Capitolul V /1

 

După aproape două săptămâni din prima lună de toamnă, capitala a început să-şi schimbe aspectul puţin câte puţin. Pe alei cădeau frecvent frunze veştejite şi parcurile şi-au modificat coloritul. Ruginiul, galbenul şi roşiaticul erau la mare preţ. Vântul uşor, mai ales pe timpul serii şi al nopţii, aduna cu râvnă frunzişul prin toate locurile adăpostite. Oameni de toate vârstele şi perechi de tineri îndrăgostiţi, în majoritate liceeni şi studenţi veniţi din provincie să-şi caute gazdă, răscoleau frunzele cu încălţămintea uşoară în plimbările nocturne şi inspirau cu plăcere aerul cu iz de toamnă întârziată.
            În timpul zilei, în toate cartierele, larma era în evidentă creştere până când înserarea învăluia ferestrele. Era încă un semn că noul an şcolar bătea la uşă. Se terminase lunga vacanţă de vară. Mulţi copii se întorseseră acasă. Au venit din tabere, de la bunici, de prin locurile în care au însoţit părinţii în timpul concediilor de odihnă. Se întâlneau să-şi împărtăşească impresiile, să-şi povestească peripeţiile ori să bată mingea prin toate locurile posibile, chiar şi pe străzile mai lăturalnice ori pe trotuare.
            Încă era cald şi se mai purtau bluzele şi cămăşile cu mânecă scurtă până la lăsarea întunericului. Nu plouase de multă vreme.
            Pe strada Dreptăţii era pustiu la ora aceea din noapte. Grupuri de câini de pripas rostogoleau câte o cutie de conserve ori resturi alimentare adunate din piaţa de alături ori se alergau pentru cine ştie ce pricină numai de ei ştiută. Fără să-i bage în seamă, Fănel  mergea fără grabă, abătut şi îngândurat.
            De când se întorsese de la Constanţa, seară de seară, bătea drumul ăsta trăgând parcă de timp, să ajungă cât mai târziu acasă. Atmosfera de familie încă nu se detensionase. Chiar dacă admitea uneori faptul că este primul vinovat, nu încerca ori nu ştia cum să-i ceară iertare. Orgoliile nemăsurate şi greu de controlat, impulsivitatea verbală crescută din cauza tensiunilor provocate de cercetările al căror subiect a fost, nesiguranţa ce pusese stăpânire pe el, dar şi o anumită stare de apatie pe care nici nu încerca să şi-o explice, îl puneau în imposibilitatea de a lua o hotărâre. A refuzat să vorbească deschis cu Anca, chiar şi acum, când ea a încercat să-i fie aproape şi l-a rugat să se destăinuie. În afară de faptul că nu concepea că femeia trebuie să ştie ce probleme are bărbatul la serviciu, s-a trezit cu prea multe pe cap şi nu găsea justificări credibile pentru faptele sale. Îl încerca un uşor sentiment de vinovăţie şi se temea de consecinţele nesăbuinţei sale. Simţea că pierde teren şi avea impresia că este abandonat.
            Recent, două situaţii total neprevăzute i-au dat peste cap modul de a privi viaţa, de a şi-o organiza şi de a o trăi, de a o înţelege. Au fost momentele care i-au demonstrat, mai mult decât orice teorie, că a mers pe o cale greşită. A înţeles că nu era el cel care decide şi care domină. A realizat că faptele şi consecinţele lor în plan social sunt cele care-i hotărăsc locul în societate. Iar acum avea gândul acolo unde, pentru prima oară, a fost înfrânt ruşinos sub toate aspectele…
            La Constanţa l-a găsit foarte greu pe omul căutat în disperare. A fost nevoit să treacă printr-o complicată filieră de verificări şi un hăţiş bogat de încercări. Cu nimic nu l-a ajutat calitatea de ofiţer de poliţie. A împrumutat câte ceva din toate, mai ales din alura şi procedeele interlopilor.
            La un bar modern din zona Pieţii Ovidiu a fost primit abia spre seară şi a stat faţă-n faţă cu Abdul Omar. Locotenenţii acestuia erau ochi şi urechi şi-l incomoda vizibil prezenţa şi atitudinea lor total neprietenoasă. L-a rugat să-i îndepărteze, să poată vorbi liber şi sincer despre afaceri.
            – Tu sincer la mine?! a replicat arabul ridicând din sprâncene.
            – Da, am venit singur, fără gânduri ascunse, a îngăimat Fănel, uşor intimidat de atitudinea sfidătoare a interlocutorului.
            – Tu nu fost sincer la mine şi eu nu pot crede că tu este cinstit.
            – Nu am venit ca poliţist. Am venit ca prieten…
            – Tu nu prieten la mine. Tu luat banii de la copiii mei. Tu necinstit fost cu mine.
            – Eu ţi-am rezolvat problema cu maşina şi ştii că eu…
            – Tu trebuia rezolvat de datoria ta. Tu poliţist. Tu mafiot fost cu mine! Maşina mea la tine, tu fost hoţul şi cerut bani, a ridicat Omar vocea şi a trântit cu putere pumnul în masă.
            Se făcuse linişte în jur şi multe priviri s-au îndreptat către masa lor. Impasibil, Omar a făcut un gest larg către privitori şi s-a reintrat în atmosferă ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Apoi, întorcându-şi privirea ironica către Fănel, i-a vorbit răspicat:
            – Nu teme cu mine. Eu proprietar, eu gazdă. Ştiu că venit singur. Am verificat. Rămâi oaspe, eu protejez la tine şi vorbim condiţii…
            – Sunt pregătit să restitui…
            – Eu nu terminat vorbele! Noi discutăm, analizăm, hotărâm. Dacă la mine convine, nu la tine! Mănânci aici, bei aici. Cu mine. Vrei femei, eu dat femei la tine. Tu cheltuieli suport. Ok?
            – Da, ok! Eu doresc ca tu să retragi reclamaţia şi, în acest caz, eu îţi voi…
            – Nu tu condiţii la mine. Vorbim! Mâncăm, bem, distrăm. Eu gazdă bună suntem la tine. După, vorbim! Ok?
            Fănel se făcuse mic în scaunul mobil, privindu-l surprins pe omul acela în care nu-l recunoştea pe amărâtul de la Bucureşti ce se ruga să-i recupereze “bijuteria de maşină, amintire sentimentală”. A evaluat rapid situaţia şi a constatat că este în inferioritate. Sub toate aspectele. Viitorul şi poate libertatea lui ţinea de o hârtie semnată de acest om. Iar cel în cauză, pe teren propriu, se dovedea a fi puternic şi abil.
            “Ce aş putea face aici, când el este înconjurat de gorilele astea?” se întreba Fănel, depăşit de situaţie. “Ce condiţii va impune nenorocitul ăsta? Sunt legat de mâini şi de picioare. Şi dacă nu accept… Nu, nici nu vreau să mă gândesc. Pentru luare de mită nu pot scăpa. Să-l înduioşez puţin. Poate va merge, băga-l-aş în p…a mă-sii de ţigan împuţit! Îl aranjez eu pe urmă. Îl bag eu în faliment, băga-mi-aş p…a în familia lui…”.
           Nu a reuşit prea multe. Omar a cerut două mii de euro pe lângă suma pe care i-a depus-o el în cont şi o numea acum în clar, mită, nu recompensă. Fănel s-a jeluit. Că nevasta nu are serviciu, că stă cu chirie, că nu are alte surse de venit în afara salariului. L-a rugat să-l ierte, l-a implorat şi i-a promis tot sprijinul în afaceri, ca poliţist…
            …Acum, scrâşnea din dinţi şi lovea cu călcâiul frunzele căzute în calea lui la amintirea momentelor de umilinţă în faţa acelui om de care nu se putea atinge nicicând. Era atât de încrâncenat şi absorbit de acele gânduri încât nu a văzut maşina ce se apropia în viteză de el când traversa strada fără să se asigure…

                                                                        *
            Deşi nu era sigură că va merge la nuntă, Anca făcuse cumpărături. Le aşezase pe canapele într-o anumită ordine şi acum le admira de una singură, fericită ca un copil în faţa darurilor aduse de Moş Crăciun, felicitându-se pentru gust şi inspiraţie. Dorea să fie cea mai elegantă. Ca să atragă priviri, simpatii şi, de ce nu, să închege prietenii. Nu ştia dacă va cunoaşte pe cineva de acolo, dar spera că va afla în ce relaţie a fost şi este Fănel cu mirii. Încă era intrigată de faptul că el a ascuns invitaţia şi, de aici plecând, un noian de gânduri şi de întrebări nu-i dădeau pace. “Oare avea de gând să-mi spună până la urmă? Intenţiona să mergem, sau nu? Ce-mi mai ascunde omul ăsta? Va trebui să joc puţin teatru acolo. Să nu înţeleagă lumea că avem probleme în căsnicie. Dar trebuie să creez impresia că pot fi disponibilă, la o adică. Bărbaţilor, evident! Cred că ei sunt mai vulnerabili şi pot fi traşi de limbă mai uşor în anumite împrejurări. Ah, da! Cred că mireasa îmi va fi apropiată. La restaurant părea foarte prietenoasă, gâsculiţa aia. De altfel, îmi e simpatică… La nevoie mă împrietenesc cu ea. Trecutul dragului meu soţ merită a fi cercetat. Să-l arunc eu pe el din pat, nu el pe mine!”
            Era cea mai dureroasă jignire pe care o suportase Anca în viaţa ei. Putea ierta aproape totul. Chiar şi expresiile folosite de el, inclusiv înjurătura, tonul vocii sale şi aluziile, mai mult ori mai puţin directe, referitoare la studiile ei. Dar nu putea ierta că ea, soţie iubitoare până în acel moment, să fie zvârlită din pat ca o muieruşcă oarecare, ca o prostituată de ocazie, de chiar bărbatul ei…
            Începutul unei relaţii intime cu doctorul Viorel a avut darul de a o speria. A stat sub mare presiune în primele câteva zile. Nu putea uita acele momente unice din cabinetul lui. Nu putea uita acea noapte de dragoste în care s-a simţit cea mai femeie dintre femei şi în care s-a dăruit cu o forţă pe care nu şi-a cunoscut-o până atunci. Şi nu pentru că el era de o virilitate cum nu bănuise că pot fi bărbaţii, ci pentru că a ştiut să o conducă în toate momentele către apogeu, către acea clipă unică în care se simţea plutind undeva în înaltul cerului, departe de lume, unde, deşi avea ochii închişi, vedea o lumină fantastic de puternică şi liniştitoare şi auzea minunate triluri de păsări nevăzute şi armonii inimaginabil de plăcute. Trupul ei nu cunoscuse în braţele lui Fănel asemenea vibraţii nici atunci când era convinsă că mai mult decât era iubită nici că se mai putea. Era un ceva în plus. Era o satisfacţie pe care nu o cunoscuse. Era o erupţie aproape permanentă şi fierbinte. Era o descătuşare de un anume ceva, nelămurit, necunoscut, ce nu-i oferise libertate totală până atunci.
            Era fericirea ce-i îmbrăca o nouă dragoste pe care o simţea puternic şi din care deja se hrănea, aşa cum nu a îndrăznit vreodată să spere că va avea parte.
            După două-trei zile de teamă şi meditaţie, a realizat că este îndrăgostită. A simţit că iubeşte într-un plan superior celui în care a iubit prima oară.
            Ea nu avea alte experienţe cu bărbaţi. Teoretic, cunoştea multe. O lăsau indiferentă aproape toate aspectele. Nu-şi făcea pofte ori iluzii din povestirile colegelor de şcoală ori de serviciu şi nici după imaginile ecranelor mari sau mici. La toate găsea explicaţii logice. Şi, vorba ei, “fiziologia asta a omului este atât de simplă, precum pare a fi de complicată!” Nu simţea nevoia relaţiei sexuale ca fiind pornită din trup. Pentru ea, toate treceau prin creier. Se oferea soţului pentru că ştia că acesta are nevoie şi, mai ales, pentru a nu căuta altă femeie înspre satisfacerea acestei nevoi. Rare au fost situaţiile în care ea a dorit să facă dragoste dintr-o pornire interioară pe care nu a cercetat-o. Dar nu a cerut. S-a abţinut ori a reuşit să-l provoace fără ca el să-şi dea seama. Şi era convinsă că asta este dragostea de cuplu şi că era suficientă.
            Acum, după ce a realizat că este îndrăgostită, nu ştia cum să procedeze pe mai departe în această nouă şi neaşteptată relaţie. A se destăinui, i se părea a pierde teren. Nu dorea să-l îndepărteze pe Viorel. Se temea că el nu o va înţelege. A nu se manifesta, crea pericolul de a-l pierde definitiv şi de a o înscrie în cartea aventurilor lui. Îl evita cu bună ştiinţă. Nici nu ridica privirea să-l vadă. Roşea numai când ştia că intră în salon. Până în urmă cu o săptămână, când noaptea de dragoste s-a repetat.

            Cu o rochie elegantă în braţe, s-a aşezat pe canapea peste altele două cumpărate în urmă cu o oră, ca să-şi reamintească în voie câteva din secvenţele ce i-au rămas adânc întipărite în minte…
            – Nu trebuie să te temi, Ancuţa. Tu nu eşti o femeie oarecare pentru mine, i-a vorbit el de cum a intrat în cabinet, după miezul nopţii.
            – Nu, nu mă tem, dar ştii că sunt… a încercat ea să spună ceva aţintind podeaua cu privirea, fără să se îndepărteze de uşă.
            – Nu mă interesează. Am simţit că mă iubeşti şi, te rog să ţii minte, am înţeles că în afara soţului tău nu ai avut alte legături. Greşesc? Bărbatul vorbise coerent, fără a sta pe gânduri, cu voce egală, liniştită şi convingătoare.
            – Nu, nu greşeşti, nu am cunoscut alţi bărbaţi. Totul a fost până la pat. Dar că te iubesc… nu ştiu dacă o fi aşa şi aş dori să nu discutăm… Nu pot continua o legătură în afara…
            – Nimeni nu te poate obliga, Ancuţa. Nu uit că eşti căsătorită. Nu uit că tatăl tău, pe care-l respect sincer, lucrează aici. Dar şi tu mă iubeşti! Nu vrei să recunoşti, însă, a întrerupt-o el cu multă blândeţe în vocea-i scăzută, apropiindu-se de ea.
            A cuprins-o drăgăstos în braţe şi a sărutat-o. Anca nu s-a împotrivit. După câteva secunde de când buzele lor se uniseră, l-a înlănţuit şi l-a strâns cu toate puterile ei. Mai apoi, i-a desfăcut înfrigurată nasturii bluzei şi l-a sărutat pe piept. I-a desfăcut cureaua de la pantaloni. L-a cuprins peste mijlocul gol şi i-a şoptit:
            – Te doresc atât de mult, dragule!
            – E foarte bine. Să nu ai reţineri. Şi eu te doresc, a răspuns el conducând-o încet, în timp ce o săruta, spre pat.
            – Lumina… te rog!
            – Ştii că nu ne deranjează… Dar, ce faci? De ce plângi? a întrebat-o el surprins când i-a simţit fierbinţeala lacrimilor pe obraz.
            – De fericire, iubitul meu, de fericire plâng.
            Noaptea a fost scurtă pentru ei. S-au dăruit cu trup şi suflet, fără să simtă oboseala. Anca era, cu adevărat, în culmea fericirii. Lumea nu mai exista. Lumea era el. Universul ei era doar el. Îl simţea atât de puternic şi îl dorea atât de mult, încât parcă o durea această dorinţă. Se lăsa in voia mâinilor lui cu exasperare. Se lăsa condusă de trupul lui. În anumite momente de nemişcare totală, când îl simţea în străfundurile trupului ei, îi prindea penisul în contracţii repetate, la intervale egale de timp, strângându-l cu putere. În rest, nu intenţiona şi nici nu îndrăznea să facă o mişcare gândită. Totul era involuntar. Trupurile erau dominante în relaţia cu creierul. Se temea să strice armonia desăvârşită în care se petrecea împreunarea lor…
            Zâmbind cu drag acestor trăiri, si-a amintit prin ce trecuse după acea primă întâlnire cu medicul. Se gândea cu groază la întâlnirea cu Fănel, mai ales că noaptea ei de dragoste era imediat după noaptea în care a fost aruncată din patul lui. Se temea să nu se dea de gol. Nu ştia cum
să-i vorbească şi cum să-l trateze. Şi-a clădit planuri care se năruiau unul după altul. Se ambiţionase să nu strângă lucrurile lui şi să nu-l aştepte cu mâncarea făcută. Să-i arate şi în acest fel cât de jignită a fost şi cât de supărată este. Astfel, miza că nu vor fi faţă-n faţă, că nu vor vorbi şi nu vor dormi în acelaşi pat, cel puţin până se va obişnui cu gândul.
            Dar, toate s-au petrecut altfel decât îşi imaginase. El nu a ajuns acasa sâmbătă noaptea, când ea era de gardă, dar nici duminică. S-a speriat, mai întâi. Apoi, s-a gândit la problemele lui de serviciu. Nu ştia dacă este în Bucureşti ori în altă parte a ţării. L-a văzut doar luni, aproape de miezul nopţii, cum nu-l văzuse decât o singură dată, după nuntă. Era sub influenţa puternică a băuturilor alcoolice şi obosit peste măsură. 

                                                                        *

            Mai mult instinctul de conservare, nu logica, l-a îndemnat pe Fănel să facă un salt în direcţia de deplasare şi nu către înapoi. Din doi paşi a ajuns la marginea bordurii. A călcat strâmb şi a căzut pe un genunchi. O durere ascuţită şi scrâşnetul anvelopelor pe asfalt l-au scos din uluiala şi teama ce-l cuprinseseră cu doar două secunde în urmă. Nu se aştepta ca maşina să oprească. Avea viteză mare.
            A coborât o femeie care a alergat de îndată către el şi l-a ajutat să se ridice.
            – V-aţi lovit la picior, domnule? Să vă duc la un spital. Îmi pare atât de rău ca v-aţi speriat!
            Femeia era sincer îngrijorată şi vorbea repede. Încă îl ţinea de braţul de care-l sprijinise pentru a se ridica.
            – Nu doamnă, mulţumesc! Nu sunt probleme. M-am lovit puţin la genunchi. Eram neatent şi… dar, de unde vă cunosc eu pe dumneavoastră?!
            – Faceţi un pas către stânga, să vă pot vedea… Domnul inspector, nu se poate! Doamne, cât de rău îmi pare! a exclamat femeia când, în lumina neonului ce cădea printre ramurile copacului de alături, încă acoperite cu frunze decolorate, l-a recunoscut.
            – Lăsaţi doamnă, că nu sunteţi vinovată, a întrerupt-o Fănel, vizibil marcat de îngrijorarea ei şi jenat de faptul că-l cunoaşte. Apoi, recunoscând-o şi el, a încercat să se scuze. Doamna Mia! Doamna Bărbulescu, vai de mine, vă rog să mă iertaţi! Eu am traversat în…
            – Haideţi în maşină! Vă duc acasă ori la spital…
            – O, nu, vă rog! Sunt în faţa blocului în care locuiesc, doar.
            În apropiere se formase un grup de patru-cinci persoane apărute nu se ştie de unde. Erau curioase şi priveau, încercând să înţeleagă dialogul. Observându-le, Fănel li s-a adresat:
            – Nu s-a întâmplat nimic, fraţilor. Vedeţi-vă de treabă… E doar o neînţelegere amicală. Haideţi în maşină, doamnă! Să mergem, s-a întors el către femeie şi a condus-o cei câţiva paşi, şchiopătând uşor, timp în care a convins-o că nu sunt probleme.
După ce s-a urcat la volan, femeia a scotocit în geantă. A scos un ceva de acolo O carte de vizită pe care a palmat-o cu grijă. Apoi, l-a privit cu încordare înainte de a-i vorbi.
            – Domnule Nicolae, se poate avea încredere deplină în dumneavoastră?
            – Puneţi-mă la încercare, doamnă. Nimeni din lumea asta nu va afla, dacă vă gândiţi…
            – Nu, nu de asta-i vorba. Adevărat, soţul meu nu trebuie să ştie că am fost în zona asta la o aşa oră, dar…
            – Şi nu va afla în viaţa lui, doamnă! s-a grăbit Fănel să exclame îndatoritor, aplecându-se şi mai mult peste portiera deschisă.
            – Aş avea ceva confidenţial, dar este târziu… Sunteţi încă în pericol, domnule. Nu s-a terminat cercetarea în cauza dumneavoastră…
            – Cuuuum?!
            – Aveţi timp şi un loc în care să ne întâlnim mâine după amiază? Până în orele 15,00. Nu la hotel. Nu-mi place.
            – …Da, pot rezolva. Cum luăm legătura?
            – Numai la numărul acesta să mă contactaţi. Cel subliniat. În rest, sub nici-o formă, a răspuns ea întinzându-i cartonaşul elegant ascuns în palmă. Acum, iertaţi-mă, nu am timp. Am întârziat mult…
            – Doamnă, sunt sclavul dumneavoastră! Vă sun mâine în jur de ora 12,00. Sărut mâinile!
            – E foarte bine. Vă aştept, noapte bună!
            Fănel a rămas pe loc până ce maşina a ajuns la capătul străzii şi a virat către stânga, pe bulevardul Iuliu Maniu. “Aha, se îndreaptă spre centru. Chiar nu locuieşte în zona asta… Ce întâmplare, băi frate! Şi ce bombă mi-a plasat! Ce anume ştie ea? De la şeful meu ori de la soţul ei, a prins câte ceva, presupun. Deci, nu s-a terminat… Şi de ce p…a mă-sii, porcul ăsta de Ulieru m-a asigurat că s-a aranjat treaba? Să-i f…t în gură de nenorociţi, că nu se mai poate avea încredere în nimeni. Nici bani nu mai am. Cred că asta vor. Mă au la mână… În cont nu mai umblu că nu se ştie ce vremuri mizerabile vin. Mâine trebuie să ajung şi la service. Mai am acolo ceva de luat şi termin şi cu ăia pentru totdeauna. Sper!”
            Când a intrat în apartament, încet, cu grijă să nu facă zgomot, chiar dacă nu ştia în ce tură este Anca, ea tocmai îşi aduna rochiile şi celelalte haine de pe fotolii.
            Şi-a amintit de nuntă. “Altă dandana, domnule! Uitasem de drăcia asta. Deci, mâine e vineri şi poimâine mergem… sau nu, la nuntă…”.
            Fără să salute, s-a apropiat şi a privit.
            – Frumoase lucruri ai găsit. Le-ai probat?
            – Da, le-am probat. Vin bine toate. Nu am hotărât în ce mă voi îmbrăca, a răspuns Anca fără prea multă tragere de inimă, gândind: “Lucrurile le-ai văzut. Pe mine, o cantitate neglijabilă şi bună de nimic, nu! La ce să mă mai aştept, dacă nici nu mă mai saluţi?”.
            – Mai este timp. Mâine am să merg să văd unde se oficiază căsătoria civilă şi religioasă. Să caut şi restaurantul… Ca să mergem direct, să nu pierdem timpul bâjbâind, a intervenit Fănel, la fel de pasiv.
           – Cred că nu prea e cazul să mergem peste tot. Înclin să merg doar la restaurant. Să stăm la coadă la primărie? Cine ştie câte căsătorii or fi…
           – Sunt planificate, dragă. Fiecare ştie ora lui, a
asigurat-o Fănel. De altfel, cred că ai dreptate, a adăugat imediat, amintindu-şi că are atât de multe de rezolvat. “Şi în afară de câte am pe cap, vreau să mă asigur dacă este o atmosferă normală. Nu vreau să am surprize şi aici. Să mă conving că Olga nu a vorbit”.
            – Da, sunt planificate, dar tu cum ai reuşit să-ţi rupi pantalonii? l-a întrebat Anca surprinsă să-l vadă în aşa situaţie. Ai mers pe stradă în halul ăsta?
            – Riscurile meseriei, ca să fac? Nici nu m-am uitat. N-am observat că sunt rupţi. Mă doare puţin genunchiul, a îngăimat privindu-şi înciudat pantalonii. E puţin, se pot stopa la orice croitor sau îi arunc, a continuat el liniştit. Merg să mă spăl…
            Când a ieşit din baie, Anca îl aştepta cu două cutiuţe de unguent, o sticlă cu spirt medicinal şi faşă lângă ea. El a privit-o surprins, în tăcere, preţ de câteva secunde. Nu a ştiut cum să reacţioneze. Gestul ei l-a impresionat pentru moment. Nu se aşteptase.
            – Vino să dezinfectez rana şi să te pansez puţin, să intre unguentul în ţesut.
            – Lasă… nu-i nevoie, a bătut el în retragere. Trece până dimineaţă. Nu a curs decât puţin sânge. S-a închegat. E pielea zdrelită şi atât.
            – Vino, când îţi spun. Se poate agrava dacă se infectează. Stai aici cu piciorul întins. Ai avut noroc că nu este cel operat.
            – De ce? a întrebat el curios, în timp ce se întindea pe canapea.
            – Loviturile pot provoca apă la genunchi, pe scurt… E cam proaspătă rana! Vezi că o să te usture puţin… Nu erai departe când s-a întâmplat…
            El nu a răspuns. Şi ca să scape de explicaţii, a reclamat usturime şi dureri. Nu a fost crezut. A citit asta în privirea aruncată scurt de ea în ochii săi. Nici Anca nu a insistat. “Ce sens are, dacă el nu doreşte sa spună? Va inventa o minciună, desigur. Mai bine lipsă”.
            Anca lucra cu multă îndemânare: metodic şi precis. Fănel abia simţea degetele ei. O privea cu atenţie şi la un moment dat, fără să o mai vadă, a început să zâmbească. Şi ea zâmbea. Amândoi îşi aminteau de împrejurările în care s-au cunoscut, în urmă cu opt ani, la spital.
            Zâmbeau amândoi aceloraşi amintiri, fără să-şi dea seama, fără ca ochii lor să se întâlnească, deşi erau atât de aproape unul de altul…

                                                                        *

Capitolul V / 2

            A doua zi, bine odihnit, Fănel arăta mult mai bine şi părea plin de energie. Dormise tot singur, în dormitorul său.
            L-au încercat multe amintiri în timp ce-l oblojea Anca la genunchi. A avut de câteva ori pornirea de a o îmbrăţişa, de a o săruta, dar s-a abţinut de teama a ceea ce putea urma după aceste manifestări şi, mai ales, de teama unor explicaţii ce ar fi trebuit să urmeze împăcării. “Nu pot s-o fac acum! Nu că aş fi laş, dar o rănesc prea mult. Poate-mi rezolv problemele şi nu va mai trebui să suporte ruşinea. Asta e! Îmi pare rău de ea. Eu am intrat în mocirlă, nu ea”.     

            A plecat la serviciu fără să o vadă dimineaţa. Nu ştia că ea îl aştepta în dormitorul său hotărâtă să cedeze dar şi să ceară unele explicaţii pe care le considera ca fiind necesare pentru reintrarea în normalitate a vieţii lor de cuplu.
            A intrat în birou cu aerul şefului obişnuit să înceapă ziua de muncă în forţă, planificat şi meticulos. A studiat mapa cu documente operative. Şi-a făcut unele însemnări în agenda de lucru şi a dat câteva telefoane. A împins nemulţumit unele rapoarte de activitate care i-au trezit vagi suspiciuni şi i-au adus aminte de problemele personale…
           … “Ce-mi va spune femeia aceea? Cât de grav poate fi şi de ce nu s-a terminat cercetarea? Nu cumva e doar o găselniţa pentru a se întâlni cu mine?! Poate că este şi ea una dintre femeile acelea uşoare. Nu, nu se poate! Cu un bărbat în aşa funcţie, nu s-ar culca ea cu unul din sistem. Cred că sunt cu vreo şase ani mai mic şi am grad inferior faţă de al soţului… Ei, nu-i un motiv ca să nu-i pună coarne. Dar, de ce a zis de hotel? Că doar eu nu am apucat să dau vreo sugestie, Doamne fereşte! Doamne? Oho, de multişor poveste nu te-am pomenit, Doamne! Şi parcă mi-am propus cândva să merg la o biserică… Când mă duc la autoservice, dacă am timp. Văd eu cum fac. Trebuia să merg înainte de întâlnirea cu Omar, f…i dumnezeii mamei lui de ţigan împuţit! Wow! Doamne iartă-mă!”
            Ajuns aici cu gândurile, a trântit pumnul cu putere în birou şi s-a ridicat în picioare. Nu putea uita cât de aspru l-a pus la punct arabul. După ce a dat suma cerută
s-a jurat, în gând, că-l va desfiinţa cu afacerile lui cu tot. Era hotărât să-l târască până-n puşcărie. Atâta doar că acel “ţigan împuţit”, după ce a scris declaraţia precum Fănel i-a dictat, şi-a chemat unul din sublocotenenţi, căruia i-a făcut un semn anume cu capul, privindu-l amuzat pe Fănel. Acela a răspuns într-o limbă necunoscuta lui şi a ieşit pentru a se reîntoarce după trei-patru minute. A adus o tavă cu fursecuri, băuturi spirtoase şi pahare, pe care o femeie aproape goală le-a aşezat în faţa lor.
            Au ciocnit şi au gustat băutura. Femeia s-a aşezat pe genunchii lui Fănel şi o mâna şi-a trecut-o pe după gâtul lui. El a încercat să se elibereze, dar gestul şi zâmbetul lui Omar l-au oprit. Acesta i-a vorbit scurt şi poruncitor:
            – Eu gazdă la tine. Incheiat afacerea şi ofer femeie pentru linişte…
            – Nu am nevoie acum de aşa ceva, a izbucnit Fănel încercând din nou să se elibereze.
            – Stai acolo, omule! Aici faci ce eu spun la tine, a ridicat Omar vocea şi l-a privit semnificativ pe locotenentul său care, imediat, cu mişcări rapide şi precise, l-a pironit pe Fănel în scaun.
            – Eu purtat frumos cu tine. Eu dau la tine o amintire. Femeie şi imagini… Dacă tu faci rău la mine, la oamenii mei, la afacerea mea…, eu liber şi tu arest vei fi. E clar bine la tine, poliţist?
            Fănel îl privea nedumerit. Nu a înţeles mesajul. Încerca din răsputeri să-şi ascundă emoţiile şi teama ce-l năpădea tot mai adânc, fără să ştie din ce izvorăşte. S-a lămurit curând, când “gorila” a luat în mână telecomanda de pe birou şi a pus în funcţiune un televizor încastrat în peretele din faţa sa. S-a văzut pe ecran, în faţa barului, intrând, întrebând, căutând, aşezându-se şi discutând cu Omar.
            – Sonor! A comandat Omar şi locotenentul a mânuit telecomanda.
            Toată întâlnirea a fost filmată, înregistrată. Fănel a înlemnit. Nu ştie ce culoare aveau obrajii lui şi nu-şi aminteşte ce a gândit în următoarele cinci minute. Poate doar că a ridicat paharul la gură şi l-a golit
dintr-o înghiţitură. Şi apoi, nu mai ştie cât a băut până dimineaţa cu acea femeie, în camera unde-l azvârliseră “gorilele” lui Omar…
            … “Cum am putut fi eu atât de încuiat şi de dobitoc?! Nenorocitul mă poate băga în puşcărie cu caseta aia, f…i morţii mamei lui să-i f…t! Nu am voie să mă leg cumva de el. Trebuie să-l ocolesc cu mare atenţie… Şi mai trebuie să-l şi previn la o adică, dacă aflu ceva de rău la adresa lui!”
            Ajuns la această idee, Fănel s-a aşezat pe scaun, a respirat adânc de câteva ori şi a băut un pahar cu apă. După câteva minute de repaus total, a împins hârtiile de pe masa de lucru, le-a aruncat neglijent în dosare, s-a ridicat şi a plecat. A intrat în biroul locţiitorului său, aparent calm, cu zâmbetul pe buze:
            – Salut, colega! Ce făceai?
            – Sa trăiţi! Verificam nişte…
            – Bine, lasă asta… Spune-mi, te rog, ce ştii tu şi eu încă nu am aflat deşi… poate că trebuia să cunosc?
            – Cum adică? Nu înţeleg, domnule inspector, a bătut în retragere Mihai, cu adevărat nedumerit.
            – Am senzaţia că sunt probleme de serviciu despre care nu mi se aduce la cunoştinţă totul, chiar dacă ar fi necesar, a continuat Fănel pe acelaşi ton lipsit de inflexiuni.
            – Când nu sunteţi aici, aveţi toate informaţiile în mapă, domnule inspector.
            – Da, este foarte bine şi aşa trebuie să rămână. Plec în teritoriu. Ştii cât de multe sunt de rezolvat. Să vină şi agentul şef Vlădescu cu mine. Hai, transmite-i să mă ajungă până la poartă!
            – Am înţeles, să trăiţi! a răspuns prompt inspectorul Mihai şi a pus mâna pe telefon privindu-şi contrariat şeful cum părăseşte biroul fără să-i răspundă la salut.
            Cu aerul omului stăpân pe situaţie, Fănel a trecut prin faţa birourilor fără să privească uşile. Răspundea zâmbind binevoitor la salutul oamenilor întâlniţi întâmplător. La ieşirea din clădire, l-a strigat agentul de serviciu:
            – Domnule inspector, sunteţi căutat la telefon!
            Fănel s-a întors din poartă şi a intrat în camera de serviciu. A luat telefonul în mână ascunzându-şi iritarea. Vocea nu-i trăda tumultul interior.
            – Inspectorul Nicolae sunt, cine…
            – Să trăiţi! Inspectorul Mihai vă deranjează… Agentul şef Vlădescu este chemat la şeful Biroului Cercetări Penale… Nu ştiu când va reveni. Ce ordin să-i transmit?
            – …Nimic… Nu-i mai transmiţi nimic. Mă descurc singur, a răspuns Fănel cu voce ştearsă venită dintr-un trup din care viaţa părea ca s-a scurs în câteva secunde ori chiar clipe. Aproape că a scăpat telefonul din mână şi a ieşit năucit, înjurându-l în gând pe omul ce-l chemase pe Vlădescu. S-a urcat în maşină lipsit de vlagă. A rămas nemişcat, cu o mână pe volan, preţ de peste cinci minute, încercând să-şi limpezească gândurile. A căutat o ţigară în torpedo. A aprins-o şi a tras adânc din ea câteva fumuri. Apoi, plin de teamă amestecată cu furie, a pornit maşina şi a demarat în viteză.

                                                                        *
            La fiecare semafor, Fănel înjura. Nici el nu mai ştia pe cine, dar înjura cu obidă. Un noian de întrebări îi asaltau creierul. Încerca să găsească răspunsuri şi nu reuşea. Făcea modificări în planurile ce şi le stabilise de cum se dăduse jos din pat.
            “Dacă mă duc singur, orice este posibil… Cu Vlădescu alături, ar fi fost mai bine. Acţionam în forţă. El făcea un control dur în secţii şi eu tratam superior problema mea. Nu pot pierde nimic. Nu vreau să mi se întâmple ca la nenorociţii ăia de la Şcoala de şoferi, f…e dumnezeii mamei lor de jigodii! M-au frecat cum au vrut ei. După ce eu i-am băgat în pâine… Au lucrat bine, nenorociţii dracului. Inteligent. Scap eu de toate probleme şi… va fi timp să-mi iau revanşa. Dur de tot, sper”.
            Când a ajuns la intrarea în Autoservice, Fănel se liniştise cât de cât. Revăzuse întregul film din a doua situaţie în care el, învingător de regulă, a fost învins şi umilit…
            …Venind jumulit de la Constanţa, s-a dus la Şcoala de şoferi să-şi refacă bugetul. Nu ştia dacă s-a reuşit tranzacţia şi cine era noul proprietar. Nu dorea decât să-şi primească partea şi atât. I s-au înfăţişat actele ce conţineau toate datele. Trebuia să le semneze. Era menţionată suma totală. A semnat, fără să citească, fără să stea pe gânduri, fără să pună întrebări. Avea încredere în foştii săi colaboratori. Era grăbit şi destul de dezorientat după ultimele evenimente. Peste două zile, când procedurile notariale erau finalizate, a mers să-şi primească suma ce i se cuvenea ca acţionar majoritar.
            – Nu înţeleg de ce numai atât! a izbucnit Fănel citind suma înscrisă pe hârtia ce trebuia sa o semneze. Voi sunteţi nebuni, ce dracului aţi făcut aci?
            – Nimic, şefu. De ce vi se pare puţin? Sincer, nu înţeleg, a ripostat nea Ilie pe un ton înfiorător de liniştit, privindu-l pe Fănel în ochi cu o seninătate ce se scălda ciudat în ironie.
            – De ceeee? Asta-i bună! A treia parte înseamnă aproape o sută de mii de euro, nu cinci mii cât îmi dai tu mie ca unui milog. Ai impresia că eu sunt prostul vostru, smintiţilor!
            – Şefu, mai uşor, te rog! a intervenit Nae. Cât costă toate actele, te-ai gândit? Ştii câte taxe s-au plătit?
            – Termină cu prostiile astea! Mă înveţi pe mine carte, nu? Cele două maşini pe care le-am adus aici, cât costă? Hai, spune! Le-aţi calculat?
            Fănel fierbea de furie şi se ridicase în picioare. Măsura încăperea cu paşi repezi, dus-întors, privindu-i ameninţător pe cei doi. Aceştia s-au uitat unul la altul, lung, transmiţându-şi parcă gândurile şi voinţa. După aproape un minut de tăcere, proptindu-şi pumnii strânşi în masă pentru a se ridica încet şi vizibil pus pe harţă, Ilie a luat în mână hârtia cu pricina, a ridicat-o şi a
fluturat-o ameninţător aproape de ochii lui Fănel, căruia
i-a vorbit cu voce egală, apăsată, rostind rar cuvintele:
            – Şefule, semnată ori nesemnată, hârtia asta niciodată nu va arăta altă sumă… Accepţi, banii sunt aici, în sertar. Dacă nu-i vrei, treaba ta! Contractul de vânzare-cumpărare l-ai semnat, nu uita. Să nu crezi că…
            – Aşa-mi vorbeşti mie, nea Ilie? Ai uitat că eu ţi-am fost…, l-a întrerupt Fănel ţintuindu-l cu o privire plină de dispreţ, surpriză şi duşmănie, înmănuncheate toate în scânteierile ochilor dilataţi de furie.
            – Băi! l-a întrerupt nea Ilie, ţipând. Tu nu ai făcut nimic pentru nimeni. Eu te-am învăţat meserie, nu tu pe mine, mucosule! Eu te-am adus asociat aici, nu tu pe mine! Ţi-am dat salariu lunar fără să munceşti aici. Ai adus maşini furate, dar noi ne-am asumat riscul să le transformăm. Noi le-am pus în circulaţie, nu tu!
            – Fără mine nu puteaţi să…
            – Puteam orice. Nu ai făcut nimic aici. Ai lucrat tu în vreun fel? Ai plătit tu salariile? Piesele şi materialele ai ştiut vreodată cât ne-au costat? Ai achitat tu facturile pentru toate consumurile? Ai dat  doar “drepturile” la examene. Dar nu din banii tăi! Mai ai alte pretenţii?
            Nea Ilie se înfierbântase rău şi puncta fiecare întrebare bătând cu pumnul în birou. Nae se ridicase şi îşi muta privirea de la unul la altul. Aprobator spre nea Ilie, ameninţător spre Fănel. Acesta se cocoşa vizibil şi rămânea fără ripostă. S-a aşezat greoi pe scaun şi, fără să-i privească, a întins mâna după hârtia aruncată pe birou. A semnat şi a aruncat-o, scârbit şi neputincios. A primit banii şi i-a înghesuit în borsetă, fără să-i numere şi fără să le vorbească foştilor asociaţi. La uşă s-a oprit şi a întrebat cu voce stinsă:
            – Până la urmă, cine a cumpărat? E din Bucureşti?
            … – Noi doi, a răspuns Nae într-un târziu, crescând vizibil în înălţime şi privindu-l de sus pe Fănel. Tu nu mai ai ce căuta pe aici…
            – Nici nu aveam de gând. O să aveţi voi nevoie şi o să mă rugaţi, a şuierat Fănel printre dinţi, mai mult din dorinţa de a lăsa impresia că nu a fost total învins.
            – S-o crezi tu pe asta, băiatule, a intervenit nea Ilie. Nu uita că dovezile le păstrez… pentru orice eventualitate. Am reuşit să te cunosc, şarpe… Valea!
            Fănel a strâns puternic maxilarele şi a reuşit să-şi învingă impulsul de a se întoarce şi a lovi. Nu pentru că se temea de ei, ci pentru că era conştient de inutilitatea gestului. A înţeles că nu mai poate domina şi, mai grav, că este la mâna lor, la o adică. A înghiţit în sec şi a ieşit umil, strângând sub braţ borseta cu puţina şi necinstita agoniseală…
            … A parcat maşina afară, pe trotuar, destul de nehotărât şi descurajat de aceste amintiri destul de proaspete în timp. Nu dorea să fie văzut aici, dar altă modalitate nu a găsit. Prin depuneri în cont de către altă persoană, a văzut ce se poate întâmpla. Iar Luca a refuzat o întâlnire pe teren neutru. A scotocit prin torpedo până a găsit o ţigară şi a aprins-o, conştientizând că acest gest a început să devină obişnuinţă. După două fumuri, a coborât, a filmat cu privirea tot ce se putea vedea din locul în care se afla şi s-a hotărât. “Nu, nu renunţ! Trebuie să clarific urgent totul. Trebuie să dispar din multe scenarii. Mai rău e că nu pot şterge urmele bine. Jigodiile astea, băga-i-aş în p…a mamei lor, păstrează documente compromiţătoare. Şi câtă încredere am avut în ei! … Le e teamă, de fapt. Se tem de mine. Aşa, ne şantajăm unii pe alţii, paştele mă-sii de treabă! Femeia aia nu m-a avertizat întâmplător. Ştie multe… Nu am voie sa întârzii. Offf! Scap eu de toate!”.
            – Hei, ai venit? Hai noroc! l-a întâmpinat Luca aproape de intrarea în clădirea care adăpostea două birouri în curs de modernizare.
            – Noroc, sa trăieşti! a răspuns Fănel oarecum surprins. Se aştepta la ceva mai rău. “Oare nu a apucat Ilie ori Nae să se laude? Nu l-au pus în gardă? Să fi fost eu singura lor legătura? Mira-m-aş!”
            Cât a formulat în gând aceste întrebări, Luca l-a prins de braţ şi l-a condus în unul din birouri. I-a arătat o sticlă pe care a pus-o la loc văzând gestul de refuz şi a rugat fata de la computer sa meargă după apă minerală şi cafea.
            – Intuiesc de ce ai venit, a deschis Luca discuţia imediat ce au rămas singuri. Am antenele mele. Se pare că vrei sa lichidezi totul… Ai grijă. Nu prea miroase a bine, am înţeles…
            – Amice, nu vreau să…, a încercat Fănel să se explice în vreun fel, dar Luca l-a întrerupt hotărât.
            – Nu am nevoie de explicaţii. Noi am fost cândva colegi şi ne-am înţeles bine. Am mâncat o pâine împreună. Ne-am ajutat la nevoie. Nu-ţi voi face necazuri. Dar, nu uita, nici tu să nu-mi faci mie!
            A deschis sertarul mesei la care se aşezase şi a scos un pacheţel. L-a întins lui Fănel. Privindu-l întrebător şi chiar nedumerit, surprins de felul în care i s-a vorbit, acesta a întins mâna destul de nehotărât. L-a luat şi l-a aşezat pe masă, în faţa sa. Încerca să aprecieze suma în funcţie de dimensiunile pacheţelului. Încet, şi-a ridicat capul şi l-a privit lung pe Luca. A aşteptat explicaţiile scurte care au venit imediat.
            – Ai 1.200 acolo. Nu ţi-am ciuntit dreptul nici cu un sfanţ. Atât a fost partea ta. De peste două luni, nu am mai avut marfă, ştii şi tu mai bine decât mine…

                                                                        *
            În drum spre garsoniera pe care o deţinea de aproape trei ani fără ca să ştie Anca ori altcineva din familie sau apropiaţii săi, Fănel a văzut o biserică pe care o mai admirase, nu de mult, din mersul maşinii. Amintindu-şi de adresele şi menţiunile tipărite în invitaţia la nuntă, a redus viteza şi a oprit maşina la circa 30 de metri, după ce a depăşit curtea în care se înălţa frumosul edificiu.
            A intrat în curte cu capul plecat. Apropiindu-se de biserică, a mers din ce în ce mai încet şi s-a oprit curând, la câţiva paşi în faţa intrării. A privit în sus, spre turle. Nu se mai vedeau din cauza zidului înalt. Nehotărât, admira icoanele din pridvor şi încerca să descopere în ce limbă este scrisul pe placa aceea mare de deasupra uşii. Era pustiu. Nici ţipenie de om, chiar dacă uşa era deschisă. Din acest pustiu, i s-a vorbit, surprinzător de apropiat şi cald:
            – Fii binevenit, fiule! Doreşti să te rogi ori să vizitezi sfânta biserică?
            Secunde lungi au trecut până ce a îndreptat privirea în direcţia din care auzise vocea. A observat chiar în pragul uşii un om în veşminte bisericeşti. Erau negre. Şi barba mare a preotului era aproape neagră şi spaţiul din napoia acestuia era la fel de negru. “Din cauza asta nu l-am observat. Peste tot e negru. Nu pătrunde soarele şi în biserică e aproape întuneric. Şi umbra este neagră… Nu trebuia să fie totul luminos? Uffff! Le văd eu pe toate în negru”… gândea Fănel în timp ce încerca să-şi revină din surpriză şi să formuleze repede un răspuns.
            – Eu, cum să spun, le doream pe amândouă, dar acum nu…
            – Adică, nu eşti hotărât, fiule, a răspuns blând, cu voce egală, omul din umbra neagră, fără să se clintească din loc. Să-mi fie iertată de Domnul nostru Iisus Hristos greşeala de a te întrerupe din meditaţie…
            – A, nu, nu trebuie să vă scuzaţi, vă rog mult, a prins Fănel curaj. Aş vrea să intru, să mă informez despre o cununie…
            – Facă-se voia Domnului şi binevoieşte să intri în sfântul Său lăcaş, a primit imediat învoirea preotului care, întorcându-se încet, s-a închinat cu ochii ridicaţi către pragul de sus, s-a plecat apoi către pragul de jos al uşii, după care a păşit încet în biserică.
            Fănel s-a închinat şi el, urmându-l. “De unde oare am ţinut minte să mă închin? Da, aşa făceam de câte ori intram în biserică… Acolo, aproape de altar, mă apropiam şi sărutam două icoane, în dreapta şi în stânga, după ce mă închinam. Aşa m-a învăţat mama…şi acum…”. Acum, urmând exemplul preotului pe care-l urma cu paşi mici în tăcerea adânca din interiorul luminat de flăcările a câtorva candele şi lumânări, Fănel a procedat în acelaşi fel, aplecându-se parcă contrar voinţei sale, dar, în acelaşi timp, din proprie pornire.
            – Te rog să te aşezi, l-a invitat preotul cu un gest larg al braţului prin care indica scaunele din apropiere. Doreşti să-ţi programezi nunta şi să…
            – O, nu, domnule! Cum să vă spun… nu ştiu dacă am folosit…
            – Eu sunt unul din preoţii care oficiază în această sfântă biserică, fiule, l-a întrerupt slujitorul Domnului pe Fănel, cu aceeaşi voce blândă, egală, prietenoasă şi înţelegătoare. Dacă îţi este greu să foloseşti cuvântul „părinte”, în înţelesul credinţei creştin-ortodoxe, te poţi adresa oricum. Înţeleg că a trecut mult timp de…
            – Nu, părinte, nu este vorba despre asta. Iată, mi-am amintit şi am zis: „părinte”! a exclamat cu nedisimulată sinceritate Fănel. Nu am mai avut asemenea ocazie de mult timp, adevărat… Nu este nunta mea. Mâine vor veni la căsătoria religioasă…

            Brusc, şi-a amintit de hotărârea luată cândva, de pactul făcut cu sine. Omul care-l întâmpinase în acel aparent întuneric, era un preot în vârstă. Trecut vizibil de 75 de ani. Vorba lui liniştită, domoală, precum curgerea unui râu prin câmpie, fraza de întâmpinare şi celelalte cuvinte şi sfaturi care au urmat, nu puteau veni, medita Fănel, decât de la un asemenea om. O emoţie puternică îl cuprinsese şi  gura-i rămăsese deschisă, nereuşind să articuleze sunete. Îl încerca un început de teamă. Îl privea pe preot cu ochii mari, fără să-şi poată stăpâni emoţia şi fără să mai găsească cuvinte pentru a-şi continua fraza începută. Uitase ce a dorit să spună. Avea senzaţia că zidurile bisericii se pleacă spre el şi-l cuprind ca într-o strânsă-mbrăţişare, îl apasă şi-l ţintuiesc, fără a le simţi greutatea, îndemnându-l să rămână. Simţea privirile sfinţilor din privirile vechi cum îl învăluiesc cu blândeţe. Avea convingerea că-i zâmbesc. Şi teama i s-a risipit. Dar, în acelaşi timp, ruşinea că este străin locului sfinţit, că nu ştie ce şi cum să vorbească şi nici să se roage, l-au hotărât să amâne întâlnirea cu preotul.
            Când a plecat spre maşină, picioarele se mişcau cu mult mai vioi decât atunci când intrase în curtea bisericii. În plină stradă, Fănel s-a oprit şi a contemplat impunătorul  locaş de cult în toată măreţia sa. Se vedeau turlele care-l impresionaseră cândva… “Frumos a vorbit omul ăsta! Fără să mă cunoască. De parcă ne ştiam de mulţi, foarte mulţi ani şi suntem prieteni… Pare atât de modest în liniştea aia grozavă din biserică şi, totuşi, atât de important! M-a impresionat… Voi veni să vorbesc cu el. Neapărat. Parcă am uitat de toate necazurile şi durerile mele. Cum a zis? Că „biserica este Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului”… M-a îndemnat să mă spovedesc, nu? Aşa cum spunea mama că face în preajma sărbătorilor. Şi se simţea uşurată şi rezolva toate pentru care se ruga, zicea ea… Mă voi convinge pe pielea mea. Oricum, la un popă tânăr nu m-aş duce, orice ar face el. Cred că e tare jenant. La unul bătrân, e cu totul altfel… Acum, Doamne, că tot am fost în Casa Ta, precum zicea preotul, învaţă-mă ce să fac să scap de necazurile în care am intrat!”
            Mai era puţin până la miezul zilei când a intrat în garsonieră. A deschis toate ferestrele să se aerisească şi a aranjat cât de cât puţinele lucruri şi articolele de mobilier. În baie a avut mai mult de lucru. “Trebuia să plătesc femeii de la asociaţia de locatari să facă puţină curăţenie… Dar, cât de des vin eu pe aici, nu cred că mă cunoaşte. Hai să dau telefon. Este momentul. Poate vine imediat ori mă duc să o iau. De ce a zis ea treaba aia cu hotelul, domnule? A insinuat ceva şi nu sunt pe fază? A, da! Cred ca asta este. Se teme că acolo se înregistrează datele de stare civilă… Trebuie să fiu serios. In caz că, … ne orientăm la faţa locului”.
            – Alo! Ştefan Nicolae… Sărut mâna, doamnă!… Da, notaţi, vă rog… Mulţumesc, sărut mâna!
            A deschis la primul sunet al soneriei şi a închis imediat uşa după ce ea a intrat respirând sacadat.
            – Am urcat aproape în fugă. Nu m-a văzut nimeni…
            – Sărut mâna, doamnă! Oricum, nu locuiţi în zonă, a încercat el să diminueze teama insinuată de doamna Mia. Luaţi loc şi să-mi spuneţi, vă rog, cu ce vă pot trata, deşi nu am avut timp să…
            – Stai liniştit domnule… Pot să-ţi spun pe nume, da?
            – Fănel, doamna Mia!
            – Aşa! Nu am timp la dispoziţie. Poate altădată, cine ştie…
            – Da, doamnă, oricând, eu vă stau…
            – Lasă angajamentele, Fănele! Sunt sătulă de asigurări de felul ăsta. Voi, bărbaţii, … nu aveţi limită la o adică şi nici ruşine în aproape toate situaţiile, l-a întrerupt femeia privindu-l cu superioritate şi reproş.
            – …Cum ziceţi dumneavoastră, doamnă, a îngăimat el privindu-i picioarele zvelte şi drepte, goale până cu mult mai sus de genunchi…
            – Dar, te simt nerăbdător. Normal! Te priveşte direct. Află, dragul meu, ca nu s-a făcut linişte. Ai depus o declaraţie în care omul tău… Dar astea le ştii. Sunt suspiciuni, încă. De ce după atâta timp, de ce nu a venit el cu ea şi de ce nu este acel om de găsit!
            – Păi, … să vă explic…, a încercat el să intervină, destul de năucit la aflarea noutăţii, dar doamna Mia era în vervă ori cu adevărat grăbită şi l-a întrerupt imediat.
            – Măi omule, nu eu am nevoie de explicaţii şi… asta nu-i tot. S-ar putea rezolva. Ştii tu, cum. Mai sunt şi altele. Încă se verifică maşina furată şi descoperită în Pădurea Băneasa. Au găsit ceva în ea. Oamenii tăi sunt verificaţi… Stai jos!… Tu eşti suspectul…
            – Eu?! Nu se poate, doamnă, eu nu…
            Fănel nu mai avea glas. S-a lăsat uşor pe scaunul de pe care tocmai se ridicase şi înghiţea în sec. Tot sângele din obraji, pierise. Instantaneu, saliva din gură se uscase şi limba i se mişca greoi…

                                                                        *

Capitolul V / 3

            Mamă, Doamne, câte lucruri elegante ai cumpărat! Iubita, tu eşti nebună rău, fată! Nici nu cred că vei avea timp să le îmbraci pe toate, a exclamat Gabi privind surprinsă şi cu o uşoară undă de invidie zestrea pe care Anca i-a înfăţişat-o atârnată în umeraşe pe toate mobilele din sufragerie.
            – Măi, cum să-ţi spun, am luat câte un rând pentru fiecare moment: stare civilă, biserică, restaurant. Nu-mi place să fiu peste tot îmbrăcată la fel. Tu ce zici? a întrebat-o Anca în timp ce netezea poalele unei rochii in culori pastelate. Vizita neaşteptată a prietenei sale nu a bucurat-o ca de obicei. Nu dorea să o jignească afişându-şi indiferenţa şi iritarea, dar nici nu ştia cum să scape de ea.
            – Da, te-ai gândit bine…Ştii ce persoane sunt invitate? Ţi-ai da seama cam cum vor fi…
            – Ei bine, nu ştiu nimic, dacă mă crezi. Cunosc doar mireasa… Am revăzut-o cu câtva timp în urmă, a venit răspunsul cu voce din ce în ce mai scăzută, pe măsură ce Anca se întrista vizibil.
            – Ceva se întâmplă cu tine, fată. Te-am simţit şi de la Lereşti… Descărcă-te, dacă ai încredere. Îţi va fi mai uşor să treci prin ce te apasă… Fănel, serviciul, părinţii, o dragoste în afara casei ori lipsa de bani. Mie poţi să-mi spui orice şi te voi sprijini cât pot şi mă pricep, s-a oferit Gab în timp ce s-a apropiat de Anca şi a îmbrăţişat-o cu sinceră compasiune în gesturi şi priviri.
            – Sunt unele chestiuni, dar nu grave şi nici timp nu am acum… De ce ai zis şi de Fănel, ştii tu ceva?
            – …Aaaa! Nu interpreta greşit iubita. Întotdeauna bărbaţii sunt bănuiţi. Nu de la ei vin toate supărările şi bucuriile noastre? Eu am…
            – Lasă, lasă, nu-mi împuia capul. Trebuie să mă îmbrac urgent că vine Fănel să mă ia la cununia civilă. Am întârziat…
            – Gata! Te sărut, iubita, şi distracţie plăcută, s-a retras imediat Găbiţa, ascunzând cu pricepere nemulţumirea şi mâhnirea provocate de răspunsurile şi atitudinea prietenei sale.
            Anca hotărâse să nu meargă decât seara, la restaurant. Nu-şi aştepta soţul. Minţise.  Dorea să fie singură, să-şi pună ordine în gânduri, să ia hotărâri, să se liniştească. Dialogul sărac din seara precedentă a adâncit prăpastia creată între cei doi soţi. Fănel vorbea fără să o privească, indiferent, rece, preocupat de cu totul altceva. Nu l-a interesat nici toaleta Ancăi, chiar dacă ea a încercat să încălzească puţin atmosfera cerându-i s-o ajute să dezbrace şi să îmbrace. Şi cât de drag le era să facă asta până nu de mult!
            Sunetul telefonului fix venea parca de foarte departe şi Anca l-a privit lung până să se hotărască a răspunde. “De când nu te-am mai auzit şi pe tine! La ora prânzului, cine oare ar putea fi? Cam toată lumea foloseşte mobilul. Să răspund? Ei, hai să vedem! Poate mă scoate din starea asta”.
            – Alo!
            – Bună, Anca! Sunt Mitică… tu eşti, da?
            – …Bună ziua, v-am recunoscut. Ce faceţi?
            – Noi, binişor, dar voi?
            – Bine, mulţumesc. Ne pregătim de nuntă.
            – Să înţeleg că sunteţi invitaţi undeva…
            – Da, la prietenul lui Fănel. Valentin s-a însurat.
            – Valentin?… Au fost colegi aici, de liceu parcă… Cristea Valentin cred că-l cheamă…
            – Da, aşa. Ce memorie aveţi!
            – Da, mi-a mai rămas ceva…Aş vrea să vorbesc cu Fănel, Anca. Am ceva foarte…
            – Ştiţi, el cred că este la starea civilă, să vadă la ce oră… Îl aştept să vină să mă ia şi pe mine. Să-i spun să vă caute, da?
            – Da… ba nu! Mergeţi să vă distraţi… Îl caut eu după nuntă sau să mă sune el poimâine, te rog!
            – Desigur… Păreţi cam supărat ori mi se pare?
            – …Din toate câte ceva… Fănel este bine?
            – Da, este foarte bine…
            – Mda… Te las… Petrecere frumoasă, Anca!
            – Mulţumesc! Sănătate şi salutări doamnei Nuţi, soacra mea dragă!
            – Da, da, mulţumesc. La revedere!
            Zgomotul telefonului trântit în furcă a făcut ca Anca să renunţe a-şi lua rămas bun. A rămas mai multe minute cu receptorul în mână, gânditoare.
            “Am vorbit rar cu omul ăsta la telefon, dar niciodată nu a fost atât de reţinut. Obişnuia să glumească şi să povestească despre ei… Şi nu a întrebat niciodată de Fănel în mod special. De ce nu mi-a spus mie ce ar vrea să-i comunice? Nu am avut secrete… Ciudat, foarte ciudat”, medita Anca în timp ce lăsa telefonul în furcă nedumerită şi oarecum îngrijorată.
            La celălalt telefon, nea Mitică îşi frângea mâinile a disperare. Încercase să-şi sune fiul pe mobil, dar acesta nu i-a răspuns. “Poate este pe teren şi nu-l aude. Ori în vreo şedinţă şi nu are voie să vorbească… Dar, dacă e ceva rău cu el? E liber? Ştie de percheziţia de azi care mă omoară cu zile?”.
             Apoi, amintindu-şi că este zi de sâmbătă, a sperat ca-l găseşte acasă şi s-a repezit la telefonul fix. “Să-l prind până nu vine Nuţi de la şcoală… Ce să-i spun eu femeii, acum? Cade din picioare dacă află. Ce-ai făcut, măi băiatule? În ce încurcătură ai intrat şi nu ne spui nimic, măi copile? Cine vrei să te ajute la necaz dacă nu părinţii tăi? Cine crezi tu că este mai aproape de tine, măi băiatule, măi…?”
            S-a învârtit prin toată casa, încercând să se liniştească. A scotocit prin haine şi sertare până a găsit câteva ţigări. S-a înecat din primele fumuri, dar a continuat să fumeze. “Nici nu a trecut o lună de când le-am lăsat, f…e paştele mamei lor cu cine le-a înfiinţat! Am nevoie acum, oricât de rău mi-ar face…Ce a vrut să spună acel comisar sau inspector, ce naiba grad a spus că are? Că ar fi băiatul meu cercetat, ori colegi de ai lui? Nu am înţeles nimic. M-a lovit prea dur treaba asta… Cu autorizaţia aia de percheziţie, nu puteau veni decât dacă era ceva grav… Trebuie să întreb vecinii de la garaj. Dacă au făcut şi la ei percheziţie, aş înţelege… Altfel, ar însemna că este implicat băiatul meu… Bănuit că ar fi adus maşini furate la mine! Sau piese de maşini furate, nu am înţeles prea bine… Doamne, Dumnezeule mare, ajută-mă să înţeleg şi ajută-mă, Doamne, să-mi ajut copilul! Trebuie să plec la Bucureşti… Dar, dacă e la nuntă, înseamnă că nu are probleme. I-ar mai arde lui de distracţie? Şi Anca era foarte liniştită. Dacă ar fi ceva urât, ar fi vorbit fata aia. Mi-ar fi spus. Întotdeauna a fost sinceră şi apropiată de noi… Am să merg la garaj să fac ordine. Să nu vadă amărâta asta de femeie, săraca de ea. Asta i-ar mai trebui, Doamne fereşte! Cade din picioare… Aştept până după nunta aceea. Unde o fi Fănel al meu acum? El se distrează şi eu mor de grija lui…”

                                                                        *
            Fănel medita în maşina parcată foarte aproape de clădirea în care urma să se oficieze căsătoria civilă. Avea posibilitatea să vadă maşinile şi persoanele ce intrau ori ieşeau din zonă. Nehotărât, marcat de regrete şi plin de curiozitate, derula mintal filmul întâmplărilor al cărui erou fusese cândva, la propria sa căsătorie. Şi-a amintit cât de fericit s-a simţit să constate că o mulţime de invitaţi l-au însoţit peste tot, mai ales la biserică. A zâmbit amar şi şi-a îndreptat atenţia asupra celor ce intrau în clădire. “Sunt sigur că Valentin nu s-a însurat din interes, ca mine. El a avut întotdeauna alte principii. Parcă mai sănătoase decât ale mele, cel puţin în materie de femei şi familie, dacă nu şi în alte direcţii… Oare cum arată Olga? Vreau să o văd. O voi putea privi în ochi? Ar trebui, ca să nu dau de bănuit. O doresc şi acum. Ce p…a mă-sii a avut fata asta deosebit de mi-a rămas în minte? Că doar nu sunt un obsedat. Sau chiar sunt? Ei, nu am făcut o obsesie pentru femei, dar parcă după prea multe mi-au sfârâit călcâiele. Dar, o viaţă are omul şi un bărbat cred că nu poate fi fericit decât în braţele femeii. Şi atunci, de ce nu mai sunt fericit? Nu am iubit-o pe Anca?… Ba da, dar numai pentru o perioadă. A trecut vremea aceea. Şi ea nu are nicio vină. Dacă nu era tatăl ei ce a fost şi este, mă îndrăgosteam de ea vreodată? Foarte posibil, că este frumoasă şi acum. Cred că am greşit mult. Numai eu am greşit. Am ales aiurea calea spre fericire. Oare am înţeles bine ce înseamnă fericirea? Încep să am mari îndoieli.”
            Observând că aproape fiecare cuplu coboară din maşină cu buchete de flori, s-a hotărât să participe la ceremonie. A pornit maşina şi a plecat să caute o florărie. Destul de greu a găsit-o în acest cartier mai puţin cunoscut de el. Nu i-au plăcut florile. S-a informat şi a mers în altă zonă. Şi aici s-a hotărât destul de greu ce să aleagă. Până la urmă a comandat un buchet mare de trandafiri albi. Era încântat când l-a văzut gata pregătit. L-a aşezat cu grijă pe bancheta din spate şi a plecat grăbit.
            Degeaba. Nu a ajuns la timp. Mulţime de tineri, bărbaţi şi femei, încercau să formeze un culoar viu la ieşirea din clădire. S-a alăturat şi el repede, cu buchetul de flori ţinut la spate, neîndemânatic, exact când mirii au apărut şi cei de afară au ridicat braţele cu flori, formând o minunată boltă multicoloră şi cântând “mulţi ani trăiască”. Era ultimul în şirul din dreapta.
            Nu se aştepta ca în acea mulţime, parcă acoperită de flori, plină de viaţă, de mişcare şi veselie manifestată atât de spontan şi sincer, să fie remarcat. Privirile lor s-au încrucişat în acelaşi timp, când încă mai erau cinci-şase paşi de parcurs până la Fănel. Olga s-a oprit din mers. Figura ei exprima o surpriză totală. Valentin a strâns-o uşor de braţ, s-a întorscătre ea, a încurajat-o cu privirea şi i-a şoptit: “Curaj, iubito!”, după care s-a îndreptat către Fănel cu zâmbetul pe buze. S-a desprins de Olga şi l-a îmbrăţişat.
            – Mare bucurie mi-ai făcut, prietene. Nu speram să mai vii. Îţi prezint proaspăta mea soţie…
            – Cele mai sincere felicitări şi să fiţi fericiţi! a răspuns Fănel, după ce s-a desprins din îmbrăţişare, găsindu-şi cu greu cuvintele… Sărut mâna, felicitări şi casă de piatră! s-a adresat apoi, înclinându-se adânc în faţa Olgăi, fără să cuteze a o îmbrăţişa şi a o privi in ochi.
            – Mulţumim, mulţumim, au răspuns cei doi aproape în acelaşi timp.
            – Unde este frumoasa ta soţie? Nu o văd ori nu o mai recunosc? l-a întrebat Olga în timp ce-şi flutura mâna liberă către mulţimea ce alcătuise bolta de flori.
            – Este… este…, dar daţi-mi voie să vă ofer şi eu buchetul acesta… Am cam întârziat. Îmi cer scuze…
            – O, ce trandafiri superbi, domnule, mulţumesc! a exclamat Olga realmente încântată, îmbujorându-se uşor. “Cred că dacă erau roşii nu i-aş fi primit!”. Ajută-mă, dragul meu soţ, nu le mai pot duce pe toate acum. Buchetul îl ţin eu că este mai uşor de purtat, a cerut ea ajutor, arătându-şi braţele încărcate cu flori.
            – Desigur, iubito! Deci, ce spuneai, prietene? Haideţi către maşini…
            – Spuneam că soţia mea este de gardă… Nu a putut face schimb de tură…
            – Nu se poate, prietene! Şi nu ne onoraţi cu prezenţa voastră la…
            – La biserică… vin eu. Singur, ştii… Dar la restaurant vom fi împreună, te asigur, a răspuns Fănel destul de vizibil încurcat, spre hazul miresei care-l examina destul de atent după ce-şi stăpânise emoţia.
            – În ordine. Mergem să ne schimbăm şi ne vedem la biserică peste două ore, dar vino cu noi acasă până atunci. Avem masă bogată, l-a invitat Valentin. Vin mulţi prieteni.
            – Trebuie să merg şi eu acasă… am ceva de rezolvat… Mulţumesc, ne vedem la biserică, da?
            – Bine, cum crezi.
            Fănel a rămas pe loc privind mulţimea ce se îndrepta spre maşini. Ochii au căutat-o pe Olga. În rochiţa ei simplă de culoare untului, mlădioasă, cu părul strâns într-un coc superb, parcă plutea pe lângă Valentin.
            “Arată ca o puştoaică împlinită. E mai frumoasă decât atunci când am cunoscut-o. E superbă!…Mai tânără îmi pare şi foarte fericită. Şi el arată bine… Au fost atenţi amândoi cu mine. Nu mă aşteptam. Ce să fac acum? Mi-ar părea rău să nu mergem la cununie. A fost, totuşi, cel mai bun prieten al meu. Nu vreau să-l pierd. De ce să nu o mai văd din când în când şi pe Olga? Mă pot abţine. O pot respecta. Ea a fost doamnă. Nu m-a dat de gol.”
            S-a îndreptat încet către maşină după ce mirii au dispărut în fruntea unei coloane impunătoare de autoturisme ce se forma din mers. Îngândurat, s-a aşezat la volan. A scos mobilul din borsetă şi a tastat.
            – Eu sunt. Ce faci, mergem la biserică?
            – …dormeam puţin… Nu a rămas stabilit că nu eşti dispus?
            – …aveam unele probleme, dar le-am rezolvat. Dacă vrei, peste două ore…
            – Păi, acuma spui? Nu am timp să fiu la biserică în numai două ore…
            – Bine, dar ai totul pregătit, am văzut…
            – Trebuie să fac duş, să-mi aranjez părul… să mă hotărăsc în ce mă îmbrac… De ce nu vii acasă să vorbim?
            – Dacă mergem, am să vin…
            – Repet, nu am timp. E clar? Altădată să ştii ce ai de gând să faci. Ai spus că…
            – Da, am spus, dar azi s-au schimbat unele aspecte şi…
            – Şi ce? Eu sunt păpuşa ta de joacă ori sunt femeie? Că de nevastă, ai uitat cam de multişor…
            – Bine, bine, încetează… Am să merg singur. Vin acasă după aceea…
– Foarte bine! Aşa să faci.
– Mă gândeam că poate…
            “Na! A închis, f…i paştele mă-sii de treabă! Cam are dreptate… După discuţia de aseară, era normal să reacţioneze aşa. Ea a încercat să vorbească. A vrut să-i văd rochiile şi pantofii, să-mi ceară părerea… Merit lecţia asta. Şi acum, ce fac, domnule?!…Merg la biserică. Dacă am noroc să fie preotul ăla bătrân, am să-l rog să stăm de vorbă până vine nunta”. 
            În biserică se făcea curăţenie. Câteva femei şi doi bărbaţi se mişcau cu folos într-o tăcere desăvârşită. Un preot le dădea indicaţii uneori şi muta împreună cu ei mese şi scaune. Preotul cel bătrân era în altar.
            Fănel a rămas la câţiva paşi după ce a intrat şi nu ştia ce să facă. Îi era ruşine de cei ce trebăluiau acolo ca să meargă la icoanele în faţa cărora se închinase şi le sărutase. Un bărbat subţirel şi adus de spate care rânduia câteva cărţi pe pupitrul de la strana din dreapta l-a observat. L-a privit de câteva ori şi, înţelegându-i nehotărârea, s-a apropiat de el.
            – Ne organizăm pentru o cununie… Doriţi să vorbiţi cu cineva ori aţi venit pentru…
            – Mulţumesc! Aş fi vrut să vorbesc cu preotul cel vârstnic.
            – Sigur. Mergeţi mai aproape de altar. Îl anunţ eu pe sfinţia sa…
            Preotul l-a recunoscut ori aşa obişnuia să întâmpine orice credincios. L-a întâmpinat cu bucurie şi blândeţe în privire şi întreaga atitudine. L-a invitat pe un scaun, în cea mai îndepărtată parte a naosului, scuzându-se pentru puţinul timp avut la dispoziţie.
            Fănel era încurcat şi nehotărât. Nu ştia prea bine ce vrea. Se exprima greoi. Cu privirea către podea, îşi mişca mâinile de parcă ar fi dorit să vorbească cu ele. Preotul a intervenit, punându-i o mână pe umăr.
            – Fiule, eşti foarte agitat. Linişteşte-te. Nu ai fost pregătit să intri in casa Domnului nostru Iisus Hristos… Dar, asta nu este un păcat. Te vei obişnui…
            – Da părinte, eu am venit pentru cununia prietenilor… M-am gândit să vă rog…
            – Nu este nevoie să mă rogi. Eu sunt în slujba Domnului şi stau de vorbă cu tot omul care crede în El. Înţeleg că te macină multe gânduri. Unele din ele destul de greu te apasă…
            – Da, aşa este părinte, l-a întrerupt Fănel ridicându-şi privirea către ochii preotului. Cred că am făcut mult rău. Şi nu ştiu cum să ies din…
            – Iartă-mă că te întrerup, a intervenit preotul cu blândeţe în voce, ai făcut acest rău unor oameni, dar şi ţie ţi-ai făcut mai mult rău… Toţi oamenii greşesc, fiule. Mai mult ori mai puţin, dar greşesc. Iată, în Sfânta Scriptură e scris: “Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios şi drept este Dumnezeu, ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toata întinăciunea şi nedreptatea”. Dacă şi tu vei mărturisi şi te vei căi sincer, inima ta se va uşura, căci bunul Dumnezeu îţi va ierta ţie greşelile tale…
            – Nu înţeleg cui să mărturisesc. El nu mă aude pe mine, a intervenit Fănel cu o voce ştearsă în care se citea dezamăgirea şi neîncrederea.
            – Aici, în Sfânta biserică. Tu mărturiseşti Domnului, nu mie. Eu sunt doar un mijlocitor pentru că am primit har de la Dumnezeu încă de când Iisus Hristos a zis Apostolilor săi, după ce a înviat din morţi: “Ce veţi lega voi pe pământ, va fi legat şi în ceruri şi ce veţi dezlega voi pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri!”
            – Şi dacă mă iertaţi de păcate…
            – Nu eu te iert, dragul meu, ci El te iartă. Poate că acum nu înţelegi, dar vei pătrunde cândva cuvintele proorocului Isaia: “Întoarceţi-vă către Mine şi Mă voi întoarce către voi, fiii oamenilor. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciunea, ca zăpada vă voi albi, şi de vor fi ca roşeala, ca luna le voi face albe şi nu voi mai pomeni cele dintâi ale voastre”. Şi toate astea pentru că, în bunătatea Lui cea fără de margini, El ştie neputinţa noastră, El ştie că greşim cu voie şi fără de voie, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. În acelaşi timp, Dumnezeu e singurul care poate da omului darul de a-şi vedea păcatele şi puterea de a şi le recunoaşte, de a regreta…
            – Da, cred că înţeleg câte ceva… Eu am vrut să fiu fericit, părinte. Dar, ca să am, să-mi asigur fericirea, nu cred că am ales o cale…
            – Ai păcătuit şi cu voie şi fără de voie, l-a întrerupt preotul pe Fănel, căutându-i privirea ce ţintuia din nou podeaua. Şi încă nu regreţi toate faptele necinstite. Greşesc eu oare?
            – Ce să spun?… Regret, dar unele… Da, m-aţi prins! Nu cred că le regret pe toate…
            – Dumnezeu te va ierta numai dacă ajungi la Sfânta Spovedanie cu toată convingerea că înaintea Lui ai venit să-i spui păcatele tale. Eu, preotul, sunt doar un martor. Eu nu te pot dezlega, prin harul primit de la Domnul, decât de păcatele mărturisite de tine. Dacă vii cu smerenie, cu căinţă şi făgăduiala că nu le vei repeta…
            – Şi dacă Dumnezeu mă iartă, oamenii mă iartă? Mă mai judecă ei?
            – Dumnezeu este deasupra tuturor oamenilor. El te iartă pentru sufletul tău… Oamenii te vor judeca pentru răul făcut lor, după legile lor. Dar, ca să te ierte ei, trebuie ca tu să-i ierţi mai întâi pe ei, chiar dacă-i socoteşti duşmani pe unii. Şi să nu uiţi că va trebui să te ierţi pe tine însuţi, căindu-te din toată inima. Nu trebuie să te preocupe iertarea oamenuilor Tu sau eu însumi şi orice om, avem nevoie de iertarea Domnului mai înainte de toate Când vom trăi astfel încât să obţinem iertarea Lui, vom avea şi iertarea oamenilor… Timpul, dragul meu, nu ne permite să discutăm mai mult… Te rog să mă ierţi, fiule! Mâine, după Sfânta slujbă de duminică, dacă vrei, te voi aştepta cu tot dragul şi vom sta de vorbă…
            – Da, sigur că da. Să mă iertaţi că am abuzat… Ştiu că acum sunteţi ocupat… Să mă învăţaţi cum să mă spovedesc…
            – Ţi-aş da un „îndreptar” pentru spovedanie, dar, iartă-mă, nu cred că-l vei citi curând, fiule…
            – … Ştiţi…eu nu prea am timp acum de citit. Dar, vin mâine. Sărut mâna, părinte…
            Fănel s-a ridicat precipitat de pe scaun, foarte impresionat, ruşinat şi, aproape în aceeaşi măsură, supărat că l-a salutat pe preot în acest fel. “Este doar un bărbat, până la urmă… Nici pe tata nu-l salut în felul ăsta! Ce mi-a venit? Dar… aşa se obişnuieşte. Parcă şi femei am auzit cum spuneau “sărut mâna” preoţilor…”.
            Ajuns aproape de maşină, a căutat ţigări în buzunare. Nu a găsit. A intrat în maşină. Până să caute aici, a observat că se apropie coloana de maşini cu mirii şi nuntaşii. A coborât precipitat şi s-a întors în biserică. Nu a dorit să fie văzut afară de tot alaiul.
            Lume multă, slujbă completă, frumoasă, pentru doi miri atât de plăcuţi şi de vizibil îndrăgostiţi, precum Fănel recunoştea că nu a văzut niciodată, finalizată de preotul cel vârstnic printr-o scurtă cuvântare de laudă, învăţăminte şi binecuvântări. Fănel asculta şi privea. Amintirile îl năpădeau, se succedau potrivit momentelor slujbei la care asista şi-l năuceau prin sumedenia de gânduri ce-i trezeau şi se derulau în mare viteză prin mintea şi sufletul lui.
            Nu a avut puterea să rămână până la final. În momentul în care preotul aşeza sfintele cununii pe capul mirilor, lacrimile au început să-i dezvăluie slăbiciunile omeneşti, fireşti, de care încercase să se depărteze cândva, în mod voit. “Eu nu am ştiut să-mi ţin legământul făcut în biserică… Cum să ajung la acel timp “până ce moartea ne va despărţi”, dacă am iubit-o doar după căsătorie? Şi am înşelat-o de atâtea ori…. Ce spunea preotul? Că mă va ierta Dumnezeu? Hm! Are prea multe de iertat la mine… Dar, ce? La tâlharul acela de pe cruce nu a avut multe de iertat?! Ba da, însă după cum mi-a povestit mama, acela l-a recunoscut pe Iisus ca fiind Fiul Domnului. Pe când preoţii de acolo, mulţimea de evrei, soldaţii romani, nu l-au recunoscut, cu toate minunile pe care le făcuse de faţă cu atâţia oameni… Să înţeleg că dacă-L recunosc şi eu mă va ierta? Dacă mă voi căi! Voi reuşi oare? Am furat şi înşelat prin aceeaşi acţiune, spunea preotul… Ufff! Ce idei îmi trec prin cap! Şi lacrimile astea imbecile…
            Dar, ce-i cu mine, Doamne? Am eu atâtea slăbiciuni în afară de păcate? Ce trebuie să fac să te recunosc?Să citesc cărţi bisericeşti? E suficient să cred şi atât?  Îndoielile mele şi necunoaşterea în problema asta sunt şi ele slăbiciuni? Poate că şi ele vin din păcat ori invers… Nu, nu pot desluşi acum toate astea. Trebuie să mă lămurească preotul.  Poate că sunt începuturi de căinţă, după cum vorbea el. Este foarte posibil… Nu, nu. Sunt prea bulversat acum. Trebuie să mă odihnesc, să mă liniştesc. Apoi le pun pe toate în ordine. Las orgoliile de o parte. Altfel, nu mă pot analiza. Să fiu corect cu mine însumi. Trebuie să reuşesc… Ăsta trebuie să fie începutul. Cam dur! În caz contrar, mă autodistrug ca prostul…”.
             Ajuns în parcare, s-a urcat în maşină şi a plecat încet spre casă, gânditor, conducând cu viteză redusă.     

                                                                        *     

Capitolul V / 4

                     ATENŢIE! Textul conţine cuvinte sau expresii vulgare!

            După două ore de somn, Fănel s-a mai înviorat puţin. Ajunsese acasă foarte tulburat şi după ce a mâncat, fără poftă, cu gândul plecat departe, s-a scuzat şi a plecat în dormitor.
            – Hei, ce îmbraci în seara asta? l-a strigat Anca
privindu-l cu milă cum îşi târăşte picioarele.
            – Nu ştiu… Adică, am să iau costumul acela gri-petrol şi o cravată oarecare.
            – Îţi aleg eu. Odihneşte-te!
Costumul atârna elegant pe umeraş. Alături, o cămaşă albă călcată impecabil şi o cravată asortată. Lângă uşă, pe şanuri, o pereche de pantofi negri, proaspăt lustruiţi, i-au atras atenţia când se deplasa la baie. Sub şuvoiul de apă ce se risipea pe umerii săi voinici, Fănel zâmbea înciudat.
            “Tot ea se poartă mai frumos decât mine. Cred că i-a trecut supărarea. Şi nu am avut puterea să-i cer iertare. Când venim de la nuntă vom dormi împreună. Sper să fie de acord şi să dăm dracului neînţelegerile astea absurde. La ce folos atâta tensiune în casă? Nu am destulă la serviciu?… Da, am nevoie de linişte. Ca să pot termina cu toate prostiile, dacă scap cu faţa curată. Dacă nu scap… ce paştele mă-sii fac? Nu ştiu. O să văd eu atunci…”.
            Anca a îmbrăcat o rochiţă elegantă în ton cu costumul lui Fănel, la care un cordon fals şi eşarfa purtau culori asemănătoare celor din cravata lui. Amândoi erau tineri şi frumoşi. Formau o pereche reuşită. Multe priviri au zăbovit asupra lor după ce au intrat şi până după ce s-au aşezat la masă.
            Au fost întâmpinaţi de miri cu braţele deschise şi sinceră bucurie.
            – Ce bine îmi pare că aţi venit! a exclamat Olga, îmbrăţişându-i pe rând. Am rămas în rochia de mireasă. Aşa se spune, că este bine până mai către miezul nopţii. Apoi ne schimbăm şi noi…
            – Da, aşa am procedat şi eu. Eşti fermecătoare, draga mea! i-a răspuns Anca învăluind-o cu priviri admirative. Nu am văzut o mireasa mai frumoasă, zău aşa!
             – Ei, lasă că şi tu ai fost la fel, mulţumesc! Toate miresele sunt frumoase, nu? Tu şi acum eşti, draga mea, a adăugat Olga îmbujorându-se în timp ce se îmbrăţişau din nou.
             – Ei, ei! Ce risipă de amabilităţi, doamnelor, a intervenit Valentin. dar pe noi, bărbaţii, nu ne vede nimeni? Noi nu suntem…
             – O, ba da! Dar asta nu se spune, se simte. Mă bucur să te cunosc şi să vă admir pe amândoi, i-a răspuns Anca însoţind cuvintele cu o reverenţă elegantă.
            Fănel a fost mai reţinut. Aproba prin gestică şi priviri tot ce se spunea. Când s-a îmbrăţişat cu mireasa, nu şi-a permis să o strângă în braţe, precum ar fi dorit din toată inima. Nici nu a privit-o mai sus de bărbie.
            S-ar fi emoţionat prea mult şi, în plus, simţea în ceafă privirea atentă, cercetătoare a Ancăi.
            S-au despărţit pentru ca mirii să primească alţi invitaţi, după ce aceştia le-a indicat masa cu locurile rezervate pentru ei şi Valentin a smuls promisiunea de a dansa mai târziu cu “cea mai frumoasă soţie a unui prieten ori colaborator” de al său. Nu era nimeni cunoscut la vreuna din mesele alăturate, dar erau mulţumiţi că toate cuplurile erau de vârsta lor. În schimb, le-a ţinut de mai multe ori tovărăşie nea Gheorghe, tatăl mirelui. Ştia ori nu despre Fănel din vremea în care a fost coleg de liceu cu Valentin, nu s-a lămurit. Dar că-l simpatizează şi-l apreciază ca fiind “cel mai bun prieten al fiului” său, părea destul de adevărat. “Omul ăsta nu minte. Aşa mă simte el acum, la un păhărel… Mai degrabă, aşa i s-a vorbit despre mine. Nu-mi amintesc să mă fi văzut vreodată. Mare domn, Valentin, să mă descrie acasă aşa de frumos”, gândea Fănel analizându-l pe nea Gheorghe în timp ce o privea pe Anca dansând. Îi ceruse permisiunea un tânăr de alături, a cărui soţie era însărcinată în luna a şaptea ori a opta. Şi cum Fănel nu avea o stare sufletească de invidiat, şi-a dat consimţământul aproape în acelaşi timp cu formularea cererii de către acesta. Nu a uitat să-i şoptească Ancăi: “Nu mă simt prea bine, crede-mă! Distrează-te, nu se pune problema”.
            Anca, aparent modestă şi grijulie, l-a privit în ochi, a dat din cap înţelegătoare şi s-a ridicat încet, mimând o părere de rău exagerată. După câţiva paşi în ritmul melodiei, era deja alta. Dansul era o activitate care-i crea o stare generală de bine. În orice împrejurare. S-a apropiat de partener mai mult decât îndrăznise să o facă el şi, după primul dans, au mai urmat şi altele. Cu el ori cu alţi bărbaţi care, din diferite motive, nu aveau cu cine dansa. Doar la sârbe şi hore se codea ori chiar renunţa. Fănel era indiferent. Ar fi dorit să invite mireasa la un tangou ori vals. Nu a îndrăznit. Citise în ochii ei amuzament şi ironie. Nu ştia ce să creadă, dar era dezarmat. În afară de nea Gherghe, femeia gravidă şi alte două-trei persoane, s-a mai întreţinut cu Valentin. Până la un punct în care l-a simţit pe acesta rece, ironic şi aluziv, mai ales când se discuta despre fericire şi despre femei…
            – Îmi amintesc cât de puternic susţineai că te vei zbate să obţii fericirea, a început Valentin, după ce au epuizat problemele privind cursul băncii şi mersul general al vieţii românilor. Cred că ai reuşit, după cum araţi şi după gradul pe care-l ai, a continuat el, privindu-l foarte atent pe Fănel.
            – Da, în linii mari. Fericirea este o noţiune greu de înţeles. Este foarte greu de explicat, a replicat Fănel. Pentru fiecare om este un altceva.
            – Da, sunt de acord. Poţi fi fericit toată viaţa ori niciodată. Depinde ce ţi-ai propus să faci ca să fii fericit. Adică, depinde cum vezi tu fericirea, ce te poate face fericit, a confirmat Valentin ideea. Mai degrabă, niciodată. Oricum, e imposibil să fii toată viaţa fericit. Eu cred că am început bine şi sper să termin şi mai bine, a precizat apoi, foarte sigur pe el, zâmbind satisfăcut. Presupun că şi tu gândeşti la fel, nu?
            – De ce crezi asta? l-a întrebat Fănel contrariat.
            – Păi… te-ai căsătorit din dragoste, la fel ca mine, ai un serviciu foarte bun, cu salariu mai bun decât în cazul meu, presupun, ai o căsnicie fericită, cu o femeie foarte frumoasă, aveţi toţi părinţii în viaţă şi cu ocupaţii excelente, poate şi copii, dar nu am apucat să vorbim…
            – Nu, nu am şi nici nu mi-am propus, a venit răspunsul imediat şi privirea lui Fănel a devenit la fel de repede mai rece şi bănuitoare.
            – Nu ai vrut copii? Asta-i bună!… Cum vrei să fii fericit fără copii? Nu ai urmaşi, nu eşti bun de nimic. Plus că ei devin un liant excelent în căsnicie şi…
            – Nu mă interesează aspectul ăsta. Pot fi fericit şi în lipsa copiilor, dacă vreau, a precizat Fănel aproape morocănos, dar cu convingere.
            – Ei, dacă pui la socoteală fetiţele ori femeile după care încă mai alergi…
            – Nu alerg de loc. Ce ţi-a venit să spui asta?
            – Păi… cam aşa pari şi apoi, nu ne ştim din liceu, Fănele? Nu erai tu primul în clasamentul cuceritorilor de minore? Nu mai practici sportul ăsta dacă te-ai însurat? Te-ai făcut bărbat de casă? Nu regreţi? Întrebările lui Valentin veneau cu repeziciune, calculat, într-o anume ordine logică… În cazul ăsta, Anca este o femeie fericită…, a încercat el să continue, dar Fănel l-a întrerupt vizibil nemulţumit şi destul de categoric.
            – Află că nu mai practic şi…
            – Nici cu femei măritate? Mă uimeşti, domnule! Iată un poliţist corect. Felicitări!
            – Nu ai de ce. Am nevastă şi este suficient. Nu contest că se pot găsi din cele la care gândeşti, dar nu bag în seamă femei lipsite de scrupule. Nu agreez târfele . Crezi că se f…t mai bine, sau ce?
            – Mă gândeam că, la pretenţiile tale, cauţi profesioniste şi…
            – Tot o gaură numită p…ă au şi astea. Se mai f…t şi-n alte găuri, dar tu nu ştii încă s-o faci, îmi aduc aminte, a încercat Fănel să dea lovitura finală, precum o gândea plin de răutatea născută brusc în timpul dialogului.
            – Să crezi tu asta, amice. Sunt fericit cu femeia mea încă înainte să mă fi culcat cu ea. Sunt fericit că vom avea în curând copilul nostru. Te voi invita la botez în toiul verii… Câştigăm amândoi atât cât este suficient şi necesar, iar în…
            – Nu ştiu dacă vă ajunge să mergeţi în concedii afară ori să vă faceţi o vilă, ceva…
            – Ha, ha, ha! Nu asta aduce fericirea, Fănele… Fericirea vine din noi, în cazul nostru. Din privirile şi îmbrăţişările noastre, din sufletul şi din dragostea noastră. Şi mai vine din ambianţa de la serviciu, din dragostea şi respectul prietenilor, din credinţă. Câte ceva din toate şi…
            – Vorbe, vorbe, vorbe, domnule Vali! O să te văd după câţiva ani de căsnicie. Mai vorbim atunci, l-a întrerupt Fănel nemulţumit de cursul discuţiei. Hai să mai bem ceva şi poate că dansez şi eu…

                                                                        *
            …În prima zi a săptămânii, contrar obiceiului, Fănel se îndrepta morocănos spre locul de muncă mai devreme cu o oră. Nu a suportat să mai stea acasă după ce şi-a băut cafeaua. Nu vedea pe nimeni şi nu răspundea la salut nici chiar în incinta instituţiei. Era supărat pe el însuşi şi pe toată lumea…
            De la nunta lui Valentin a plecat înainte de a se aduce tortul miresei. Nu a mai putut suporta atmosfera apăsătoare creată poate doar în mintea lui. Orice dialog, după cel cu Valentin, i se părea a fi născut special spre a-l pune pe el în inferioritate. La fel ca unele glume sau bancuri cu şi despre poliţişti, chiar dacă mirele l-a încredinţat că nu a spus nimănui ce profesie are el. O bănuia pe propria-i soţie că “a dat ca proasta din gură ca să crească în ochii bărbaţilor ce o dansau”. Poate că şi din această cauză o privea pe Anca cu suspiciune. Era contrariat şi nervos că, pe timpul singurului dans pe care-l aveau la activ, ea a fost crispată, fără chef, total indiferentă, rece, deşi a văzut-o cât de degajată era cu alţi parteneri de dans.
            Acasă, în pofida planurilor iniţiale, a fost nervos şi cuvintele de reproş nu au lipsit. De aici, la acuze justificate ori ba, nu a mai rămas decât un pas şi amândoi au ridicat tonul şi s-au privit cu duşmănie, ca doi străini. Nici nu s-a mai pus problema să doarmă împreună.
            Duminica a fost destul de scurtă şi săracă în evenimente. Amândoi s-au trezit târziu. Nu şi-au vorbit nici în bucătărie, chiar dacă Anca a pregătit şi a aranjat masa cu două tacâmuri. Înghiţeau cu noduri, fiecare dus departe de propriile gânduri.
            Ea a plecat, după prânz, la serviciu. Supărată, mâhnită, dezolată. “Cu omul ăsta nu mai e nimic de făcut. Oricum m-aş comporta, tot rău mă vede. În pat nu mai vine. Se gândeşte la alta, în mod sigur. O avea p…a mai fierbinte, nenorocita aia! Ei bine, lasă că am eu cu cine să mă simt mai bine decât cu tine, împăunatule! Ţi s-a urât cu binele… Eu te plictisesc…”.
            El a trecut prin toate programele TV. Nu a agreat niciunul. S-a îmbrăcat şi a plecat la restaurantul “T”. Să o caute pe Mariana. Simţea nevoia să vorbească cu cineva. Să se destăinuie. Pe drum, s-a răzgândit. S-a îndreptat către biserică. “Dacă a avut slujbă, ca în orice duminică, poate că-l mai găsesc la ora asta. O mai fi stat de vorbă cu oamenii. Cu babele, că alea stau toată ziua la biserică…
            N-o să mă confesez eu cu totul, dar popa ăsta are darul de a mă linişti. Numai statul în biserică şi tot este suficient să mă calmeze. Să-mi aşeze puţin gândurile”.
            A avut ghinion. Preotul plecase nu de mult timp. Era trecut de ora 15.00. “Nu sunt întreg la minte dacă aveam pretenţia să-l găsesc la ora asta! Nu m-am uitat la ceas când am plecat… Are şi el familie. E duminică. Numai pentru mine nu este, băga-mi-aş p…a în ea de viaţă să-mi bag! Merg la restaurant. Ea ştie să mă asculte şi nu pune multe întrebări. Numai să fie în tură. Apoi, mănânc acolo…”.
            La restaurant, surpriză mare. Nea Vasile, şeful de sală, era patron. Separeul la care era obişnuit cu Mariana, era deservit de o doamnă între două vârste, amabilă, zâmbitoare, cu mare vioiciune în mişcări. Nu a cunoscut-o pe Mariana Iordache. Era de foarte puţin timp angajată. Dar l-a întrebat pe patron şi acesta a venit personal să-l salute pe Fănel.
            – Vă salut cu respect, domnule! Tot ce consumaţi azi va fi din partea firmei…
            – Ei, nu e cazul. O căutam pe Mariana, a refuzat el plictisit.
            – Îmi pare rău, dar nu ştiu ce să vă spun. După controalele alea dure pe care le-aţi trimis aici, patronul a dat faliment. Nici nu ştiu dacă a scăpat numai cu…
            – Stai, stai puţin, domnule! Ce controale am trimis eu? Despre ce este vorba?
            – Păi, după petrecerea aia a dumneavoastră, biata fată a trebuit să plece. Nu se mai putea sta aici dacă
l-a refuzat pe patron şi am gândit că…
            – Cu ce l-a refuzat, domnule, pe patron? a întrebat Fănel subit interesat.
            – A refuzat să vă spioneze, domnule. Să-l informeze despre ce vorbiţi…
            – Nenorocitul ăla? Mă urmărea pe mine?… Şi, ce spuneai dumneata?
            – Păi, eu am crezut că, drept răspuns, l-aţi reclamat, s-a explicat nea Vasile privindu-l încă bănuitor, chiar dacă entuziasmul manifestat era în descreştere vizibilă. A venit Poliţia economică, a venit, Garda financiară, pompierii şi sanepidul, cum ne exprimăm noi… L-au desfiinţat, domnule, în mai puţin de o săptămână…
            – Mda, înţeleg… O merita nenorocitul, dar nu eu am făcut asta…
            – Nu-i nimic, domnule, ce doriţi să comandaţi? Chem imediat fata să… Ba nu, eu personal am să…
            – Nu, mulţumesc. Unde o găsesc pe domnişoara Mariana?
            – V-am spus că nu cunosc. Îmi pare rău. Nu a mai trecut pe aici…
            …Răstignit pe fotoliu, cu mapele pe birou nedesfăcute, scârbit de toate gândurile ce-i treceau prin minte, Fănel mustea de furie şi neputinţă. Începea o nouă săptămână de muncă, fără vlagă, lipsit de entuziasmul ce-l anima de obicei. Aştepta să vină timpul pentru a merge la plictisitoarea şedinţă operativă de luni. Sunetul strident al telefonului în liniştea mormântală din birou l-a trezit din meditaţie şi chiar l-a speriat puţin.
            – Am onoarea să vă salut! Ofiţerul de serviciu, subcomisar Constantin. Domnul inspector-şef Nicolae, da?
            – Da, să trăiţi! Despre ce este vorba?
            – Nu v-am văzut când aţi intrat… Am o notă telefonică aici semnată de domnul comisar şef Ulieru. La orele nouă să fiţi la dânsul în birou. Nu se mai ţine şedinţa operativă de la ora opt.
            – Da, am înţeles… Dacă-mi permiteţi, cam pe la ce oră a sosit nota asta?
            – …un moment… puţin după miezul nopţii apare în registru… Caut imediat…
            – Mulţumesc, nu este nevoie…Să trăiţi!
            Fănel s-a uitat la ceas total surprins şi bănuitor. “Un ceva nasol s-a întâmplat, fără discuţie… La miezul nopţii? Ce-i cu grija asta? Plecam undeva şi nu mai veneam la serviciu? Putea să mă sune dacă este ceva urgent… Poate că m-a căutat acasă şi nu a fost nimeni… Dar ce s-a întâmplat, domnule? Culmea e că a suspendat şedinţa!”.
            A scos agenda de lucru şi a consultat-o. A desfăcut mapele cu documente. Le-a cercetat din ce în ce mai înfrigurat, hârtiuţă cu hârtiuţă. A desfăcut sertarele şi a studiat tot mai nervos conţinutul dosarelor existente. Nu ştia ce caută. Nu avea o idee bine conturată. Spera să găsească o explicaţie a acestui ordin neaşteptat. Şi nu a găsit-o. Privea ceasul la fiecare trei minute.
            Când a venit vremea, si-a aranjat ţinuta, a închis biroul şi a plecat. În anticameră era doar secretara. Foarte sobră, nici nu a aşteptat s-o salute şi i-a comunicat pe un ton rece ca gheaţa:
            – Domnul comisar şef vă aşteaptă. Intraţi!
            – Am onoarea să vă salut, domnule comisar şef! a salutat Fănel imediat cum a intrat şi, observând lângă şeful direct o altă persoană în ţinută civilă, a rămas lângă uşă în poziţia “drepţi”, continuând cu voce ceva mai scăzută: m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
            – Domnul comisar şef Panait de la eşalonul superior, l-a prezentat dl. Ulieru pe cel în ţinută civilă, fără a-l privi pe Fănel. Vă rog, domnule comisar şef! l-a invitat apoi pe acesta să vorbească.
            – Domnule Nicolae, începând din acest moment, sunteţi pus la dispoziţia unităţii pentru o perioadă de trei luni. Deocamdată. În sarcina dumneavoastră s-a pus în mişcare urmărirea penală pentru o serie de fapte săvârşite în timpul serviciului şi în legătură cu acesta.
            După această frază, comisarul şef Panait l-a privit ţintă pe Fănel, a ridicat câteva hârtii de pe birou şi a continuat:
            – În această perioadă de timp veţi beneficia de drepturile băneşti legale, corespunzătoare gradului profesional pe care-l aveţi, mai puţin de indemnizaţia de comandă. Veţi preda, în cursul zilei de azi, toate documentele de serviciu locţiitorului dumneavoastră. Pe bază de opis văzut şi aprobat de dumneavoastră, domnule comisar şef Ulieru.
            – Am înţeles, domnule comisar şef! a răspuns acesta înclinând scurt capul.
            – Domnule Nicolae, dacă aveţi ceva de spus, vă ascultăm.
            – ..Eu… aş… Nu, nu am nimic de spus, domnule comisar şef, a răspuns Fănel nesigur pe el, alb ca varul, privind fix covorul de sub picioare.
            – În acest timp veţi îndeplini numai o serie de sarcini şi atribuţii de serviciu pe care şeful unităţii dumneavoastră le va stabili şi comunica în scris… Cred, domnule inspector şef că ar trebui să vă căutaţi un avocat, a continuat să-i vorbească reprezentantul eşalonului superior cu voce scăzută, mult mai blândă şi mai puţin oficială. Faptele pentru care sunteţi cercetat se pare că sunt destul de grave. Vă veţi plăti singur asistenţa juridică…. Nu vă putem ajuta…. Dacă nu aveţi nimic de spus, sunteţi liber.
            – Am înţeles, să trăiţi! a răspuns Fănel cu glas abia auzit şi s-a întors cu capul plecat către uşă.

S-a sprijinit o clipă pe clanţă. Părea că doreşte să se întoarcă. A renunţat şi a ieşit umil, mişcându-şi cu greu picioarele ce-i păreau a fi de plumb.

                                                                         *

Afară nu mai era cald ca în urmă cu o săptămână sau două. Toamna îşi intra în drepturi încet, dar sigur. Octombrie debutase cu ploi mărunte care au făcut ca temperatura să scadă destul de repede. Apoi, după ce copacii aproape că au fost dezgoliţi complet de frunze, s-a mai încălzit uşor. Aerul rece nu l-a înviorat pe Fănel. Cu paşi şovăielnici şi cu privirea înceţoşată, se deplasa asemenea unui om rătăcit care-şi caută calea fără speranţă.  Îl obseda şi acum acel vis pe care l-a avut cu aproape două săptămâni în urmă. Chiar dacă a fost la preot pentru a-l povesti şi discuta, nu a reuşit să-şi găsească liniştea. Acesta i-a spus, printre altele, că visul în sine însuşi, nu poate şi nu trebuie să aibă nicio însemnătate. Cu atât mai mult, cu cât”el nu vine din osebita şi neştiuta iconomie a lui Dumnezeu, ci de la diavol. Căci demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele şi atunci când dormim. Şi în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră şi închipuirea făurită de ei”. Dar Fănel era convins că un anumit vis al său înseamnă mai mult decât înţelege preotul.

Se temea de ce va fisă urmeze şi, în aceeaşi măsură, simţea nevoia de a merge mai des la biserică şi a sta de vorbă cu preotul. Teama lui de „judecata de apoi” era din ce în ce mai mare şi a crescut ascultând explicaţia slujitorului bisericii lui Iisus: „diavolii văzându-ne că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenţie faţă de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul să ne încredem în ele. Această încredere este întotdeauna, împreună cu părerea de sine, iar părerea de sine, falsifică modul în care ne vedem cu mintea pe noi înşine, iar drept urmare, întreaga noastră activitate se lipseşte de dreapta socoteală – exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit în părerea de sine, demonii încep să li se arate în chip de îngeri de lumină, în chip de mucenici şi preacuvioşi, chiar şi în Chipul Maicii Domnului şi a lui Hristos însuşi…”.              – În cazul acesta, eu ce trebuie să fac, părinte, căci mă tem mai mult acum, după cele auzite, a întrebat Fănel descurajat şi temător cu adevărat.

– Să crezi în învăţăturile  Domnului nostru Iisus Hristos, fiule! Să vii la biserică atât cât poţi de des. Deja te-ai convins că, intrând în lăcaşul sfânt, ieşi din lumea aceasta de toate zilele pentru a intra într-o lume nouă. Ai văzut şi ai simţit câtă linişte şi pace găsim aici. „Lumina tainică ne înalţă gândul sus. Iar rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi durerile din lumea aceasta”.

În acele momente Fănel a înţeles aproape totul şi era pătruns de cele spuse de preot. Apoi, păstrând în suflet esenţa, pe măsură ce evenimentele de tot felul se derulau cu repeziciune în viaţa sa, s-a depărtat uşor, dar cu mare teamă, convins că visul său venea de la Dumnezeu. Până şi acum, privind nostalgic copacii dezgoliţi, revedea aproape toate scenele ce se succedau cu repeziciune…

În noaptea aceea, descurajat şi plin de teama urmărilor a tot ce se discutase la serviciu, nu s-a odihnit suficient din cauza coşmarurilor ce-i invadaseră somnul. Nu le ţinea minte: Doar câteva secvenţe îl chinuiau de atunci aproape în permanenţă şi chiar se repetau în coşmarurile unor nopţi. Acelea în care mulţimea îl huiduia, îl scuipa, ăl ameninţa şi el încerca să fugă şi nu reuşea. Dar şi cele în care colegii săi de liceu şi de serviciu, chemaţi în ajutor, toţi îmbrăcaţi în uniforme de poliţişti, l-au privit cu dispreţ şi l-au abandonat mulţimii. În schimb, a reţinut, în amănunt, acel vis deosebit care i-a modificat întreaga-i filozofie despre viaţă.

Se făcea că se află într-o pădure uriaşă. Singur şi speriat. Încerca să se orienteze pentru a ajunge la serviciu.  Era convins că a întârziat şi va fi penalizat pentru asta.  Supărat şi nervos, a înjurat cu voce tare şi a lovit cu un băţ mare crengile ce-i blocau accesul spre o cărare.  În acel moment, toţi copacii s-au plecat în calea sa şi apoi au prins viaţă pentru a se da în lături. S-a creat un spaţiu gol care se lumina din ce în ce mai puternic. Pe jos era iarbă deasă, verde. Atât de deasă şi de verde, că nu se mai vedea pământul. Şi flori. Multe flori. De toate formele şi culorile. Flori de pădure cum el nu mai văzuse vreodată. În mijlocul luminişului a apărut un brad falnic, cu ramuri dese şi pline de o verdeaţă mai intensă decât a ierbii, populate cu o mulţime de păsări micuţe cu penaj multicolor.

Fănel l-a privit cu mirare şi s-a minunat. S-a apropiat de el pentru a-i atinge trunchiul gros. L-a pipăit. Era real. Simţea în palme coaja tare, scorţoasă şi, în acelaşi timp, catifelată. Deosebit de catifelată şi caldă. A lăsat capul pe spate şi a privit bradul de jos către vârf. S-a înfiorat. Copacul părea a se înălţa fără de sfârşit şi vârful său sprijină tăriile cerului. Acele tării de un albastru deschis, strălucitor, spre care nu putea privi mai mult de o clipă. A făcut câţiva paşi către înapoi pentru a putea admira bradul în toată splendoarea sa, ferind florile ce prinseseră a cânta. Era o melodie fantastică, nemaiauzită, care venea de pretutindeni. Era o muzică îngerească ce izvora dinspre ceruri ori din bradul acela uriaş, din trilurile păsărelelor sau din toată verdeaţa pădurii. Fănel asculta uimit şi se simţea fericit. O fericire pe care nu o cunoscuse până în acele momente şi nu ştia de unde vine. Uitase că merge la serviciu şi a rătăcit drumul. Nu se mai grăbea şi toată supărarea sa dispăruse pe dată. A întins braţele către brad şi i s-a adresat ca unui om:

– Cine te-a adus aici şi cine te-a învăţat să cânţi?

Bradul s-a înclinat uşor şi i-a răspuns cu voce melodioasă, blândă, dar pătrunzătoare.

– Nu asta trebuie să ştii. Tu trebuie să-ţi afli calea. Te-ai rătăcit, fiule!

 – Da, cred că da… Tu poţi să-mi arăţi pe unde să merg, dacă vrei. Ştiu că poţi. Haide, arată-mi, te rog!

Bradul s-a înclinat din nou şi a scăzut în înălţime. Se făcuse cât de trei ori statura unui om voinic. A început să vorbească. Cu aceeaşi voce blajină, prietenoasă, pe care Fănel  a asemuit-o cu vocea preotului de care-i plăcea atât de mult.

– Eu nu-ţi reproşez că mă prigoneşti, fiule, dar nici nu-ţi cer să mă urmezi. Tu vei hotărî singur ce ai de făcut şi pe ce cale să mergi.

– Dar eu nu te prigonesc, bradule! Tu eşti frumos, eşti unic şi prietenos.  Înţeleg cât de mult iubeşti aceste flori şi iarba bogată şi aceste păsărele minunate. Iar melodia ce o aud venind din tine este îngerească. Dar, cum se face că poţi vorbi? A întrebat Fănel cu voce şi curiozitate copilărească.

– Eu vorbesc dintotdeauna, dar nu ai timp să mă asculţi, Ştefane. Eu iubesc totul. Cel mai mult, oamenii. Şi pe tine te iubesc.

– Cum? Îmi cunoşti numele? Eu nu te cunosc pe tine, bradule…

– Eu te cunosc foarte bine. Dinainte de a te naşte. Şi ştiu ce ai făcut în toţi anii ce au trecut până acum. Tu nu mă cunoşti pentru că nu ai dorit să faci asta. De vrei să ştii cine sunt, cercetează. Convinge-te tu! Şi apoi vei găsi şi drumul căutat.

– Bine, dar dacă eşti atât de bun precum te simt acum, în toată fiinţa mea, de ce nu-mi arăţi drumul ce-l caut? Doar mă iubeşti, nu?

– Pentru că-l ştii, dar nu eşti pregătit. Nu eşti convins că trebuie să mergi pe el. Nu eşti convins că poţi s-o faci. Nu ai ales bine calea spre fericire. EU sunt calea! Va trebui să hotărăşti singur dacă o alegi sau nu.

După aceste cuvinte, până ce Fănel să apuce a deschide gura să vorbească, bradul a fost invadat de o lumină puternică ce izvora dinăuntrul său, aproape orbitoare, s-a înălţat uşor de la pământ de parcă nu ar fi avut rădăcini şi apoi s-a transformat în om. Un om îmbrăcat în veşminte purpurii, cu faţa atât de luminoasă încât Fănel nu-i putea distinge trăsăturile. Un om care i-a vorbit cu aceeaşi voce caldă:

Căieşte-te, Fănele! Căieşte-te şi iartă, ca să poţi cere tu iertare şi să fii iertat. Şi apoi urmează-ţi calea. O ştii deja, dar mai cercetează, ca să te poţi convinge…

Cu aceste ultime cuvinte rostind, însoţit de acea lumină puternică, cel ce vorbea s-a ridicat şi s-a depărtat. Mergea ori plutea, nimeni nu putea înţelege. Când ajunse aproape de linia orizontului, Fănel şi-a amintit că Iisus a mers desculţ pe valurile mării învolburată de furtună, după cum povestise preotul. În acel moment a început să strige cu voce tare:

– Hristoase! Hristoase, nu pleca! Hristoase, nu mă părăsi!

Nu a fost auzit ori nu s-a dorit ca EL să se oprească. Fănel a îngenunchat în iarba ce se rărea văzând cu ochii şi a început să plângă amarnic. A înţeles că bradul a fost chiar Fiul Domnului şi s-a arătat lui, dar nu l-a recunoscut. Plângea în sughiţuri şi, plângând, s-a trezit din acel vis de neuitat…

                                                                         *

Capitolul V / 5

            De două săptămâni încheiate era alt om. Evita orice întâlnire cu persoane cunoscute, vecini de bloc ori colegi de muncă. Cu Anca a forţat o împăcare, rugând-o să nu-i pună întrebări şi să-l aştepte până se eliberează în sine pentru a-i vorbi el deschis despre starea lui şi situaţia lor. I-a cerut iertare pentru comportamentul din ultimul timp, dar nu i-a explicat şi cauzele tensiunilor apărute şi depăşite cu greu. O simţea ceva mai aproape şi ar fi dorit ca timpul să se întoarcă. Tânjea după zilele şi momentele în care i s-a părut că a fost fericit şi în aceeaşi măsură, se întrista.
            “Doar clipe! Fericirea mea a fost doar de câte o clipă. Clipă efemeră. Iluzie deşartă. Într-un pat sau altul. Nu femeia, ci descătuşarea propriu-zisă prin ea, prin trupul ei. Prologul, acţiunea reuşită ori epilogul au fost clipele de fericire… Reuşita profesională s-a fragmentat şi mai greu în asemenea clipe. După muncă aiurea, tensiuni permanente şi stres zilnic. Iar în afaceri, puţine clipe de fericire am avut. Şi acum se întorc însutit şi mă distrug. Pentru o brumă de bani care să-mi aducă fericirea… Cu ce m-am ales? Cu distrugerea carierei şi a familiei. Am uitat de părinţi. Mare păcat, după spusele preotului. Am distrus căsnicia. Alt mare păcat. Şi banii ăia adunaţi cu greu, ilicit, se vor duce pe apa sâmbetei. În buzunarul avocaţilor… Hm! Să fie ăsta cel mai bun pentru mine? Ce poate face el în plus faţă de alţii? Dar, dacă doamna l-a recomandat, înseamnă că ştie ea ceva”.
            Doamna l-a ascultat cu atenţie, fără să-l întrerupă. Venise la întâlnire după ce el a rugat-o cu disperare în voce şi cuvinte. În aceeaşi garsonieră şi la fel de grăbită ca prima oară…
            – Bine, am înţeles. Te-au trecut la dispoziţia instituţiei. Nimic ieşit din comun. Conform Statutului vostru. Dacă se dovedeşte că faptele tale nu fac obiectul cercetării penale, adică nu sunt considerate ca fiind infracţiuni, se revine asupra acestei dispoziţii. Reintri în toate drepturile. Poţi fi sancţionat disciplinar. Şi fără asta, scuză-mă, nu vei scăpa.
            – Da, ştiu. Zilele astea abia sunt chemat în Consiliul de disciplină. După consultarea acestuia primesc sancţiunea…
            – Lasă asta. Cunosc. Ce te aştepţi să primeşti? Amânarea în grad ori pierderea funcţiei?
            – Nu ştiu ce să zic… Dacă au toate datele, mă pot destitui din poliţie…
            – Măi băiatule, îmi pare rău de tine şi nu aş fi vrut să fiu eu primul om care-ţi spune. Faptele pentru care eşti cercetat atrag în mod sigur destituirea.. Cred că ar fi mai bine, pentru tine, să-ţi dai demisia până să se aplice această măsură.
            – Chiar aşa, doamnă? Nu se mai poate face nimic?
            – Sunt sigură că nu mi-ai destăinuit totul, dar unui avocat bun va trebui sa-i dai absolut toate amănuntele, dacă vrei să te ajute cu adevărat…
            – Cu ce mă poate ajuta el, doamnă?
            – Să nu uităm că nu este obligatoriu să fii destituit din Poliţie. Chiar dacă împotriva ta s-a început urmărirea penală. După soluţionarea definitivă a cauzei, te poate destitui… Dacă avocatul nu a reuşit să te scoată la suprafaţă şi…
            – Şi credeţi că o poate face, doamnă? a întrerupt-o Fănel cu speranţa lucindu-i în ochii măriţi de atenţia acordată spuselor ei.
            – Uneori… poate! Dar te va costa, băiatule, a precizat femeia cu siguranţă, dar şi adânc gânditoare în aceeaşi măsură.
            – Eu cunosc câţiva avocaţi. Nu ştiu dacă…
            – Am să-ţi recomand eu unul. Poate cel mai bun. A scos la suprafaţă mai mulţi poliţişti împotmoliţi în noroi. Notează-ţi adresa…
            Fănel a notat numele şi adresa. Ar fi avut şi alte întrebări, dar era conştient că femeia i-a acordat destul timp, deşi era grăbită. Mai avea o nedumerire. Se jena să o întrebe, dar curiozitatea a fost prea mare şi a învins.
            – De unde cunoaşteţi toate astea, doamnă? Vă rog să mă iertaţi! De la soţul dumneavoastră?
            – Măi, băiatule, măi! El nu este chiar aşa cum îl crezi tu. Poate că în baza declaraţiilor tale o să-i vină şi lui rândul… ca şi prietenului Ulieru… Scap şi eu de o canalie!
            – Doamnă, vă rog! a implorat-o Fănel speriat. Nu vreau să ştiu…
            – Da, da. Nu trebuia să ştii. Am convingerea că nu vei vorbi niciunde despre asta. Iar eu le ştiu pentru că sunt judecător, băiatule…
            – Dumneavoastră?! Fănel era uluit cu adevărat. Eu… eu, iertaţi-mă, nu ştiu cum…
            – Lasă! Nu trebuie să-ţi faci probleme. Mi-a fost milă de tine acolo, la restaurant. Şi am eu de plătit nişte poliţe… Ai grijă de tine. Du-te la cel recomandat de mine. Şi cooperează cu anchetatorii. Altfel…
            Recapitulând întregul dialog, Fănel a ajuns, între timp, la adresa indicată de doamna Mia. A privit clădirea cu multă atenţie şi s-a apropiat. Citind cele înscrise pe firmă s-a convins că a ajuns unde trebuie. A inspirat adânc aerul rece şi s-a hotărât să intre. A bătut la uşa avocatului ignorând persoanele aflate în sala de aşteptare. Precum intuise, a pătruns în anticameră. Două secretare erau aplecate asupra unor maldăre de dosare şi hârtii care aproape că îngropau computerele alăturate pe birourile lor. Una dintre ele, fără să-l privească, l-a întrebat grăbită:
            – Domnul este programat la această oră? Cum vă numiţi, vă rog?
            – Doamnă, nu sunt programat. Nu ştiu cum se procedează aici. Vreau să vorbesc cu domnul avocat Victor Deleanu. Mă numesc Nicolae. Ştefan Nicolae… ofiţer de poliţie…
            – Getuţa, lasă-mă să mă ocup eu de domnul Nicolae, te rog, a intervenit cealaltă secretară care, de la primele cuvinte ale lui Fănel, se făcuse mică în scaunul său şi asculta cu ochii aţintiţi într-o hârtie ce-i tremura uşor în mână. A întors încet capul pentru a-l privi şi a ridicat din sprâncene surprinsă de emoţia ce se citea pe chipul acestuia.
            – … doamna… domnişoara Mariana, sărut mâna! a rostit Fănel cu greu, în timp ce-şi trecea greutatea corpului de pe un picior pe altul şi o privea plin de uimire. Te-am căutat… nu am ştiut şi nimeni, cum să spun…
            – Nu e nimic deosebit, domnule. M-am angajat ca secretară… Peste o lună, cu ce am învăţat aici şi cu ajutorul Domnului, voi fi avocat. Tot aici voi lucra, l-a lămurit Mariana, scurt şi direct, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se. Reuşise să-şi stăpânească emoţia şi vorbea cât de cât liniştită. În ochii ei mari, senini, se citea bucuria revederii. Era mulţumită că-l surprinde cu ceea ce a spus despre ea.
            – În interes de serviciu, domnule Fănel, ori alte probleme au…
            – Nu-s în interes de serviciu, Mariana, a întrerupt-o el îmbujorându-se subit şi plecându-si privirea. Am necazuri mari. În legătură cu serviciul şi vreau să apelez…
            – Am înţeles, l-a întrerupt şi ea. Stai puţin, te rog, să vorbesc cu domnul avocat. Poate că te primeşte acum.
            A intrat uşoară ca o adiere şi a dispărut dincolo de uşa capitonată. Câteva minute liniştea a pus stăpânire pe încăpere. Secretara îl privea cu coada ochiului. ” Fercheş bărbat şi când este supărat. De unde o cunoaşte oare pe Mariana? A cam căzut cerul pe el când a văzut-o. Doamne, dar ce priviri i-a tras! Ăsta e precis îndrăgostit de ea. Hai să-i ofer un scaun. Poate vorbeşte ceva…”.
            Intenţia bună a secretarei i-ar fi prins bine lui Fănel. Părea că abia se mai ţine pe picioare. Norocul a fost de fapt tot de partea lui. A apărut Mariana cu privirea strălucind a victorie.
            – Poftiţi, domnule inspector, domnul avocat vă aşteaptă!
            A însoţit invitaţia oficială cu o uşoară reverenţă ce amintea de vremea în care el o admira şi curta la restaurant. Când a trecut foarte aproape de ea, l-a îndemnat în şoaptă, zâmbindu-i: “curaj şi sinceritate, nu uita!”. L-a privit lung în timp ce trecea pragul şi a închis uşa, încet, după ce Fănel a intrat în birou…

                                                                        *

            În următoarele două-trei săptămâni, timp în care toamna şi-a intrat deplin în drepturi, fie că ploua, bătea vântul ori era senin şi rece, Fănel făcea doar trei drumuri. Cunoştea traseele atât de bine încât ar fi putut merge şi cu ochii închişi.
            Un drum era cel obişnuit. La serviciu. Nu era pe placul lui, dar cui să se plângă şi cui să ceară o activitate care să-i convină? Era obligat să joace exact cum i se cântă. Nu avea muncă de teren. Practic, nu lucra operativ şi nu i se permitea să-şi bage nasul în dosare, să facă investigaţii ori să-şi dea cu părerea. Executa serviciul de zi pe unitate şi, cel mai nesuferit aspect, era acela că trebuia să poarte banderola pe braţ şi să dea raportul în fiecare dimineaţă unor şefi pe care-i considera mai slab pregătiţi decât el şi chiar mai corupţi. “De la unii ca ăştia am învăţat eu să mă lăcomesc şi să încalc legea… Aproape mi-au impus să procedez ca ei. De unde să le dau tainul periodic şi mesele la restaurant? Din salariu? Absurd! Banii unui funcţionar public abia ajung pentru un trai aproape decent. Trebuia un alt venit. Suplimentar. Am vrut să am şi eu maşini ca ei. Sa-mi fac casă de vacanţă la munte. Să-mi duc nevasta în concedii în străinătate. Ei, uite că eu nu ştiu cui să împing ceva acum ca să scap. Ei au ştiut să umple portbagaje, poate şi conturi, la cei din corpul de control. La asta nu m-au mai învăţat. Ori nu am prins eu firul. Dar, am grad şi funcţie. Adică… le-am avut până acum câteva zile. Retrogradarea a fost pe placul unora. Să fie ei cei mai cinstiţi? Bine ar fi… Dacă nu le aveam pe astea, făceam oare toate tâmpeniile care m-au compromis şi mă distrug acum? Cred că nu. Nu de alta, dar nu era loc de întors… Poate! Ca subofiţer am făcut doar găinării. Să fiu în ton cu ăia mai vechi. Să fiu ca ei. Să am prieteni…”.
            Al doilea traseu era cel ce ducea la biserică. De trei ori pe săptămână se întâlnea cu preotul. Deşi nu se spovedise după toate tipicurile duhovniceşti, acesta cunoştea deja tot zbuciumul din sufletul lui Fănel şi multe cauze ale suferinţei sale provocate de greşelile făcute, chiar dacă unele s-au consumat fără rea intenţie. Acolo se liniştea, se calma şi învăţa să se cunoască. Învăţa să se descopere pe sine. Aşa a ajuns să poată aprecia el însuşi ce a greşit şi din ce motiv. Acolo a învăţat să regrete şi, cel mai important, a învăţat să ierte. Pentru că, între timp, a înţeles cât de important este să respecţi şi să iubeşti. A învăţat, chiar dacă încă nu a reuşit să pătrundă în profunzimea problemei, ce presupune cu adevărat să fii fericit, ce înseamnă fericirea.
            Aici, în biserică, a înţeles ce mare durere a provocat părinţilor şi a hotărât să plece la final de săptămână acasă pentru a-i linişti. Obţinuse deja aprobare pentru părăsirea garnizoanei şi pregătise „ţinuta de oraş” în acest sens. “Chiar dacă nu-mi convine să mă îmbrac aşa, trebuie să fiu curat, călcat la dungă şi elegant. Pentru liniştea mamei, în special, dar şi pentru tata. Să vadă că sunt în activitate. Altfel, în mod sigur, nu mă crede. În plus, vecinii trebuie să mă vadă în uniformă. S-a vorbit după percheziţia aceea, nu se poate altfel. În oraşele mici oamenii se cunosc bine şi veştile circulă rapid de la unii la alţii. Mai ales bârfele… De ce să-mi privească părinţii cu milă amestecată cu dispreţ? Nu ei au greşit, ci eu. Îmi va fi greu, dar merită şi ei liniştea pe care doresc din tot sufletul să le-o aduc, chiar dacă este şi minciună în ceea ce fac. Poate mă iartă Dumnezeu, că vreau să fac bine, nu rău…”.
            Traseul cel mai plin de încărcătură nervoasă şi emoţională, de teamă, grijă şi ruşine, a fost şi încă mai era bătătorit de Fănel către birourile celor care îl cercetau şi către avocat.
            Ofiţerul din cadrul Inspecţiei interne, însărcinat să efectueze cercetarea prealabilă, s-a limitat la două declaraţii luate de la Fănel în intervalul a patru zile. Era evidentă grija lui de a nu implica şi alţi lucrători din sistem în afara a doi agenţi, subordonaţi ai lui Fănel, despre care a obţinut, cu ajutorul criminaliştilor, dovezi că au participat direct la afacerea cu maşina “abandonată” de hoţi în pădurea Băneasa. În plus, ei au fost recunoscuţi de un ajutor de ospătar care i-a văzut în maşină şi, mai apoi, printre poliţiştii care făceau cercetarea la faţa locului. Nu a făcut presiuni asupra lui Fănel, dar nici nu a reuşit să afle cine a furat, concret, acea maşină din parcare şi care a fost rolul ofiţerului în cauza respectivă. Oricum, în baza concluziilor înscrise în cercetarea făcută de el şi un reprezentant al Corpului Naţional al poliţiştilor, s-a luat măsura trecerii intr-o funcţie inferioară şi, pentru că erau suficiente indicii că abaterile disciplinare sunt fapte prevăzute de legea penală, au fost sesizate organele judiciare.
            Cu ofiţerul de cercetări penale au fost purtate, în prima fază, discuţii libere. Acesta adâncea cercetarea cu paşi mici, dar siguri. Era convins că Fănel ştie mult mai multe decât relatează. A trecut la declaraţii scrise. A verificat datele obţinute şi a cules altele, suplimentare, în teren, punându-l apoi pe cel audiat în faţa unor fapte pe care el nu le-a amintit şi nu le-a recunoscut. Se cercetau aspectele descoperite la şcoala de şoferi unde Fănel fusese acţionar principal.
La intervenţia dură a procurorului militar, Fănel s-a pierdut de moment, apoi a refuzat să dea date noi. S-a declarat nevinovat şi a cerut prezenţa avocatului.
Discuţia cu avocatul a fost lungă, greoaie şi apăsătoare în partea de început. Până când Fănel a căpătat încredere şi a fost convins că numai adevărul îi poate îmbunătăţi, cât de cât, situaţia. S-a plâns de felul în care procurorul a iniţiat şi desfăşurat prima parte a anchetei.
            – Şi ce aşteptai de la el? l-a întrebat cu voce blândă avocatul Deleanu. Nu ai ştiut că procurorii militari sunt mult mai agresivi decât cei civili? Îşi face datoria. Pentru asta este plătit. În plus, fără a te supăra, te rog, dacă dumneata ai fi în locul lui, nu te-ar enerva faptul că tocmai un poliţist, un funcţionar plătit pentru a veghea la respectarea legii, încalcă grosolan prevederile legale şi se aliază cu infractorul?!
            – Eu,… dacă, să zicem… Ce să mai zicem, aveţi dreptate, a răspuns Fănel destul de încurcat de întrebare.
            – Te-a jignit, a dat în dumneata ori te-a înjurat? a continuat avocatul.
           – Nu, nici una nici alta. E ameninţător în atitudine, mă priveşte cu ură şi dispreţ… Spune că mă bagă în puşcărie ani mulţi. Loveşte cu pumnul în birou şi ţipă, nu vorbeşte…
            – Domnule, sunt caractere şi caractere… Sunt metode şi metode, ce să mai zicem. Nu înseamnă că este imposibil de înţeles şi de abordat…
            – Adică? Ce încercaţi să-mi spuneţi, domnule avocat? l-a întrerupt Fănel surprins şi cu oarecare speranţă în voce.
            – Nimic din ce ţi-a trecut acum prin minte. Îl cunosc bine pe domnul procuror. Se poate trata cu el. Ne înţelegem de minune. Să nu uităm, domnule, rechizitoriul procurorului este, aproape în toate cazurile, definitoriu pentru judecător. Ştii şi dumneata treaba asta la fel ca mine, bănuiesc. Dacă l-a convins pe judecător prin tot ce are la dosar, acesta nu mai dispune alte verificări şi judecă imediat cauza. Ba chiar însuşeşte şi susţine opinia procurorului…
            Au stat mult de vorbă. Avocatul a intrat în posesia tuturor datelor referitoare la faptele penale ale clientului său. A obţinut amănuntele de care avea nevoie. Pe ani, luni, zile sau ore. A reţinut nume, funcţii, localităţi, numere de înmatriculare şi multe altele. A stabilit ca Fănel să nu dea nicio declaraţie fără să discute împreună, în prealabil, despre conţinutul ei. Şi a ţinut să facă multe precizări, cerând a fi respectate.
            – Deja am informaţii că problema se va extinde. Mai mult decât îţi imaginezi. Cred că ai fost doar un pion oarecare într-o reţea pe care nu ai cunoscut-o şi ai cărei capi vor fi o surpriză şi pentru dumneata… Stai şi ascultă-mă, nu mă întrerupe, l-a oprit avocatul pe Fănel, observându-l că s-a ridicat încetişor de pe scaun şi a deschis gura năucit de cele auzite. Drept urmare, perioada cercetărilor se va lungi foarte mult. Poate până dincolo de anul nou… Ei bine, într-un fel, acest aspect te avantajează ori îţi agravează situaţia.
            – Nu înţeleg! a izbucnit Fănel. De ce să-mi agraveze mie… Oricum sunt pregătit şi hotărât să declar tot ceea ce cunosc. Sunt gata să-mi recunosc faptele prin care am încălcat legea. De ce să-mi agraveze situaţia o aşa atitudine?
            – Pentru că zilele astea votăm, domnule. Un nou guvern şi lideri politici noi în toate structurile de conducere imprimă alt suflu în toate. Fotolii înalte îşi schimbă ocupanţii… Ordinele, hotărârile şi deciziile se formulează, se interpretează şi se aplică în alt mod decât cel în care suntem obişnuiţi. Inclusiv în Justiţie. Luând în consideraţie şi aceste aspecte, va trebui ca dumneata să „conduci” ancheta procurorului…
             – Cum? Eu să-l conduc pe el? Am impresia…
            – Ai răbdare, domnule! Pe dumneata te interesează propria dumitale soartă. Vei scrie declaraţii şi vei face reveniri şi completări la cele anterioare, dacă este cazul, numai în legătură cu faptele al căror autor eşti. Nu ştii ce au săvârşit alte persoane, decât dacă faptele lor au legătură directă cu ale dumnitale. Adică, dacă le-aţi săvârşit în complicitate şi premeditat. Te vei feri ca dracul de tămâie de orice înseamnă asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. Ai făcut un ceva în nume personal, din întâmplare. S-a ivit o situaţie favorabilă, fără să gândeşti, fără să o prevezi, fără să doreşti neapărat  un câştig ilicit. Ca şi când te-ai fi distrat…

*

Capitolul V / 6

ÎMPLINIRI ŞI DEZAMĂGIRI
    La sfârşit de noiembrie, Fănel se îndrepta spre garsonieră pătruns de frig şi umezeală. Tremura în geaca de piele pe sub care îmbrăcase un pulover cu guler şi respira greoi. Alergase puţin prin ploaia ce l-a prins pe aleile dintre blocuri. Venea de la Judecătoria la care introdusese acţiunea de divorţ în urmă cu nici două săptămâni, după acea discuţie importantă cu avocatul Deleanu. Sentinţa s-a dat repede, după audierea ambilor soţi în câteva minute. Practic, doar şi-au afirmat acordul în faţa judecătorului. Fără pretenţii de vreun fel din nicio parte. Faptul că în urma căsătoriei nu au rezultat copii, i-a favorizat de data aceasta. Anca revenea la numele de familie iniţial. A refuzat oferta lui de a o conduce acasă cu autoturismul, chiar dacă s-au despărţit ca doi oameni civilizaţi la ieşirea din sală…
            …Fănel a luat foarte greu această hotărâre. După o discuţie importantă cu avocatul Deleanu şi două nopţi de insomnie. Îşi amintea cuvintele acestuia şi le înţelegea mai limpede acum.
            – Este bine cum ai procedat. Presupun că ai observat şi schimbarea de atitudine a procurorului faţă de dumneata. Pe parcurs, în funcţie de mersul cercetărilor, de datele pe care eu le voi cunoaşte din alte surse, revii şi faci completări la declaraţii. Îţi aminteşti de persoane ori situaţii generale despre care noi ştim că s-a aflat deja şi că există probe certe. Laşi impresia unei colaborări depline cu organele de anchetă. Îţi urmăreşti scopul. Şi vei da acele date pe care le cunoşti foarte bine despre unele persoane cu funcţii de conducere. Vei înţelege singur că s-au folosit de dumneata şi au câştigat înzecit. Putreziciunea va trebui să fie dezvăluită…
            – Bine, dar nu eu sunt…, a încercat atunci Fănel să intervină, contrariat şi speriat.
            – Tinere domn! Dumneata vei fi condamnat oricum. Rolul şi scopul meu este să fac în aşa fel încât pedeapsa să fie cât mai mică şi, dacă este posibil, să fii condamnat cu suspendare. Dar, pentru asta trebuie să mă ajuţi…
            – Cum pot să fac asta? Eu sunt doar un…
            – Prin felul deschis, din treaptă în treaptă, aşa cum am reuşit împreună până acum, în relaţia cu procurorul. Nu mai dai nicio declaraţie ofiţerilor de poliţie. Eu trebuie să dovedesc că alte persoane sunt mult mai vinovate decât dumneata, cel împins în faţă tocmai de acestea. Fără mărturia dumitale, cu datele exacte pe care le deţii, nu pot face mare lucru… Trebuie să documentez că putregaiul s-a întins de sus în jos şi nu invers. Trebuie să demonstrez că, într-un anume fel, ai fost o victimă a unui anumit grup de interese din interiorul sistemului în care lucrezi. Nu mă interesează aspectul politic. Faptele concrete, doar. Acele fapte prevăzute în Codul penal.
            – Deci, indiferent ce se va întâmpla, eu voi fi condamnat. Voi face puşcărie…
            Fănel aproape că nu mai asculta încă din momentul în care a înţeles că nu există şansa de a scăpa fără pedeapsă penală. Se gândea la el, la părinţi, la Anca, la puţinii prieteni care-i mai rămăseseră. Cuvintele au ieşit cu greu din gura uscată subit, cu întreruperi, dogite şi avocatul nu a auzit prea bine, dar a înţeles din mişcarea buzelor şi din prăbuşirea interioară a clientului său.
            – Tinere, capul sus. Fac tot ce este posibil să obţin o sentinţă favorabilă. Doresc sincer să te scot la lumină, dar, ai făcut şi dumneata facultatea de Drept, cunoşti la fel ca mine Codul penal şi, iartă-mă, poţi transforma toate cele ce-ţi aparţin din infracţiuni în contravenţii?
            – Nu, categoric nu! a îngăimat Fănel. Voi înfrunta realitatea. Sunt vinovat. Ce spun eu acasă? Am compromis toată familia. Şi nevasta mea…
            – Vor înţelege. Toţi părinţii îşi iubesc copiii. O soţie va şti să ierte. Timpul va rezolva multe, a încercat avocatul să-l încurajeze.
            Discuţia cu avocatul l-a marcat foarte mult pe Fănel. A plecat buimăcit. O sumedenie de momente din viaţa lui se derulau cu repeziciune. La multe nu le găsea explicaţi, în timp ce altele îl înfuriau. Era supărat pe el însuşi. “Cum am putut fi atât de prost şi de imbecil? Cum m-am dat eu numai după oameni de doi lei? La ce mi-au folosit mie femeile pe care le-am sedus? De ce am încurcat eu viaţa femeii care încă nu mă cunoaşte după atâţia ani de căsnicie? Copil nu am vrut. Cinstit cu ea nu am fost…. A vrut să mă ajute tatăl ei. Mi-a dat o şansă ori două şi eu l-am tratat urât, nerecunoscător şi nepoliticos, ca un cretin ce sunt… Câtă dreptate avea tata! De mama ce să mai zic? Am nenorocit-o. Sfaturile ei au trecut pe lângă mine. Mi-am bătut joc de dragostea lor. Oare voi mai putea să-i privesc în ochi vreodată? Ce viaţă voi avea eu la locul de detenţie?… Doamne, de acum mă tem că nu voi suporta batjocura tuturor de acolo! Înarmează-mă cu răbdare, Doamne! Dă-mi puterea de a suporta toate jignirile şi încercările de a mă umili cum numai cei ce trăiesc după gratii le ştiu face! Şi ajută-mă să hotărăsc cum e mai bine să le spun părinţilor şi soţiei, Doamne! Să le fac suferinţa mai uşoară. Să mă înţeleagă şi să mă ierte. Da, am nevoie de iertarea lor, a tuturor…”.”.
            A mers la biserică. Dialogul cu preotul l-a mai liniştit.
            L-a îndemnat să se înarmeze cu credinţă. Să spună adevărul părinţilor şi soţiei. I-a vorbit despre rugăciune, căinţă, înţelegere, iertare. Fănel a promis că va medita şi va lua hotărârile în linişte.
            Nu a avut curajul necesar. Cu părinţii i-a fost mai uşor. La telefon este altfel. Nu se văd ochii, nu se observă agitaţia interioară şi gestica. Totul este mai uşor de discutat. A dat vina pe subordonaţi. El răspunde doar ca şef. “Dacă şi cu ei sunt laş…cum voi fi cu nevasta mea? Mi-am lovit părinţii, dar pe ea parcă o lovesc şi mai rău”.
            După două nopţi în care s-a zvârcolit căutând soluţii, a realizat că nu poate vorbi cu Anca faţă-n faţă. Vinovăţia sub toate aspectele, ruşinea ce-l năpădea ca niciodată, dragostea ce a descoperit că i-a purtat-o cândva şi el terfelit-o, i-au retezat primele porniri. “Sunt un laş, asta sunt! Am să-i scriu… Este mai simplu pentru mine, dar şi pentru ea. Va suporta şocul mai uşor. Da, asta e soluţia!”
            A introdus acţiunea de divorţ. Cu acordul ambelor părţi pe motiv de incompatibilitate a caracterelor. Cunoştea judecătorul şi au fixat termenul, rugându-l să rezolve cât mai urgent, fără tam-tam, cât se poate de discret. Ar fi dorit să nu se înfăţişeze împreună , dar nu s-a putut. Procedura trebuia îndeplinită.
            Seara, când Anca era de serviciu, i-a scris. A lăsat hârtia pe masa din bucătărie. Ştia că ea intră mai întâi acolo.

Dragă Anca,
Sunt conştient că nici nu merit să mă adresez în acest fel, dar… obişnuinţa şi puţina dragoste ce-ţi port încă, m-au îndemnat să încep aşa.
Au fost, în ultimele luni, multe momente de tensiune între noi. Nu eşti tu vinovată. Eu le-am creat. Eu sunt cel care cere iertare şi înţelegere. Eu sunt cel care a greşit grav în căsnicie.
Nu te speria, te rog. Am hotărât să ne despărţim. Am introdus acţiunea de divorţ. Vei primi înştiinţarea… Sper să-ţi dai imediat acordul, ca să nu mai lungim chinul. Nu am pretenţii. De niciun fel şi sub niciun aspect. Tu rămâi în apartament şi păstrezi tot ce este în el. De altfel, este cumpărat de tatăl tău. Te rog să-mi laşi mie maşina. Atât, nimic mai mult. Am nevoie de ea.
Am greşit enorm de mult faţă de tine. Am murdărit tot ce a fost frumos. Nu te merit! Nu te-am meritat niciodată…. Nu te iubeam când ne-am căsătorit. Îmi plăceai şi te doream ca femeie. Dar era tatăl tău în funcţie mare. Erai dintr-o familie respectată. Iar eu doream să am o ascensiune rapidă… Mă înţelegi, sunt sigur. Apoi m-am îndrăgostit. Te-am iubit după ce te-am descoperit ca soţie. Dar a ţinut doar vreo doi-trei ani. Te-am înşelat de mai multe ori. Iartă-mă!
Am vrut să te fac fericită. Să fiu şi eu fericit. Pentru asta îmi trebuiau bani. Ştiu, nu am dus lipsă. Părinţii tăi ne-au dat întotdeauna, dar treaba asta mă umilea în permanenţă. Au plătit apartamentul, mobila, aparatura electronică… Au făcut cadou maşina. Toate astea adunate m-au umilit. Mă simţeam cumpărat… Am făcut prostii. Tatăl tău a intervenit şi m-a salvat. M-a făcut să merg mai departe. M-a provocat şi mi-a asigurat ascensiunea profesională. M-am simţit dator vândut şi, în acelaşi timp, din nou, umilit. Nu am ştiut să răspund la sprijinul lui. L-am jignit. Ştiu că el nu ţi-a spus nimic. Nu a vrut să suferi. A avut încredere în mine, probabil, a crezut că mă dau pe brazdă…
M-am dat după unii oameni de la mine de la serviciu. Am încercat să fac şi eu ca ei. Să fac afaceri. Murdare, evident. Să devin independent, să am bani, să fim fericiţi. Am furat! Am fost necinstit în serviciu. Am fost necinstit cu oamenii.
Sunt cercetat penal. Este foarte posibil să fac închisoare. Am fost deja retrogradat din funcţie. Poate voi pierde şi un grad ori poate că voi fi destituit. În aceste condiţii nu am dreptul să te compromit pe tine şi familia ta… Nu merit să-ţi fiu soţ, Anca! Sunt un infractor, asta sunt. De aceea am hotărât să nu-mi mai porţi numele când voi fi judecat şi arestat. Nu trebuie să suporţi tu această ruşine. Nu tu eşti vinovată…
Nu vreau lacrimi, nu doresc să ne certăm şi să ne imputăm fapte şi atitudini. Nu doresc nici milă şi nici compătimire. Nu le merit. De aceea am hotărât să-ţi scriu. Ca să-ţi pot explica în linişte şi să-ţi cer iertare.
Iartă-mă Anca!
Îmi voi lua lucrurile personale atunci când eşti la serviciu. Ca să evităm momentele penibile. Voi locui într-o garsonieră. Dacă doreşti să-mi vorbeşti, îţi stau la dispoziţie oricând. Cunoşti numerele de telefon. Dar, fără reproşuri. Îmi fac eu destule, crede-mă. Putem rămâne prieteni. Refă-ţi viaţa. Tu meriţi să fii cu adevărat fericită. Şi doresc din tot sufletul să fii. Eu nu am ştiut să-ţi asigur fericirea.
Iartă-mă, Anca! Roagă-te pentru mine dacă poţi!
Cu tot respectul,
Fănel

            Anca a ajuns acasă plutind de fericire în dimineaţa aceea în care Fănel părăsise domiciliul conjugal pe uşa din dos, lăsând în urma sa doar o scrisoare. Problemele de serviciu le-a rezolvat foarte bine şi cu plăcere. Bolnavii o adorau. Iar după miezul nopţii, când s-au întâlnit şi au făcut dragoste după proaspătul obicei, doctorul Viorel Dobrescu i-a mărturisit deschis, pentru prima oară, că o iubeşte.
            S-a dezbrăcat din mers şi a intrat în bucătărie, direct la frigider. Cu sticla de suc natural de portocale în mână s-a apropiat de masă şi a văzut coala de hârtie. “Mda, dragul meu soţ pleacă iar în deplasare sau mă duce cu preşul că are telefoanele sub ascultare… Îmi scrie!”.
            Cu paharul la gură, sorbind uşor, a citit din ce în ce mai contrariată până la pasajul referitor la divorţ. “Nu se poate!” A scos un ţipăt puternic ce aducea, mai degrabă, cu un muget sinistru. A pus pe masă paharul cu mâna-i tremurând, în timp ce ochii-i căutau înfriguraţi ţigările. A aprins una. Speriată, tulburată, cu sufletul sfâşiat de mărturisirea lui Fănel, citea plângând. “Nu se poate! Nu se poate!… Nu înţeleg… De ce? De ce? De ce, Fănele, de ce? Nu cred că te-ai transformat într-un monstru lângă mine. Am oferit tot ce puteam oferi… Nu ţi-a lipsit nimic, omule! Şi te-am iubit atât de mult…”
            Simţea că se prăbuşeşte, că ia foc şi nu ştia ce să facă. Privea hârtia în neştire fără să mai vadă cuvintele. După câteva minute a plecat la baie şi s-a spălat cu apă rece.
            S-a şters grăbită şi a pus de cafea. Cu ţigara în mână, sorbind din ceaşca încinsă, a luat hârtia şi a recitit-o pe pasaje, rar, meditând adânc la fiecare frază, oftând la fiecare gând şi amintire.
            A recitit-o de încă două ori până să se hotărască să meargă în pat. Era istovită. A adormit greu, plângând înăbuşit, făcută covrig pe cearşaf, cu perna strânsă în braţe…
            Când s-a privit în oglindă după ce s-a trezit, s-a speriat. “Am îmbătrânit! Mi-ai luat zece ani din viaţă, Fănele. Mi-ai mâncat tinereţea… Te-ai folosit de mine, nenorocitule! Dumnezeu nu te va ierta, chiar dacă eu am s-o pot face…”.
            A luat telefonul în bucătărie şi a rămas gânditoare cu el în mână. “Ce să-i spun? Cât sufăr? Nici nu m-ar crede. Altfel, nu ar fi făcut-o. Se putea îndrepta şi alături de mine. S-o sun pe mama… Nu are sens să o supăr şi pe ea. Îi voi spune când merg pe la ei. Să-i arăt tatei scrisoarea. Să vadă pe cine a ajutat. Că dacă-mi spunea şi mie… poate nu se ajungea aici. Ori ne despărţeam de atunci, mai ştii? Gabi? Ea m-ar înţelege dar, parcă m-a avertizat cândva că Fănel se cam uită după fuste…”.
            A împins telefonul spre capătul mesei, nehotărâtă. A mers la frigider şi a inventariat rezervele dintr-o privire. A renunţat. Nu avea poftă de mâncare. Nu mai avea poftă de nimic. Nu se putea concentra. O singură idee o sfredelea. “Dacă minte? Dacă are o altă dragoste şi are nevoie de libertate? Şi, ce-i cu asta? A introdus deja divorţul. Scrie negru pe alb… Foarte bine! Să mă învăţ minte. Acum… ce mă fac eu? Cum scot capul în lume? Cum apar eu la serviciu ca divorţată aşa, din senin? Dar dacă era deja în puşcărie, ce naiba mai făceam acum? Uite cum mă zbucium şi lui nu-i pasă! Nu a avut nici curajul să-mi spună în faţă. Du-te la chelnăriţa ta, soţul meu drag! Eu vorbesc? Tocmai eu care…”.
            Odată venit acest gând, s-a repezit la telefon şi a tastat grăbită.
            – Bună!
            – Oho, ce surpriză! Te sărut, fluturaş, ai dormit fericită?
            – Nu, sunt foarte supărată. Nu-mi arde de glume…
            – Nu se poate! Bine, te ascult…
            – Fănel a introdus acţiune de divorţ, a rostit Anca în timp ce lacrimile au început să curgă din abundenţă.
            – Divorţ?! Pe nepusă masă, aşa… Ştii ce? Imediat îmbracă-te şi vino la mine să discutăm şi să te linişteşti, te rog…
            – Dar nu ştiu unde stai…
            – Vin eu să te iau… din locul în care ne-am întâlnit prima oară, întâmplător, a hotărât Viorel. Te rog să te calmezi. Eu nu voi divorţa niciodată, să ştii asta…
            – Cum? Ce vrei să spui? Nu mă ameţi şi tu mai…
           – Gata, cobor şi mă îndrept spre tine. Pa!

*

            Lume multă se pregătea de sărbătorile de iarnă şi magazinele de tot felul erau luate cu asalt, pur şi simplu. Cu tot gerul care la acea oră a dimineţii nu dădea semne să cedeze, Fănel străbătea bulevardul cu capul descoperit şi cu nasturii desfăcuţi la geaca matlasată. Căuta o florărie. Era liber după serviciu şi, în loc să simtă oboseala acumulată în timpul nopţii, se deplasa voiniceşte cu zâmbetul pe buze… Avea demisia scrisă cu doua zile în urmă şi hotărât să o depună azi. S-a îndreptat spre secretariat pentru a-i da număr de înregistrare.
            Un coleg l-a tras de mânecă aproape de uşă şi l-a întrebat şoptit:
            – Ai aflat bomba? Ce părere ai?
            – Ce să aflu? Nu ştiu despre vorbeşti…
            – Ulieru şi-a dat aseară demisia ori a fost destituit. Pe ce lume trăieşti?
            – Cuuuum? Chiar bombă… Eşti sigur?
            – Sută la sută. Am verificat informaţia. Cu tine ce se mai aude, ai ceva şanse?
            – Încă nu ştiu. Îmi dau şi eu demisia, a răspuns Fănel cu vocea sugrumată şi i-a arătat hârtia din mână.
            – Nu fi prost! Ai salariu, vezi-ţi de treabă. Aşteaptă procesul, sentinţa…
            – Ştiu, dar nu mai suport… Sunt un paria al Serviciului şi al Poliţiei.
            – Ori demisie ori destituire, după proces dacă este cazul, tot drepturile alea le pierzi. Tot ăla eşti. Te-a prins conştiinţa, nu? Vezi că ea nu ţine de foame sau de sete. Mai gândeşte-te!
            După aflarea “bombei”, a cărei existenţă a mai verificat-o prin trei surse, Fănel a renunţat să-şi dea demisia. Problema comisarului şef Ulieru l-a bucurat. “Nu se întâmpla asta dacă în partea lui nu era groasă rău. Cu cât este la cei mari mai nasoală treaba, cu atât poate fi mai uşoară la mine. Parcă aşa zicea şi avocatul. Doamne, ce fler are omul ăsta! A prevăzut multe încă de acum două luni. Are oameni peste tot. Află ce are nevoie şi din Poliţie şi din Tribunal înaintea şefilor, a presei şi a tuturor… E clar că se amână până după sărbători toată tărăşenia. Ne apucă Europarlamentarele din vară, vorba lui…”.
            Tocmai cand prin minte-i treceau aceste gânduri, l-a sunat avocatul Deleanu.
            – Doresc să treci cât mai urgent pe la mine, te rog!
            – Într-o oră cel mult sunt la dumneavoastră…
            “Dacă tot merg acolo, de ce să nu-i ofer Marianei un buchet de flori? După cât m-a compătimit şi apoi s-a bucurat când a aflat de divorţ, cred că unele drumuri către ea s-au deblocat definitiv. Mi-e ruşine să-i vorbesc direct, dar un bilet în clar, merge… Iată ocazia. I-l dau împreună cu florile. Fie ce-o fi şi Doamne ajută!”
            Aşa s-a hotărât “viitorul destin” cum îi plăcea să denumească puţinele momente în care mai avea curajul să se gândească la viitor. A ales trandafiri, după ce s-a codit cu privire la culoare. A renunţat la roşu şi alb. A ales o culoare intermediară. Un roz deschis, pal, parcă după gustul şi gândurile lui.
            A salutat vesel cele două secretare şi a aşezat neîndemânatic buchetul pe biroul aglomerat al Marianei.    A avut grijă ca poziţia buchetului să permită observarea răvaşului din prima privire şi a intrat imediat în biroul avocatului.
            Mariana a privit gestul lui şi florile cu sinceră uimire. Nu se aştepta la aşa ceva. A observat hârtia împăturită şi a scos-o de sub ambalaj grijulie. Pe măsură ce citea, faţa i se însenina şi se îmbujora, trecând până la final prin aproape întreaga gamă de culori.

Dragă Mariana,
Te rog să nu te superi pentru îndrăzneala de a-ţi scrie şi pentru conţinutul acestui bilet.
Azi am vrut să-mi dau demisia, cu gândul de a face tot ce trebuie şi a intra în avocatură. Am posibilitatea de a deschide chiar un birou propriu. Mă tem că nu am experienţa necesară…
M-am răzgândit. Aştept hotărârea definitivă a Instanţei de judecată. Am posibilitatea să cumpăr un apartament şi maşină obişnuită. Nu mai am idei năstruşnice. Am început un nou drum pentru o nouă viaţă, în care să fiu cinstit şi corect în orice împrejurare, inclusiv în relaţiile de prieteni. Cred, cu multă convingere, între-o posibilă relaţie de dragoste finalizată prin căsătorie.
Sunt îndrăgostit! Nu am curajul necesar pentru a mărturisi direct, deocamdată. Pentru că sunt conştient de faptul că există multe motive pentru a nu mi se răspunde cu aceeaşi monedă. Sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc, Mariana!
Iartă-mi purtarea de până acum, te rog! Nu trebuie să răspunzi imediat. Atunci când crezi că eşti sigură pe ceea ce vrei să faci, mă găseşti lângă tine.
Dacă mă refuzi, având suficiente motive, ştiu asta, te rog să nu-mi refuzi prietenia sinceră pentru toată viaţa!
Cu adânc respect,
Fănel

Peste o oră, când a ieşit din biroul avocatului, Fănel era schimbat. În bine, se pare. Un plus de încredere se citea pe faţa lui. Ochii-i străluceau a bucurie lăuntrică: iar trupul i se îndreptase. Parcă nu mai avea umerii strânşi, uşor încovoiaţi, precum arătau în ultimul timp. A ridicat privirea spre Mariana şi a roşit.                                                        

            Ochii ei îl sfredeleau încă de cum a intrat. Sobră, cu bărbia ridicată. Era în picioare. El a dat să plece, plecându-şi capul cu ochii spre podea şi faţa i s-a crispat. A pus mâna pe clanţă.
            – Stai puţin, Fănel! s-a auzit vocea tremurândă a Marianei. S-a apropiat de el şi i-a şoptit:
            – Mulţumesc pentru flori! Foloseşte banii la proces. Ai nevoie. Eu nu mă mărit curând… Nici prietenii nu-i părăsesc. Altceva… lăsăm până vei fi liber complet. Dumnezeu să te ajute!
            Fănel nu a avut putere să-i răspundă. În ochii lui se citea atâta mulţumire, speranţă şi iubire că nici nu mai era nevoie să vorbească.
            A ieşit afară. În stradă s-a oprit şi a privit cerul. Nu l-au deranjat cele câteva lacrimi mari şi limpezi care au început să se rostogolească pe obraji. A ridicat braţele a rugă şi a strigat cu voce tremurândă : Îţi mulţumesc Ţie, Doamne, că exişti şi mi te-ai arătat!
            Câţiva trecători l-au privit nedumeriţi, dar i-au zâmbit cu multă înţelegere. Unii îl compătimeau. Alţii îl fericeau…

S F A R S I T

Marian MALCIU

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Ești fan „Urzeala Tronurilor”? Iată 6 locații reale care au inspirat faimoasa serie!

Cui nu-i place o escapadă bună într-o altă lume? Dacă ești fan „Urzeala Tronurilor” sau a …