Vezi AICI "Partea V-a"

*******

CAPITOLUL II

Pasiuni ucigătoare

[…]

Violeta a ieşit mulţumită, liniştită, împăcată cu sine, despovărată parcă de griji. Zâmbea în mers şi îşi făcea planuri de viitor. Se simţea eliberată de multă supărare adunată-n timp. După mulţi ani, vedea şi saluta oamenii pe care-i întâlnea. Nu mai mergea cu ochii aţintiţi în caldarâm. Privea în faţă, drept, fără teamă, cu conştiinţa împăcată. Îşi făcea planuri de viitor, pe măsura posibilităţilor, calităţilor şi poziţiei sale sociale. Nu era lacomă şi nici exagerată. Se cunoştea foarte bine şi îşi stabilise limite rezonabile pe care era convinsă că le poate atinge.

„E bine să mă întind atât cât mi-e plapoma, vorba românului, că adevărată vorbă este asta! Când oi putea o să fac şi facultate, Doamne ajută, o să lucrez altceva. Pe bani mai mulţi şi voi agonisi câte ceva pentru vremuri mai grele… Nu se ştie niciodată ce aduce ceasu’ şi poate oi avea şi eu un copil… Da, dacă oi avea noroc de măritiş cu un om ca lumea. Da’ cine dracului, Doamne iartă-mă, că sunt o păcătoasă, se mai uită la mine? Că la noi, după un divorţ, eşti ca o pacoste în neamu’ tău… Mi-a promis expertu’ ăla contabil că-mi mai dă doi privatizaţi. Ar însemna să iau bani mai mulţi, dar trebuie să-i dau şi lui, că el semnează actele. Oricum, mi se măreşte câştigul. Zicea că ăia doi sunt mai bogaţi, că au afaceri grase. Mda, asta înseamnă şi mai multe evidenţe… Şi ce? Nu fac eu faţă? O să muncesc mai mult şi gata tot. Merită.”

Era aşa de adâncită în gândurile ei, că nici nu a observat maşina care a mers pe lângă trotuar, mai bine de 8-10 paşi, aproape paralel cu ea. Parcă nici nu-i funcţiona motorul, aşa de silenţios se deplasa cu viteză redusă. Bărbatul de la volan o privea atent prin lentilele fumurii ale ochelarilor. Era nehotărât ori nu era sigur dacă o cunoaşte sau ba? Apoi, fără să se manifeste în vreun fel, a mărit progresiv viteza şi s-a îndepărtat la fel de firesc, neobservat, precum se apropiase.

După aproape un sfert de oră, aceeaşi maşină era staţionată regulamentar în apropierea blocului în care locuia Violeta. Ea nu a remarcat-o în mod deosebit. Avea număr de Bucureşti şi era de fabricaţie străină, ceea ce nu era de natură să-i atragă atenţia, dat fiind mulţimea turismelor de acest fel care circulau pe străzile municipiului. Şoferul, purtând aceiaşi ochelari de soare cu lentile fumurii, era preocupat să citească un ziar local pe care-l ţinea desfăcut larg, peste nivelul bărbiei, cu braţele rezemate de volan. Aparent, căci privirea sa era aţintită asupra Violetei. O examina, din cap până-n picioare, pe măsură ce se apropia de el şi până a trecut de maşină şi a intrat pe scara blocului. Abia atunci bărbatul a aruncat ziarul pe bancheta din spate şi a exclamat înăbuşit: „Ea este! Pe scara asta nu a locuit alta de culoarea ei. A crescut frumos de tot ţiganca. Totuşi, merg să mă conving.”

Misteriosul bărbat a coborât cu ziarul în mână şi a rămas lângă maşină cât a fumat jumătate din ţigara pe care a aprins-o imediat, după care s-a deplasat încet, liniştit, către uşa de la scara pe care intrase femeia. A trecut prin hol, calm, de parcă era „de-al casei”, căutând cu privirea panoul obişnuit în care se afişau, de regulă, listele cu sumele de plată a întreţinerii. S-a oprit în faţa lui, a ascultat atent câteva momente şi, convins că nu trece nimeni şi nu este văzut, a început să cerceteze hârtiile de pe panou.

„Evrica! Uite: apartamentul 4 – Cărămizaru Gheorghe, ăsta-i ta’su, ţiganu’ ăl bătrân! Ştiu de unde să te iau acum şi, fără discuţie, îmi voi face timp pentru tine, ţigăncuşo… Hm, ce gagică trăsnet te-ai făcut! Mai întâi să fac verificări, să văd prin ce-ai trecut tu în toţi anii care s-au scurs de atunci încoace. Poate că eşti măritată, poate că ai şi câţiva puradei pe lângă tine… Cert e că trăieşti bine după cum arăţi! Să ai tu salariu, nu cred, dar e posibil să te fi luat vreun gaşper bogat, că acu ăştia sunt la modă, f…e muma-n c…r! Sau poate că a ajutat-o unchiul acela încuscrit cu mai marii politicii, mai ştii? Adică, dacă era mă-sa mândră şi trâmbiţa că n-are nevoie, n-a apelat până la urmă? Dar nu asta mă interesează pe mine. Am aflat unde stă. De mâine o filez şi îmi fac planu’ aşa cum trebuie… Da, da, da! Dar după ce termin discuţia cu avocata aia încrezută”.

Satisfăcut de descoperirea făcută, bărbatul a trecut de uşă scuipând în dreapta şi-n stânga, a coborât repede pe cele câteva trepte de la intrare şi s-a îndreptat spre maşină cu paşi mari. Nu intenţiona să rămână la vedere prea mult timp.

„Poţi să ştii că nu mă recunosc jigodiile astea? În plus, pot apărea foşti vecini ori prieteni ce stau p’aci prin zonă… Nu, nu este bine să se afle că m-am întors în oraş. Am altă calitate, alt statut juridic, vorba lu’ babacu’!”

S-a urcat în maşină, a aruncat o privire piezişă către intrarea în bloc şi a demarat în trombă. După ce şi-a aprins ţigara, mult mai liniştit, şi-a lăsat gândurile în voie să se alunge unele pe altele, privind plictisit clădirile ce rămâneau în urmă de o parte şi alta a şoselei, fără să-i împrospăteze amintiri plăcute. A ajuns repede în zona în care era situat biroul de avocatură. Fiind interzisă circulaţia autovehiculelor, a parcat maşina pe trotuarul unei străduţe alăturate şi s-a îndreptat agale către birou.

– Sărut mâinile, doamna avocat! M-am încadrat în timp, se pare…

– Nu am cronometrat. Bună ziua!  Important este să vă fi rezolvat problema. Aţi avut intrare la şeful baroului? l-a întrebat doamna avocat Ramona Vlădescu, fără a întrerupe îndosarierea unor hârtii analizate anterior şi puse într-o anumită ordine pe masa de lucru…

– Ei, asta-i bună! Chiar aţi crezut că sunt un nimeni, doamnă? Zău că mă jigniţi, a răspuns domnul Mişu, schimbând tonul în încercarea de a convinge că a fost rănit în amorul propriu. „A dracului mironosiţă, nu acceptă să fim parteneri! Mare meseriaş e ea după doar opt sau zece ani vechime… Să stau eu ca practicant pe lângă ea şi să-i car hârţoagele?”

– Vi se pare, domnule. În câteva cuvinte, spuneţi  dacă decizia dumnealui coincide cu părerea mea ori nu?

– … Doamna avocat, în principiu răspunsul este afirmativ. Valabil pentru o perioadă mai scurtă decât aţi precizat dumneavoastră, în sensul că…

– Da,da,da! l-a întrerupt Ramona, ridicând capul şi privindu-l uşor ironic. Asta am presupus şi eu că se va întâmpla. „Cum să nu-şi facă şi domnul Decan partea!” Deci, de mâine începem treaba, da?

– Cum consideraţi, doamna avocat. Mi-am rezolvat problemele personale. Dacă sunt urgenţe şi insistaţi, pot rămâne şi azi până la…

– O, nu! Nu-i nevoie. Am terminat deja cu ziua aceasta… Mâine nu avem nicio acţiune. E numai bine. Va fi timp să vă acomodaţi cu specificul activităţii şi să studiaţi acţiunile în care suntem solicitaţi. Vom merge împreună, nu?

– Mă rog, dacă aşa aţi hotărât, ce pot face? a răspuns el grăbit, privind pe fereastră aparent docil, dar total nepăsător în realitate. „Să crezi tu că aşa o să meargă treaba! O să vedem cât durează chestia asta. Mai bine intram la sentiment din prima zi. Eşti gagică bine şi nici proastă nu eşti. Cu cât să fii mai mare ca mine? Cu vreo şapte-opt ani, cred, că eu am mai pierdut vreo doi… Mda, e ceva, dar nu e o diferenţă care să excludă o legătură”.

– Nu este vorba de prea mult zel din partea mea, vă rog să mă înţelegeţi… Aşa se procedează şi doresc să avem o colaborare colegială, lipsită de orice fel de tensiuni. Dacă prezentaţi o adeverinţă care să ateste că la Bucureşti aţi lucrat în…

– Doamna avocat, permiteţi să vă amintesc, a întrerupt-o Mişu oarecum nepoliticos şi vizibil marcat de o iritare nejustificată. Am venit hotărât să încep de la zero. V-a recomandat, ştiţi bine cine, am fost de acord amândoi şi cu asta basta! Începem munca şi, după perioada respectivă, poate vom continua în parteneriat.

– Vă gândiţi prea departe, domnule Diaconescu. Vom vedea dacă vă mai convine atunci. Un birou de avocatură lărgit presupune…

– Nu asta e problema, doamna avocat. Dacă ne înţelegem, eu am şi acum posibilitatea de extindere în buzunar! a exclamat Mişu privind-o pe femeia pe care o surprindea tot mai mult pe măsură ce se adânceau în discuţie.

– Ce insinuaţi, domnule… avocat?

– Pot închiria ori cumpăra un spaţiu adecvat aici ori în centru, cum doriţi. Să ne extindem şi să…

– Da,da,da! De ajuns, vă rog! a intervenit doamna Vlădescu, ridicând mâna dreaptă ca pentru a stopa avalanşa de promisiuni pe care o declanşase Mişu. Vom relua subiectul după câteva luni de muncă. După ce vă acomodaţi dumneavoastră cu mentalitatea populaţiei din zonă. E important să cunoaşteţi bine şi tipul acţiunilor în care vom fi angajaţi. De moment, îmi pare rău, am câte ceva de rezolvat…

– Da, desigur, doamna avocat, a bătut bărbatul în retragere în timp ce o privea lung, fără să înţeleagă de ce femeia din faţa lui refuză o ofertă atât de rară. Vă înţeleg, dar voi reveni, a insistat el, convins că o va face să cedeze.… Poate că timpul, ştiu eu… Da, gata! Mă retrag, sărut mâinile! a exclamat Mişu ridicându-şi braţele ca pentru a se apăra de privirea cruntă pe care femeia a aruncat-o asupra sa.

S-a retras cu spatele spre uşă, după ce şi-a luat de pe masă ţigările şi bricheta. O privea uluit pe doamna avocat, având senzaţia că din ochii iei sar scântei ce-l pot răni dacă-l ating. După ce a ieşit, a închis uşa cu grijă şi a respirat adânc, a uşurare, îndepărtându-se grăbit.

„Ce p…a mă-sii vrea asta să-mi demonstreze mie, băi, frate? Face ea legea pe aici? Nu se poate! Are pile mari de-şi permite să fie atât de arogantă… Trebuie să mă interesez. Mamă, cu ce ură mă privea! Parcă aş fi înjurat-o de mamă. Am jignit-o cu ceva? Nu, nu aveam cu ce… Ptiu, drace! E frumoasă, a dracului, când se înfurie… Ce-i al ei, e pus deoparte. Arată bine şi pare mai tânără ca mine! Sper să mă înţeleg cu ea până la urmă. Culmea e că-mi place felul ei de a se manifesta. Nu se ascunde şi asta va fi în favoarea mea”, a concluzionat Mişu în timp ce se apropia de maşină.

– Alo! Vă grăbiţi, domnule?

– Nu, nu chiar, dar… cu ce ocazie? a întrebat Mişu, oprindu-se pentru a-l privi, vizibil surprins, pe cel ce-i vorbise.

– Păi da, că timpul şterge amintirile ori memoria, se pare, domnule Mişu Diaconescu! Greşesc eu, cumva? i-a replicat celălalt zâmbindu-i ironic.

– … Băi, dă-te dracului de jigodie! Te-ai schimbat mult, băi Gogule. Tu eşti! a strigat Mişu cu bucuria exprimată în voce şi privire, apropiindu-se râzând să-şi îmbrăţişeze fostul prieten, coleg de liceu şi tovarăş de nebunii pe vremea aceea.

După ce s-au bătut cu palmele pe spate, semn de bucurie şi prietenie, s-au privit şi s-au examinat câteva clipe pentru a izbucni amândoi în râs, arătându-se reciproc cu degetul. Fiecare evidenţia transformările constatate la celălalt şi glumeau pe seama fiecărei particularităţi în parte. După câteva fraze scurte de informare generală, s-au urcat împreună în maşina lui Mişu, ca doi oameni mulţumiţi şi fără griji. S-au deplasat la un restaurant cu terasă şi parcare proprie, undeva în zona centrală a municipiului.

– E ca lumea. Îmi place! a exclamat Mişu aşezându-se lejer pe scaun. Spaţios, luminos, răcoros… dacă au şi servicii de calitate, jos pălăria! A cui e cârciuma asta, omule?

– Hm! A fost cu cântec la început… Aici a fost hotel cândva. E şi acum, la toate nivelele, chiar şi la mansardă. Toată clădirea a fost achiziţionată de un fotbalist. De la Dinamo sau Steaua, nu mai ştiu. Acum e a unui fost director al uzinei… cea mai mare din zonă şi din Europa, pe vremurile comuniste.

– Aha, îl ştiu! a intervenit Mişu. Nu mă mai interesează. Ia spune, amice, ce ai făcut, ce învârteşti, care e statutul tău juridic?

– Oho, ce termeni foloseşti! a exclamat Gogu atât de tare, încât câteva persoane de la mesele învecinate au întors capul, contrariate. Ce să fac şi eu? a continuat el fără să ia în seamă privirile dezaprobatoare. Am terminat o facultate şi mi-am deschis o firmă aici, în localitate… Nu e cine ştie ce, dar fac faţă, deocamdată, la situaţia asta mai nasoală care se manifestă în…

– Firmă? A ta… personală? L-a întrerupt Mişu, privindu-l neîncrezător.

– Da, băi! Ce te holbezi la mine? A avut-o ăl bătrân. Îl ştii, că a lucrat cu taică-tău, doar…

– Da, mi-aduc aminte… Asta înseamnă că ai firmă de construcţii. Ce facultate ai făcut tu?

– Păi… am terminat informatică, dar ce dracu făceam în oraşul ăsta de trei parale cu diploma aia? Tu lucrezi în specialitate, potrivit studiilor? Ce ai terminat, băi, că nici n-ai spus?

– Eu? Eu sunt deja avocat, amice! Am făcut „dreptul”, bineînţeles şi, iată-mă, lucrez în domeniu. Chiar aici, nu în Bucureşti, a răspuns Mişu ridicând degetul arătător pentru a sublinia un merit pe care interlocutorul său oricum nu l-a sesizat.

„Ştiu că n-are cine să cunoască aici amănunte despre viaţa mea… În schimb, sunt convins, blegul acesta va trâmbiţa despre tot ce-i povestesc eu acum. Nu s-a schimbat deloc. La fel de credul şi de prost ca pe timpul liceului… Nu am niciun avantaj dacă se află că la Bucureşti e greu să te integrezi. Nu m-ar înţelege cei de aici, cu orizonul lor atât de îngust. Eh! Dacă nu pierdeam eu doi ani şi babacu’ rămânea pe poziţie, alta ar fi fost situaţia…”, medita Mişu în timp ce răspundea privirii întrebătoare a fostului său coleg cu un zâmbet de superioritate pe care celălalt nu-l înţelegea.

– Mare lucru n-ai făcut, după părerea mea. Ce te baţi cu cărămida-n piept, amice? Ai dat capitala pe un oraş de provincie în timp ce…

– Vezi, băi, de treabă! Habar n-ai ce vorbeşti… În provincie se cheltuieşte puţin şi se poate câştiga mult faţă de capitală. Asta nu poţi pricepe tu. În avocatură merg altfel treburile. Îţi faci clientelă…

– Lasă-mă, băi, cu prostiile astea! Cum dracului, vrei să spui că la populaţia de milioane de acolo nu-ţi faci clientelă?! l-a întrerupt Gogu, destul de iritat, bătându-se cu palma peste frunte. Şi ce atâta cheltuială? Scoţi abonament pentru subteran şi cu asta basta… Vericule, eu am făcut patru ani facultatea chiar în Bucureşti, aşa că ştiu cum merge treaba şi pe acolo…

– Ai fost în Bucureşti, băi, jigodia dracu’, şi nu m-ai căutat niciodată!?. Nu m-ai găsit acolo, dar vreo două veri tot am stat pe aici, în vacanţe…

– Da, ai stat tu pe aicea, dar eu am stat numai acolo. „Părinţii mei nu împleteau afacerile cu politica, aşa cum au făcut ai tăi, ca să scoată bani murdari. Eu n-am bătut ţurca şi n-am schimbat maşinile ca tine”. Am lucrat încă din anul doi de facultate, amice. Acolo, în capitală. Şi mi-a mers destul de bine, dacă vrei să ştii. Am câştigat suficient să-mi plătesc căminul şi să mă-mbrac… Ce te uiţi aşa la mine? Întreabă-l pe Doru, că şi el a lucrat ca mine. Ne întâlneam destul de des…

– Care Doru, băi?

– Cum care Doru? Prietenul nostru comun, coleg de clasă şi… Doru Manolache, băi figură! Acela cu fetiţele de bani gata…

– Da, da, da, gata! Mi-amintesc, frăţiore. Cum să-l uit? A fost o chestie de moment, că nu l-am mai văzut de ani de zile. Cu el mergeam eu la agăţat şi la bairamuri, a exclamat Mişu, bucurându-se că poate schimba direcţia discuţiei. Nu era mulţumit de tonul folosit de Gogu şi importanţa ce i se părea că-şi atribuie.

– Aha! La agăţat de… ţigănci, mi-aduc aminte. De ce ţi-a căzut faţa? … Cred că ţi-ai amintit de piranda aia mică! Chiar aşa! Ce mai face, aia, băi?

Mişu n-a răspuns imediat. Întrebarea a trecut pe lângă el. Privea faţa prietenului său trecând prin ea dincolo, departe de pereţi. Pentru câteva fracţiuni de secundă a intrat cu privirea în vechiul apartament, în baie şi în dormitor. Imaginile i se perindau cu repeziciune de parcă totul s-ar fi întâmplat acum şi aici. Se revăzu ţinând-o strâns în braţe, acoperind-o cu sărutări, dezgolind-o. „Ufff …de n-ar fi fost  scena aceea care m-a urmărit atâta vreme!” Zâmbetul i se transformă în rânjet. Dinţii scrâşniră în strânsoarea puternică a maxilarelor. Umilinţa ce a simţit-o în finalizarea acea grăbită, fără să ştie dacă a reuşit s-o penetreze, l-a durut atunci la fel de puternic precum l-a durut acum pumnul trântit în masă, gemând. Era o durere interioară care s-a transformat în furie nestăpânită. Faţa i se schimonosise şi privirea se îngustase, plină de tensiune şi ură.

Deşi toate aceste manifestări s-au derulat cu  repeziciune, aproape de neobservat, Gogu a surprins pe faţa prietenului său trecerile succesive de la o stare la alta. Obişnuit cu ritmul extrem de rapid în care realiza tot felul de jocuri şi figuri în computer, a zâmbit pentru moment, imaginându-şi figura lui Mişu pe desktop, modificată la fel de rapid cu intervenţia mausului ori a tastelor. Zâmbetul aproape imperceptibil ce-i apăruse a dispărut odată cu zgomotul provocat de lovirea mesei. L-a privit pe cel din faţa lui, surprins şi îngrijorat. A încercat gestul de a se ridica de pe scaun, dar a renunţat. A ridicat uşor un braţ care-i anunţa nedumerirea şi l-a întrebat şoptit:

– Hei, omule! Ce-i cu tine? Se uită lumea la noi… ce nălucă ţi s-a arătat? Nu te simţi bine, amice?

– …Cum? … Ce? … Nicio nălucă, frăţioare, ce ţi s-a năzărit?

– Păi, băi, tu nu ştii cum te-ai…

– Ţi se păru ţie, îl întrerupse Mişu grăbit şi nemulţumit. Pe aia mică am uitat-o de foarte mult timp… Adineauri m-am forţat să-mi amintesc ce nume a avut… Crezi că eu le ţin minte pe toate, băi jigodie? Câte s-au perindat prin patul meu… Ehe-he! Ce harem bogat aş avea…

– Lasă că-ţi amintesc eu, dar să mâncăm mai întâi. Hai că-i fierbinte ciorba asta de burtă! Dacă se răceşte parcă nu mai e aşa grozavă… Alo, domnu’! Doresc şi puţin hrean… Tu vrei ceva, amice?

– Mmmm! Poate puţin ardei iute, şi-a exprimat Mişu preferinţa între două înghiţituri de ciorbă fierbinte. E bună, măi, ai avut dreptate!… La friptură aş vrea numai cartofi prăjiţi, dar să ştii că, dacă nu mănânc şi trei mici cu mujdei, e ca şi când pomana e fără colivă!… Vorbim după ce mâncăm, a adăugat el, privindu-l vesel pe Gogu, după ce ospătarul s-a înclinat şi le-a urat „poftă bună”!

Aşezaţi la masă, cei doi trecură în revistă frânturi din perioada în care vieţile lor se derulau  oarecum alături ,fiecare încercând să descopere la celălalt schimbările inerente vârstei, ascensiunii la nivel profesional. „De fapt, nu ştiu ce te-ar interesa pe tine. Eşti cam ciudat. … Ţi-a priit venirea la Bucureşti!! Hm! Eu vreau să aflu câte ceva despre fătuca aia, Violeta… Mamă, ce bună-i ciorba asta!… Trebuie să ştii câte ceva, că eşti vecin de bloc cu ea, ce dracului! Despre mine n-am să-ţi mai vorbesc. Nici nu te-ar interesa şi nici nu-mi face plăcere. Nu te-ai schimbat prea mult, totuşi… Ai rămas acelaşi gură spartă. Tu ai putea să-mi  transmiţi repede ce m-ar interesa pe mine. Da, da, da! Te voi folosi, jigodie, la momentul potrivit!”, exclamă Mişu în sinea sa, în timp ce trase cu coada ochiului la comeseanul său care plescăia aproape după fiecare lingură de ciorbă dusă la gură, manifestându-şi plăcerea molipsitoare.

Mişu mânca puţin mai îngrijit, chiar atent, în ciuda faptului că era adâncit în gânduri pe multe direcţii. Gogu era extrem de degajat. Părea a fi un client vechi al restaurantului. Era cunoscut şi salutat cu respect de personalul acestuia şi de o parte din clienţii ce treceau prin apropierea mesei. Prezenţa fostului său coleg îl amuza. Observase că nu-i convine un anume ceva legat de perioada studenţiei şi nici despre ţigăncuşa amintită. Îl examina subtil şi, aproape la fiecare două-trei fraze formulate printre câteva înghiţituri din vinul rubiniu băut cu multă plăcere la friptură, încerca să lanseze câte-o nadă. Se amuza copios când simţea că celălalt se poticneşte şi nu reuşeşte să se eschiveze, ocolind răspunsurile directe.

„Nu te-ai schimbat prea mult, prietene…Eşti tot cu obiceiul de a sta la pândă şi a lovi omul descoperit. Atâta doar că mintea-ţi merge mai greu ca braţul. În plus, se pare că ai multe de ascuns. Ai tu ceva la activ care te apasă… Dar, nu înţeleg de ce naiba ai lăsat capitala şi ai venit aici? Cred că ceva afaceri, moşteniri de la bunici, de la părinţi… Probleme de politică nu cred că ai de descurcat, că nu te duce capu’. Diaconescu senior a fost bun aici, doar pe plan local. La Bucureşti a dat-o în bară. Deh! A vrut prea multe. Şi Parlament şi funcţii la partid şi afaceri dubioase… Se poate ca tocmai afacerile astea să te fi adus acasă, amice. Acolo sunteţi luaţi în colimator, nu mai merge treaba… Dar, de ce naiba ţi-a căzut faţa când am amintit de piranda aia mică? Cum a fost atunci treaba? Uf! Trebuie să vorbesc cu Doru. Nu mai ştiu care a fost finalul distracţiei de atunci”, a concluzionat Gogu apucându-l pe Mişu de mână pentru a-l opri să achite consumaţia.

– Nu mai ştiu cine a făcut invitaţia, dar eu sunt mai localnic decât tine, deci gazdă…, te rog!

Au ieşit veseli din restaurant şi au mai zăbovit lângă maşină pentru a epuiza subiectele neterminate. Nu au obţinut tot ce au dorit, fiecare de la celălalt, dar s-au declarat satisfăcuţi şi bucuria revederii i-a îndemnat să se invite reciproc, fără reţineri, pentru zilele următoare. În acest fel a aflat Gogu că, deocamdată, domiciliul stabil al lui Mişu este într-o comună apropiată, în casa bunicilor săi de după mamă…

***

Marian MALCIU

Vezi AICI partea a VII-a