a suflat uşor, ca o boare, în zulufii de pe lângă ureche. Ea s-a abandonat total în braţele lui, cu ochii închişi, fără să mai respire. Creierul refuza să gândească ori să comande o mişcare. Simţea o ameţeală plăcută de care nu dorea să fugă şi atât.
            Când buzele lor s-au desprins din sărutul lung, tremurau. Ea a deschis ochii şi nu a putut articula decât “m-ai ameţit!” şi apoi a întins mâna după un scaun. Dar a întâlnit mâna lui şi s-a lăsat prinsă de încheietură.
            – Nu te aşeza. Avem timp şi de odihnă. Uite, te liniştesc de îndată, a şoptit el şi a cuprins-o din nou în braţe.
            Ea s-a lăsat în voia lui. După ce a întors-o cu spatele, prin gesturi pline de mângâieri încete, mâinile lui au căutat nasturii halatului şi au început să-i desfacă rar, fără grabă. Apoi, i-au cuprins sânii în căuşul palmelor şi i-au mângâiat fin mameloanele, înfierbântându-le prin căldura interioară ce-o emanau. Curând, s-au ridicat spre umeri în acelaşi timp cu halatul ei.
            Înţelegând că o dezbracă, Anca s-a arcuit puţin cu mâinile aduse pe piept şi l-a rugat în şoaptă:
            – Te rog… stinge lumina, Viorel!
            – Sssst! Nu ne deranjează. Nu intră nimeni, am pus siguranţa…
            – Dar mi-e jenă… Nu pot!
            – De ce să stricăm momentul? a întrebat el aruncând halatul în spate, la întâmplare. Nu observase că este goală.
            A început să o maseze cu abilitate pe gât şi umeri, apoi, după ce i-a şoptit să se aplece, a coborât sistematic către mijloc. Atunci a văzut-o goală. A zâmbit satisfăcut şi a continuat masajul cu o mână. Cu cealaltă a desfăcut cureaua şi a tras fermoarul de la pantaloni. I-a dezbrăcat şi, cu dexteritate, a scos şi chiloţii.
            Anca nu a văzut, dar a intuit totul şi se întreba ce va urma. Fără să întrerupă masajul, Viorel şi-a apropiat trupul şi s-a lipit de ea. A condus-o uşor către birou, doi paşi.
            – Pune mâinile pe el, i-a şoptit gândind cu surprindere: “Nici nu trebuia să-i spun eu treaba asta!”
            Anca s-a conformat, atentă la toate atingerile lui. Masajul o relaxa total. Crea o senzaţie de bine general. Apoi, i-a produs plăcere. Iar când i-a simţit pe pielea ei bărbăţia tare şi catifelată, a cotropit-o o dorinţă imposibil de strunit.
            El i-a simţit umezeala subită. „E pregătită perfect; calm!” şi a încercat să o penetreze. Simţind că nu reuşeşte din prima încercare, Anca a dus mâna şi a prins penisul învârtoşat, introducându-l parţial, cu grijă, după ce l-a palmat curioasă cât să-l simtă bine. “Nu-i mai mare ca a lui, dar e grozav de tare!”
            Nu ştia cum să se mişte în poziţia asta, dar instinctul şi plăcerea au făcut ca fesele ei să danseze într-un ritm tot mai alert. Adevărat că şi mâinile lui strângeau coapse sau umeri ori sâni într-o ordine parcă prestabilită, coordonându-i jocul. Senzaţiile dinlăuntrul ei erau unice. O atingea acolo unde nu bănuia că se poate ajunge şi icnea, din când în când, dominată de o fervoare de care nu avusese parte. Avea impresia că pluteşte, că se înalţă şi flăcări nevăzute o înfierbântă şi o topesc.
            El a simţit când ea s-a excitat puternic, gemând încet şi ritmic de plăcere, dar nu a încetat mişcarea. Mai apoi, i-a şoptit:
            – Mergem în pat…
A aşezat-o cu faţa în sus. A sărutat-o şi a mângâiat-o cu plăcere evidentă, în timp ce ea îşi plimba mâinile pe umerii lui, pe coapse, pe fese, până a ajuns unde dorea. Acolo nu erau necesare mângâieri. A exclamat fără voie şi a prins, doritoare, izvorul plăcerii anterioare în palmă.
Nu-i venea să creadă ca este la fel de tare. Şi-a desfăcut picioarele adunându-şi genunchii şi l-a îmbrăţişat cu putere. El şi-a trecut braţele pe sub încheietura genunchilor ei, a pătruns-o şi trupurile lor au început dansul cifrelor cu rotunjimi. Când i-a trecut picioarele pe umeri, ea gâfâia, transpirată toată. Nu mai ştia de câte ori s-a excitat. Îl simţea până în adâncul trupului cu o plăcere mistuitoare, nebănuită. Avea senzaţia că e un vulcan care erupe. L-a simţit şi pe el finalizând şi a rămas uimită de dorinţa de a continua să o posede şi de vitalitatea ieşită din comun.
            “Aşa ceva nu credeam că e posibil! Fănel nu a reuşit niciodată sa înnădească un număr… Nu mai rezist, dar e fantastic de plăcut!”
            Când au terminat, cearşaful de sub ei era ca scos din apă. Ei, asudaţi în întregime, suflau din greu şi se îmbrăţişau vlăguiţi şi fericiţi…

Marian MALCIU
VEZI AICI – Capitolul 5
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“ODĂ MĂRIEI SALE, SFINXUL” de Ion Iancu Vale

“Poarta Bucegilor”, (oraşul Buşteni), ni s-a “deschis” în acel gla…