Marian MALCIU: “Destăinuiri”- cap. 2/1 / Romanul ISPITA

ispita2-426x320 Marian MALCIU: “Destăinuiri”- cap. 2/1 / Romanul ISPITAÎn acelaşi timp, Fănel zâmbea necunoscutei pe care o invitase la masa pe care friptura, doar începută, se răcise deja. Înaltă, suplă, îmbrăcată simplu, decent, dar cu gust, intrase fără zgomot în separeu, condusă discret de ospătar, arborând un zâmbet uşor, prietenos şi, în aceeaşi măsură, timid.
            L-a privit fugar pe bărbatul care s-a ridicat precipitat de pe scaun să o întâmpine şi să se prezinte ceremonios în timp ce o privea admirativ:

            – Fănel, pardon! Ştefan Nicolae, doamnă, onorat că mi-aţi acceptat invitaţia!
            – Mariana Iordache, a murmurat ea cu vocea  uşor gâtuită de emoţie, în timp ce întindea cu graţie mâna pe care Fănel a strâns-o cu plăcere evidentă, înclinându-se din nou.
            – Vă rog, luaţi loc! a invitat-o el precipitat, prinzând cu vioiciune scaunul de spetează pentru a i-l oferi. S-a retras apoi pe al său. Din acea poziţie Mariana putea observa întregul separeu şi sala cea mare, cât permitea deschiderea draperiei. Ea nu vedea decât masa şi, din când în când, bărbatul care-i zâmbea privind-o curios fără să se ascundă.
            Încă nu-şi revenise din emoţia ce a încercat-o când a luat hotărârea să accepte invitaţia. „De ce să accept? Ce impresie o să-i fac acestui domn? Că sunt o femeie uşoară, nu? Pare mai singuratic decât mine. E dus pe gânduri şi e trist. Va trebui să-i spun că lucrez aici. Oare cum va reacţiona?”
            Iar acum, când îl avea în faţă, nu îndrăznea să-l privească în ochi, mai ales din momentul în care i-a simţit privirea directă şi cercetătoare cu care o învăluia. Se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să refuze, deşi o încurajase puţin felul în care a primit-o.
            – Aş vrea să-mi spuneţi ce preferaţi să mâncaţi şi dacă vă pot oferi…
            – Vai, nu! Nu este cazul, mulţumesc! Eu am comandat deja şi… ah, iată că mi se aduce!
            – V-aş cere o favoare, frumoasă doamnă…
            – Da, chiar vă rog!
            – Sunteţi de acord să ne spunem pe nume?
            – Mariana! Sigur că da, nu mă deranjează, domnule…
            – Fănel, te rog, a zis el şi a întins braţele pentru a cuprinde într-un gest de apropiere şi plin de tandreţe palmele ei micuţe ce se frământau încet pe marginea mesei.
            Mariana a tresărit uşor, surprinsă, intenţionând să-şi retragă mâinile, dar s-a răzgândit imediat. I-a privit ochii pentru întâia oară, intens, încercând să citească în ei gândurile bărbatului, preţ de câteva secunde. Nu mai era stăpânită de emoţie. Deşi era foarte concentrată, şi-a coborât privirea către mâinile lor reunite, uimită de căldura pe care el o transmitea prin degetele ce-i mângâiau uşor palmele.
            Brusc, s-a încordat şi obrajii ei frumoşi au rămas parcă fără culoare. Şi-a retras degetele încet, puţin câte puţin, şi-a prins palmele una peste cealaltă strângându-le vizibil şi l-a privit întrebătoare. A deschis gura să spună ceva, dar a tăcut.
            „Fata asta este chiar foarte frumoasă. Daca ar fi blondă, ar fi la fel ca Anca, ori chiar mai frumoasă decât ea. Şi ce buze fragede şi bine conturate are! Iar trupul, cât am reuşit să-l văd, e trăsnet! Trebuie sa fiu foarte atent pentru că pare a fi inteligentă, dar…ce se întâmplă cu ea…?”, s-a întrebat Fănel întrerupându-şi monologul interior.
            – Nu te simţi bine, Mariana? Te-ai albit de tot… Ţi-e rău?
            – A… nu, nimic… Am vrut să spun ceva dar, poate că mai târziu…
            „Curajos băiat şi ştiu bine ce dureri mari avea atunci, chiar dacă reuşea să-şi ascundă suferinţa. Iar ochii… ochii parcă mă învăluiau şi mă apropiau de el atât de mult încât nu mai vedeam nimic în afara pupilelor. Parcă intram în adâncul lor ce părea a fi atât de cald şi luminos. Am rămas ca proasta-n târg privindu-l şi întrebându-mă de ce îmi ard obrajii. Iar când s-a prezentat milităreşte, mi-a luat piuitul, zău aşa! Ce naiba, că doar m-au curtat atâţia bărbaţi şi nu am simţit niciodată că roşesc. Am simţit atunci, în acele momente, că mă îndrăgostesc de el şi uite că aşa a fost. Şi el… pe unde o fi la ora asta? Tot în şedinţă? E posibil ca dragul meu soţ să mă înşele?
            Hm, o să-i arăt eu lui şedinţă când ajunge acasă! Şi nici „ciorbă” caldă nu-i voi oferi, chiar dacă şi eu voi suferi. Două zile îl ţin la respect, să se-nveţe minte. Eu mă abţin cu uşurinţă, totuşi, dar el face spume că stau cu fundul la el şi îl refuz”.
            Soneria a trezit-o pe Anca din melancolia ce-o cuprinsese. Cu gesturi leneşe s-a deplasat încet la uşa de la intrare. A privit prin vizor şi, contrar obişnuinţei, de data asta s-a simţit deranjată şi stingherită. Era buna ei prietenă, Gabi, cu care s-a îmbrăţişat şi sărutat în prag.
            – Ce faci, tu? Fănel nu-i acasă, eşti singură, da?
            – Află că da, dar… de unde ştiai?
            – Ce, e prima oară când te simt? Uită-te-n oglindă şi vezi ce faţă de carnaval ai… Ce făceai de pari aşa… aiurită?
            – Mă gândeam la Fănel. Este în şedinţă şi, dacă-mi amintesc, după şedinţe cam pleacă în acţiuni, că aşa e munca la ei…
            – Şi la ce te gândeai?
            – Ha, ha, ha! Când ne-am cunoscut şi când l-a văzut tata.
            – Cum a fost? Hai, mai povesteşte-mi!
            – Nu-ţi aduci aminte? Eram cu el în cabinet. Singuri. Era a treia zi după operaţie. Abia aştepta invitaţia, hoţomanul. Simţeam că mă soarbe din priviri şi făcea pe cocoşul. După ce-i făcusem injecţia cu antibiotice, era întins pe pat şi-i tamponam fesele ca să-i alin durerea. Băgasem câteva sute de mii de unităţi în amândouă. Şi am tot lungit tamponarea, că am prelungit-o în mângâiere. Avea pielea fină şi un corp ce mă provoca să-l îmbrăţişez de câte ori îl vedeam. Şi el se văita încet, şmecherul, tot să-l mai mângâi. Şi pentru că a zis că i-ar trece dacă l-aş săruta, din milă, am făcut-o!
            – Ha, ha, ha! Din milă! Cum a fost?
            – I-am zis să se întoarcă şi l-am ajutat ca să-i protejez piciorul bandajat. Şi când m-am aplecat să-l sărut, mi-a cuprins capul cu palmele şi m-a privit lung în ochi: „O faci din plăcere ori din milă?” Din plăcere, am zis încet şi buzele noastre s-au atins uşor. Apoi, m-a strâns cu blândeţe şi m-a sărutat lung şi pătimaş. A fost cel mai dulce sărut pentru mine şi nici nu se terminase când am auzit vocea tatei: „Alo, deranjez cumva, puişori?” M-am fâstâcit, m-am retras din braţele lui şi el, încercând să se ridice repede, s-a lovit la picior. A gemut scurt şi tata a intervenit: „Stai cuminte, băiete. Vorbim altădată”. Dar el s-a prezentat ca la şcoală. Din cauza emoţiei, cred şi acum, chiar dacă el nu recunoaşte: „Sunt elev fruntaş Nicolae, domnule doctor.”
            A râs tata de s-a prăpădit şi eu stăteam cu mâna la gură. Niciodată nu m-a văzut el sărutându-mă cu vreun bărbat…”Oho, domnule fruntaş, sunt colonel doctor Marinescu, medic primar la secţia chirurgie… Unde eşti elev?” Şi Fănel, într-un picior, a raportat: „La Şcoala de Poliţie din Câmpina. Ordonaţi, domnule colonel!”. Ei, în rest îţi aduci tu aminte, dar mereu râzi de mine, răutăcioaso, a încheiat Anca relatarea.
            – Nu râd iubito, dar te scot din moleşeală. Hai să bem ceva, ce naiba…

                                                         *
            – Nu bei nimic, Mariana? Un păhărel de… ce să fie la şniţelele acelea apetisante?
            – Nu, nu consum băuturi alcoolice. De fapt sunt vegetariană şi seara mănânc destul de puţin, de regulă…
            – Cum adică, vegetariană? Şniţelele spun cu totul altceva.
            – O, nu! Arată ele frumos, dar sunt din soia.
            – Formidabil! Arată excelent. Sper că putem conversa după ce mâncăm şi poate că, mai târziu…
            – Da, da, hai sa terminăm, mai întâi…
            Fănel a terminat vinul din a doua sticlă şi, deşi ar mai fi dorit un pahar-două, s-a abţinut să mai comande. O analizase subtil pe Mariana în timp ce mâncau şi observase cât de delicată este în ţinută. A remarcat cum mânca fără grabă, atentă din obişnuinţă şi nu dat fiind împrejurarea de faţă. O plăcea din ce în ce mai mult şi era hotărât să facă şi el impresie bună. Chiar regreta că băuse cam mult şi se temea să nu se facă de râs.           

            – Dacă doreşti cafea aici… ori poate mergem…
            – Nici aici, la o oră aşa târzie şi nici în altă parte, cum ai dorit să insinuezi, l-a întrerupt Mariana, ghicindu-i intenţia.
            – Mă gândeam că te pot invita la plimbare, că doreşti să mergem undeva să dansăm, că dacă eşti de acord să…
            – Ei, ei! Mergi prea departe cu imaginaţia, domnul meu. Cred că ar trebui să gândeşti, mai întâi de toate, la cei care te aşteaptă acasă, nu la năzbâtii…
            – Cine să mă aştepte, dacă sunt singur?
            – Da?! Şi verigheta ce ţi-a lăsat pielea albă pe inelar…ce poate afirma despre tine, cavalere singuratic?
            Fănel şi-a privit surprins mâna întinsă. Jenat peste măsură, a retras-o, a pus-o pe picior şi, căutând buzunarul de la pantaloni ca pentru a o ascunde, a bâiguit încurcat:
            – Ştii, cum să spun, am fost cândva…
            – Las-o baltă, te rog! Nu am nevoie de explicaţii ori justificări. Eram singură şi te-am analizat puţin. Aveai nevoie să vorbeşti cu cineva, să te destăinui ori să ceri un sfat, presupun. Nici eu nu sunt într-o pasă prea bună. Oameni suntem şi cred că, uneori, singurătatea se alungă mai uşor în doi. Fără obligaţii ori pretenţii de vreun fel, dacă eşti de acord.
            – Evident, evident! Sunt de aceeaşi părere, a exclamat Fănel, simţindu-se total descoperit.
            „Băi frate, tipa mi-a luat-o înainte. Eu trebuia să duc discuţia pe tărâmul ăsta. Cum dracului nu am văzut urma lăsată de verighetă? F…i mama ei de treabă! Trebuie să iau iniţiativa imediat. Altfel, cad de fazan…”, gândea febril bietul om supărat pe sine că s-a lăsat atât de prosteşte descoperit. „Trebuie să fiu cinstit, dar să găsesc un motiv plauzibil, să o aburesc rapid!”
            – Dragă Mariana, recunosc, sunt căsătorit. Atâta doar că, poate ştii ori ai auzit, se pot întâmpla multe într-o căsnicie. Sunt momente generate de…
            – Gata, gata! Te-am rugat şi susţin: fără justificări. Dacă ne vom cunoaşte cândva mai bine şi vei avea încredere, îmi vei povesti. Dacă vei fi convins că este necesar şi te pot ajuta cu ceva…
            „Poftim tăntălăule, te-a terminat tipa! Femeia asta mă citeşte, pur şi simplu, frate… Păi, nu simţeam eu că este inteligentă? În plus, este adorabilă, aşa că este cazul să-i cer scuze”:
            – …Mariana, m-ai convins şi chiar îţi mulţumesc! Iartă-mă pentru…
            – O, te rog, nu! Nu am ce să iert. Te-a luat valul puţin şi atât. Dar…s-a făcut târziu şi mâine trebuie să muncim. Nu vrei să mergem spre casele noastre?
            – Fiecare spre casa lui, ori…
            – Da, da, da! După ce-mi răspunzi sincer la… două întrebări. Te superi?
            – Să mă supăr pe tine? Niciodată! Te ascult.
            – Fănel, îţi iubeşti soţia?
            – … Da, Mariana, cred că o iubesc, a răspuns el cu mai puţină convingere decât ar fi dorit să exprime.

„Trebuia să fiu mai hotărât. Orice femeie este măgulită când un bărbat ce-şi iubeşte femeia se manifestă interesat de ea!”
            – Buuun!… Eşti cumva… poliţist?
            – Hei, de unde naiba ştii tu asta?! Da, sunt.
            – Pentru că ai fost sincer, am încredere să mă conduci o parte din drumul spre casă, dacă nu te deranjează şi nu-i prea târziu…

 

                                             *

            Ameţit mai mult de întrebările Marianei decât de băutură şi încântat de prezenţa ei de spirit, Fănel a intenţionat să ia maşina din parcarea de la serviciu. Fata s-a opus cu multă hotărâre, fără să sublinieze adevăratul motiv. ”El a uitat cât a băut, ori aşa este obişnuit, oare? Orice ar fi, nu trebuie să-l las să conducă maşina, Doamne fereşte! Ori este inconştient, ori este prea plin de sine. A uitat că urciorul nu merge de multe ori la apă”.
            L-a convins că o plimbare scurtă până la prima staţie de metrou ar fi benefică pentru amândoi şi ar avea posibilitatea continuării conversaţiei.
            – Daca aşa doreşti tu, aşa vom face şi chiar sunt onorat să te conduc acasă…, s-a învoit pe dată Fănel, manifestându-se chiar încântat de invitaţia ei.
            – Şi eu sunt bucuroasă să mă însoţeşti. Ce bine era dacă mergeai în aceeaşi direcţie. Nu aş vrea să întârzii din cauza mea…
            – O, nu, nu e asta o problemă, s-a grabit el s-o asigure, fără să întrebe în ce direcţie merge.
            – Ba da, aşa trebuie să înţelegi şi aşa rămâne. Tu eşti familist şi nu am niciun drept să te reţin. Şi te rog, nu mai insista! a apăsat Mariana pe cuvinte cu multă hotărâre în voce, strângându-i braţul cu destulă putere şi privindu-l încruntată.
            Fănel a tăcut imediat. A privit-o surprins câteva secunde lungi. Dorea să facă impresie şi, în plus, fata avea dreptate. N-o putea contrazice.
           Mergeau încet şi începuseră să vorbească aproape în şoaptă. Mai mult vorbeau privirile. Era destul de aglomerat trotuarul în acea seară târzie a începutului timpuriu de toamnă şi nu de puţine ori el a protejat-o cu braţul pe după umeri, ferind-o de trecătorii neglijenţi, grăbiţi, ori prea puţin politicoşi. A încercat, sub acest pretext, să-i ţină mâna micuţă ce se frământa în palma sa ca o mică pasăre prinsă-n colivie. Pe de altă parte, aplica una dintre metodele sale de seducţie. Ştia că „sexul slab” are nevoie de protecţie şi apreciază pe cel ce o asigură în vreun fel. Când Mariana a hotărât să se elibereze din strânsoarea uşoară şi caldă, vădit incomodată de acel gest, el a apropiat-o de trupul său printr-o mişcare abilă şi a încercat să o sărute. Neplăcut surprinsă, ea şi-a întors capul şi l-a împins cu mâna eliberată în forţă, oprindu-se din mers. L-a privit mânioasă şi a exclamat:

            – Am sperat că eşti un bărbat manierat, domnule! În felul acesta răspunzi încrederii ce ţi-am acordat? 

            Fănel s-a abţinut cu greu să nu riposteze în felul său obişnuit. Era brutal în situaţii asemănătoare şi jignea cu uşurinţă. Destul de teatral, ignorând câteva priviri ironice ale unor trecători, s-a înclinat adânc şi s-a scuzat:

            – Te rog să ierţi gestul nestăpânit al unui bărbat ce simte dragostea aproape, draga mea! „las’ că pun eu laba pe tine, porumbiţo! Te îmblânzesc eu, n-avea grijă. Ai noroc că eşti gagică trăsnet şi trec cu vederea afrontul acesta, deocamdată…”, gândea el în acelaşi timp, forţându-se să păstreze un zâmbet cât mai plăcut.                                        
            – Fănel, tu uiţi mereu că eşti căsătorit… Chiar dacă ai avea probleme în căsnicie, deşi am convingerea că nu este cazul, cred că trebuie să rămâi demn în orice situaţie. Dar… hai să trecem peste asta! De ce nu vrei să-mi povesteşti unde lucrezi? De ce nu vrei să-mi povesteşti unde lucrezi?
            – Am observat că tu intuieşti ori chiar cunoşti unele lucruri despre mine şi…
            – Ei, hai nu fi răutăcios! Cunosc câţiva poliţişti, clienţi permanenţi ai localului. Toţi au o alură specifică. Anumite gesturi şi, dacă vrei, chiar un anumit fel de a se uita la oameni…
            – A, da? Încep să înţeleg, cred…, a întrerupt-o Fănel cu nedisimulată ironie în glas, dar a revenit imediat la tonul anterior, după ce s-a oprit un moment din mers pentru a se înclina cu respect către fata care zâmbea netulburată de această întrerupere.
            – Ai printre ei, dacă nu te superi, vreun prieten apropiat?
            – Nu te gândi la prostii. Dacă aş fi avut, în mod sigur nu răspundeam invitaţiei tale. Unii vin cu soţiile şi chiar cu copiii când au aniversări.
            – E foarte bine, te rog să mă scuzi! s-a grăbit el în timp ce-n gând exclama: „De parcă nu te poţi regula cu vreunul pe motiv că are copii!”. Şi, imediat, oprindu-se din mers, a întrebat-o vesel:
            – Uite, vezi aripa din stânga a Facultăţii de Drept?
            A apucat-o uşor de braţ şi cu mâna liberă a arătat larg, clădirea. Nostalgic, dar plin de el însuşi mai mult decât în toată seara, a oftat lung a uşurare, după care a binevoit să dea explicaţii fetei ce-l privea nedumerită:
            – Într-o sală de aici am susţinut ultimul examen înainte de licenţă. De două ori! Am avut o restanţă, singura de altfel…
            – La ce anume? a venit întrebarea încărcată de curiozitate.
            – La „Dreptul proprietăţii intelectuale”.
            – Ha, ha, ha! Nu era prea dificil, a exclamat Mariana veselă şi, curioasă, a continuat:
            – Cum de te-a îngenuncheat?
            – Simplu. L-am tratat cu uşurinţă şi… eram destul de aglomerat cu probleme de serviciu în perioada respectivă… Dar, de unde ştii tu cât de dificil putea fi? – a întrebat el contrariat, privind-o foarte atent.
            – Din experienţă. Eu l-am luat din prima. Am avut o restanţă, dar la „Drept funciar”…
            – Tu?!… Eşti licenţiată în „drept”?!
            – Da, eu. Acum doi ani…, a răspuns Mariana, cu voce scăzută, încercând să nu arate cât de neplăcut surprinsă a fost de mirarea lui exagerat manifestată.
            – Şi… de ce nu lucrezi…, a încercat el să continue subiectul, dar a fost imediat întrerupt de explicaţia ei expusă cu năduf, apăsat, în timp ce-l privea drept în ochi, oarecum cu reproş şi superioritate:
            – Pentru că este Bucureştiul plin de jurişti. La Barou trebuie să ai bani să intri şi să rezişti, să duci mapa avocatului pe care-l mai şi plăteşti, până ajungi pe picioarele tale, aşteptând câte o numire din oficiu la procese minore…
            – M-ai facut praf! Am mai auzit chestii de genul acesta, dar nu…
            – Gata, am ajuns la „Eroilor”. Eu cobor să iau metroul. Mulţumesc pentru companie! a pus punct Mariana oricărei şanse de a continua discuţia.
            – Deci…cobor să te conduc, a încercat Fănel să calmeze spiritele după ce, în gând, exclamase: „Ai făcut-o de oaie, tăntălăule! Ai mai luat o palmă meritată. Vezi ce faci, blegule!”
            – Nu, este suficient până aici, te rog!
            – Îmi permiţi să te caut la locul de muncă?
            – Cand ai timp, desigur, dar fără obligaţii. Poţi cina oricând acolo…
            Toate cuvintele, de ambele părţi, parcă săreau printre dinţi ca lemnele tăiate pe buturugă. Nu se priveau în ochi. Fiecare peste umărul celuilalt.
            – Bine, Mariana. Sărut mâna, noapte bună! Un număr de telefon…
            – Nu, deocamdată, nu…La revedere, Fănel, noapte bună!

VEZI AICI … cap. 2/2
Marian MALCIU

Partajează acest conținut:

Publică comentariul

You May Have Missed