ÎN DRUM SPRE BADEN-BADEN

Am avut ocazia de a călători de curând în Germania în localitatea Baden-Baden. A fost pentru prima dată când am avut ocazia de a vizita această ţară despre care am citit sau am învăţat atât de multe lucruri din felurite cărţi sau de la lecţiile de istorie. La drept vorbind, pentru mine Germania a reprezentat dintotdeauna un model, ba chiar un ideal, iar culegerea unor impresii de la faţa locului mi s-a părut a fi o şansă ieşită din comun.

Călătoria mea a început ca de obicei de pe aeroportul Otopeni într-o frumoasă duminică de octombrie. Zborul avea să fie realizat de către compania Lufthansa pe relaţia Bucureşti – Frankfurt, de unde urma să iau trenul până la destinaţie. Toate bune şi frumoase până când am ajuns la punctul de verificare şi de preluare a bagajelor, unde o coadă lungă pe trei rânduri mă aştepta să mă ia în primire. Am fost puţin surprins de această primire aglomerată şi sincer să fiu nu am înţeles de ce numai un singur ghişeu funcţiona pentru cei care nu îşi rezervaseră electronic locurile în avion. Prin urmare, prima lecţie la zborul cu Lufthansa este să îţi faci electronic rezervarea de loc, preferabil prin Internet, sau de la ghişeele special amenajate din aeroport. În acest mod, vei putea avea siguranţa unui loc în cursă dorită, lucru realizabil mai ales dacă vei profita de cele douăzeci şi patru de ore înainte de plecarea avionului în care se poate face “check-in-ul”prin Internet.

După ce am trecut de această coadă aglomerată şi ca de obicei, gălăgioasă, am putut să trec de punctAm avut ocazia de a călători de curând în Germania în localitatea Baden-Baden. A fost pentru prima dată când am avut ocazia de a vizita această ţară despre care am citit sau am învăţat atât de multe lucruri din felurite cărţi sau de la lecţiile de istorie. La drept vorbind, pentru mine Germania a reprezentat dintotdeauna un model, ba chiar un ideal, iar culegerea unor impresii de la faţa locului mi s-a părut a fi o şansă ieşită din comun.

Călătoria mea a început ca de obicei de pe aeroportul Otopeni într-o frumoasă duminică de octombrie. Zborul avea să fie realizat de către compania Lufthansa pe relaţia Bucureşti – Frankfurt, de unde urma să iau trenul până la destinaţie. Toate bune şi frumoase până când am ajuns la punctul de verificare şi de preluare a bagajelor, unde o coadă lungă pe trei rânduri mă aştepta să mă ia în primire. Am fost puţin surprins de această primire aglomerată şi sincer să fiu nu am înţeles de ce numai un singur ghişeu funcţiona pentru cei care nu îşi rezervaseră electronic locurile în avion. Prin urmare, prima lecţie la zborul cu Lufthansa este să îţi faci electronic rezervarea de loc, preferabil prin Internet, sau de la ghişeele special amenajate din aeroport. În acest mod, vei putea avea siguranţa unui loc în cursă dorită, lucru realizabil mai ales dacă vei profita de cele douăzeci şi patru de ore înainte de plecarea avionului în care se poate face “check-in-ul”prin Internet.

După ce am trecut de această coadă aglomerată şi ca de obicei, gălăgioasă, am putut să trec de punctul de verificare a documentelor de călătorie şi de “percheziţie”, după care m-am îndreptat direct spre poarta de îmbarcare dispusă în terminalul nou al aeroportului. Avionul a venit la timp pentru a ne prelua, iar decolarea a fost conformă cu orarul afişat.

Despre zborul Bucureşti – Frankfurt nu am prea multe de comentat, totul decurgând normal şi precis, asemenea funcţionării unui ceas bine reglat. Din avion am putut distinge peisajul minunat al munţilor, apelor sau câmpiilor, ce defilau liniştit prin dreptul hubloului aflat lângă mine.

Deasupra Germaniei am remarcat în mod special mulţimea de piloni pe care erau amplasate staţii eoliene de captare a energiei vântului. Nu ştiu cât de eficiente sunt în realitate, dar aproape fiecare localitate avea în vecinătate cel puţin un parc de astfel de centrale electrice, dispuse în principal în mijlocul unor pâlcuri de pădure şi la o oarecare distanţă de orice aşezare umană.

Aeroportul din Frankfurt mi s-a părut a fi similar ca dimensiune cu altele de o categorie similară, cum ar fi “Charles de Gaulle”din Paris. Fluxul mare de pasageri punea însă la mare încercare răbdarea personalului ce deservea aeroportul, în mod clar subdimensionat ca facilităţi pentru traficul actual. După părerea mea, ar fi necesar ca Germania să îşi definească un al treilea hub naţional alături de Frankfurt şi Munchen. În plus, aş recomanda evitarea aeroportului din Frankfurt pentru zboruri cu durată relativ scurtă între avioane, fiindcă peste tot cozile sunt imense. Varianta de tranzit prin Munchen este preferabilă din toate punctele de vedere, lucru ce l-am verificat cu ocazia călătoriei din iunie în Croaţia.

O mică surpriză am avut la punctul de control al actelor de identitate din cadrul aeroportului Frankfurt. Practic, dialogul cu ofiţerul de poliţie de la ghişeu a fost următorul:

– Bună ziua, am spus eu, vă prezint cardul meu de identitate.

– Bună ziua, îmi răspunse ofiţerul de poliţie luând cardul de identitate şi uitându-se la el pe toate părţile fiind nespus de mirat.

– Este vreo problema? am întrebat eu puţin îngrijorat de atenţia excesivă ce îi era acordată cardului meu.

– Este cu adevărat aşa ceva un card de identitate? mă întrebă brusc după ce încercase fără succes să îl scaneze prin tot felul de dispozitive ce emiteau o lumină ultravioletă.

– Bineînţeles că da, i-am răspuns cu convingere, aşa arată cardurile de identitate emise în România.

– Se prea poate, îmi replică scurt continuând investigaţia şi trecând la probe de rezistenţă mecanică în genul lovirii pe cant a respectivului card în speranţa că va găsi vreun indiciu revelator.

Am aşteptat mai mult minute, timp în care respectivul ofiţer a tot dat telefoane, s-a consultat cu colegii şi a mai trecut din nou prin felurite probe cardul buclucaş, după care în final a dat sentinţa:

– Este imposibil ca aşa ceva să fie un card de identitate! Trebuie o investigaţie mai amănunţită.

În scurt timp a venit un alt ofiţer care a luat cardul cu pricina şi mi-a cerut să îl urmez. Acesta la rândul lui a mai testat mecanic respectivul card, după care a tras concluzia că totuşi respectivul act de identitate nu este un fals şi mi-a dat drumul să plec. Morala acestei întâmplări este că dacă doriţi să călătoriţi în Germania este mai bine să folosiţi paşaportul decât să va bazaţi pe un card de identitate tratat ca un obiect exotic şi neobişnuit de către alte autorităţi decât cele române.

De la aeroport am mers la gara de cale ferată ce îl deserveşte, aceasta fiind amplasată chiar în incinta unui terminal feroviar special amenajat. Graţie unui sistem bine pus la punct de căi ferate, distanţele în Germania pot fi parcurse cu relativă uşurinţă indiferent de lungimea lor. Chiar dacă societatea ce le administrează, având numele Deutsche Bahn, este de stat, totuşi calitatea serviciilor, cel puţin din punctul de vedere al vitezei, este ireproşabilă. În mod deosebit trenul de mare viteză numit ICE ce interconectează marile oraşe, se distinge cu uşurinţă prin atingerea unei viteze medii de 220 km/h, adică de trei sau patru ori mai repede decât în România.

Aspectul lor este oarecum similar cu “săgeţile albastre” de la noi, garniturile fiind însă mult mai lungi şi existând posibilitatea de a merge din vagon în vagon. Singura mare problema rămâne însă aglomeraţia din aceste mijloace de transport. În acest sens, “antrenamentul” călătoriei în îmbulzeală din timpul “epocii de aur” mi-a fost de un real folos, fiindcă deşi aveam de parcurs cam 300 de kilometri, nu am reuşit nici să-mi rezerv şi nici să găsesc un loc pe care să stau, aşa de mare fiind aglomeraţia inclusiv pe culoar sau între vagoane.

Compartimente nu existau şi locul era foarte strâmt pe holurile de acces. În plus, trebuia să schimb în vreo două locuri trenul, mai precis la Manheim şi la Karlsruhe, fapt ce necesita trecerea de la o linie la alta cu bagaj cu tot. Din fericire, toată această distanţă, care în România ar fi necesitat cel puţin şase ore, cu ICE a fost parcursă într-o oră şi jumătate, fapt pentru care am considerat că practic am mers cu metroul. Iar în privinţa preţului, pot spune că am plătit ceva mai mult decât în ţară, adică 43 de euro faţă de aproximativ 100 roni, viteza făcând însă diferenţa.

Avansând către sud şi privind desfăşurarea peisajului din jurul meu, am remarcat culorile limpezi şi clare ale cerului, soarelui şi câmpiei, acest lucru fiind dovada unui mediu curat şi bine îngrijit. Precizia germană se putea observa în alinierea soldăţească a diferitelor culturi agricole ce se întindeau pe distanţe lungi până dincolo de limita orizontului. Aveam uneori impresia că mă aflam într-un avion ce zbura la nivelul solului, oferindu-mi însă posibilitatea de a distinge pe deplin detaliile din jur. Uneori aveam senzaţia că pierd noţiunea timpului şi disting evenimente, lucruri sau oameni din alte perioade, realităţi ce au existat în acele locuri.

De fapt, Germania este o ţară frumoasă, cu un peisaj de basm, un loc în care s-au compus opere de artă nemuritoare şi s-au scris cărţi de o valoare universală. De aceea, este cu atât mai greu de înţeles derapajul moral din perioada interbelică, precum şi durerea sau suferinţa provocată în mod special în timpul ultimului război mondial, lucruri ce au plecat din aceste ţinuturi extraordinare. Dar despre aceste impresii şi ce a mai urmat în călătoria mea în Germania, voi vorbi în episodul următor.

FARMECUL STAŢIUNII BADEN-BADEN

Partea de sud – vest a Germaniei, mai precis zona land-ului Baden – Wurttemberg, este similară ca relief şi climă cu podişul Transilvaniei, oferind posibilităţi de cultivare a diferitelor soiuri de plante începând cu cerealele, continuând cu anumite sortimente de legume, adăugând pomii fructiferi şi încheind cu viţa-de-vie. Practic, natura oferă posibilităţi bogate de producţie agricolă, zona împădurită întinzându-se către sud până la munţii Pădurea Neagră.

Casele au un aspect preponderent interbelic, iar uneori chiar de sfârşit de secol al XIX-lea, fiind bine întreţinute în ciuda trecerii timpului. Un fapt îmbucurător este acela că războiul nu a trecut prin aceste locuri spre deosebire de alte regiuni ale Germaniei.

Privind cu atenţie din trenul de mare viteză ICE, ce mă purta tot mai mult către sud, am putut să observ profilul economic, în mare măsură neindustrializat al regiunii, fapt confirmat oarecum şi de “explorarea aeriană” prin hubloul avionului. Astfel, cu excepţia unor oraşe mai dezvoltate gen Manheim sau Karlsruhe, în rest, land-ul pare a avea o mulţime de localităţi de rang rural, industrie puţină şi agricultură multă. De asemenea, pădurile ocupă o suprafaţă însemnată până acolo încât ai impresia că o armată nesfârşită de arbori au invadat interiorul localităţilor. Iar alteori, graniţa dintre aşezările umane şi pădure devine cu neputinţă de stabilit din cauza bogăţiei vegetaţiei şi mulţimii copacilor.

Într-un fel sau altul, iar acest lucru se poate verifica prin dialog direct cu oamenii din partea locului, nemţii au în continuare, cel puţin în partea de sud, conştiinţa lungii comuniuni dintre om şi natură ce a caracterizat într-o mare măsură stilul de viaţă al triburilor germanice în această regiune. Munţii Pădurea Neagră au oferit astfel un puternic suport mitic simţământului de apartenenţă la aceste meleaguri, având reprezentarea unui fel de sanctuar străbun de unde au coborât sau descălecat cei care au pus bazele naţiunii germane.

Chiar şi acum când rememorez impresiile de călătorie din regiunea Pădurea Neagră, trăiesc uneori senzaţia că am avut şansa de a vedea şi simţi tărâmul fermecat, element de inspiraţie extraordinară pentru basmele culese sau alcătuite de către fraţii Grimm. Cu siguranţă că decorul auster, dar totuşi primitor al naturii înconjurătoare, şi-au pus în mod hotărâtor amprenta asupra spiritului german, în care inocenţa se împleteşte cu rigoarea sau lumina cu umbra într-un joc original al imaginaţiei ce alcătuieşte o ţesătura originală a sufletului unui popor unic din multe puncte de vedere.

Legat de acest joc uneori straniu dintre lumină şi umbră sau realitate şi iluzie, de îndată ce am trecut de gara Manheim, însă mai ales din Karlsruhe, am trăit preţ de vreo două zile un sentiment copleşitor al confluenţei dintre prezent şi evenimentele din trecutul tenebros al ultimului mare război mondial. Nu am talentul clarviziunii, însă privind locurile din jur, deodată aveam impresia că imaginile pe care le vedeam erau înlocuite instantaneu cu altele provenind din timpul acelor ani teribili, culorile prezentului fiind înlocuite de scurte video-clipuri în alb şi negru înfăţişând acele vremuri.

Astfel, privind anumite case din tren, deodată apăreau pentru scurte perioade de timp, cât ai clipi din ochi, imagini în alb şi negru ale acelor locuri, populate uneori cu personaje îmbrăcate în haine militare coborând din maşini blindate, iar alteori vedeam scene dureroase şi auzeam strigătele de disperare al multor civili scoşi din locuinţele lor şi încolonaţi pentru a fi duşi în lagărele de muncă sau de exterminare. Uneori, privind chipul tinerilor din prezent, îi vedeam brusc îmbrăcaţi în uniforme de război, trimişi să moară pe frontul de răsărit sau pe cel de apus.

Ajuns în Baden-Baden am retrăit această experienţă în anumite locuri ale oraşului, vizualizând detalii ce m-au impresionat profund. Simţeam o durere sfâşietoare şi nespusa groază a celor trimişi să moară înainte de vreme şi în mod atât de îngrozitor în lagărele de concentrare. De aceea, cred că forma cea mai mare de agresiune în timp de război este cea exercitată de către militari asupra diferitelor grupuri de civili neînarmaţi, mai ales împotriva femeilor şi copiilor abandonaţi la cheremul celor ce au avantajul armelor de partea lor.

În zilele următoare am căutat mult timp pe Internet pentru a înţelege în ce măsură persecuţiile anti-evreieşti au avut amploare în zona Baden-Baden şi am descoperit fotografii din epocă ce înfăţişau coloane nesfârşite de evrei deportaţi şi case devastate în timpul întunecatei “Nopţi a cristalelor sparte”, când a început aplicarea rapidă a “soluţie finale”, confirmând “video-clip-urile” lumii spectral pe care am intuit-o. Nu cred în prezenţa spiritelor după moarte în locurile în care s-au produs masacre sau nedreptăţi strigătoare la cer, dar cred în memoria ataşată fiecărui colţ de realitate, care sub o formă sau alta dă  mărturie asupra trecutului pentru a nu mai apărea niciodată în viitor ceea ce a fost rău.

Aşa cum am mai zis, nu am putut găsi o explicaţie satisfăcătoare pentru ceea ce a fost acum şaptezeci de ani şi continui să cred că adevăratul spirit german nu s-a regăsit în respectiva perioadă dramatică pentru întreaga lume. Din fericire, aceste impresii m-au părăsit în următoarele zile şi am putut să mă bucur de frumuseţea locurilor din staţiunea Baden – Baden.

Acest oraş poate fi descris ca o revărsare multicoloră de străzi, alei şi case de-a lungul nenumăratelor văi, culmi de deal şi păduri ce se întretaie uneori simplu, alteori năucitor, însă mereu neaşteptat atunci când începi să mergi într-o direcţie sau alta. Aş putea spune că majoritatea construcţiilor din oraş sunt în gen vilă, însă aspectul lor trădează un stil arhitectural de cel puţin o sută de ani. Uneori ai impresia că ai intrat în alt timp şi te astepţi să vezi o mulţime de nobili urcând treptele cazinoului, renumit la acea dată în întreaga lume. Alteori, traversând centrul plin de magazine elegante, ţi se pare că vor apărea imediat în rochii lungi doamne din aristocraţia acelor vremuri, venite la cumpărături sau să privească la mărfuri frumos aşezate în vitrine, provenind de la case de modă renumite de la Paris sau Berlin.

Nu în ultimul rând, denumirea localităţii a provenit din punerea în valoare a bogăţiei de ape termale prin înfiinţarea de către romani a unui sistem de băi pentru cei care aveau mari posibilităţi financiare. Şi astfel, începi să înţelegi că Baden – Baden a fost un loc privilegiat încă din cele mai vechi timpuri, clima mediteraneană fiind o caracteristică specială a locului în perioada de primăvară şi vară, până spre toamnă când revine sezonul umed şi rece specific zonei munţilor Pădurea Neagră.

Acest lucru l-am simţit în mod deosebit când urcând pe un deal destul de înalt de lângă localitate, am simţit tăria vântului tăios şi aspru al munţilor situaţi nu departe de localitate. Însă coborând în oraş, clima s-a schimbat brusc devenind mai caldă şi mai primitoare.

Prezenţa unor “insule” de climă mediteraneană (sau subtropicală) în mijlocul unei regiuni temperat-continentale reprezintă o raritate, având de regulă un caracter sezonier. Pentru cei interesaţi de climatologie, recomand studiul climatului mediteranean din zona Băilor Herculane, unde prezenţa apelor termale şi activitatea vulcanică mai puternică au creat o situaţie similară cu aceea din Baden-Baden, Germania.

Revenind la “antroposferă”, adică la lucrurile create de om, în Baden-Baden se observă o notă dominantă a caselor de “epocă”, cu motive amintind de perioada imperiului marelui Kaiser Wilhelm, când s-a atins apogeul dezvoltării şi notorietăţii la nivel mondial. Acest specific se poate distinge prin vile somptuoase având două sau trei etaje în stil specific german, dar şi cu influenţe franceze, elveţiene sau chiar italiene. Era un obicei în acea epocă de aur a staţiunii, ca fiecare familie de boieri, nobili sau aristocraţi din Europa să deţină cel puţin o astfel de casă în Baden-Baden. Chiar şi oameni înstăriţi din Ţările Române şi-au permis luxul sau cheltuiala de a avea o proprietate în această regiune. În mod special se distinge capela familiei Sturdza, situată nu departe de centrul staţiunii, punct de atracţie pentru toţi românii ce traversează aceste locuri.

Nenumăratele reşedinţe de vară din Baden-Baden ne uimesc prin notorietatea proprietarilor sau istoria de multe ori dramatică a respectivelor case, vile, iar alteori palate în cel mai adevărat sens al cuvântului. Profitând de clima sezonier mediteraneană, de bogăţia apelor termale, dar şi minerale, precum şi de locaţia relativ apropiată pentru toate ţările din Europa, oamenii de afaceri, aristocraţii şi liderii politici ai vremii aveau şansa de a se întâlni într-un loc plăcut şi accesibil, să se odihnească, să cheltuiască şi să îşi negocieze diferitele interese pe care le aveau. În concluzie, aş putea vorbi despre un trecut impresionant faţă de un prezent cosmopolit, de aşezare urbană ce încă mai trăieşte din capitalul de imagine creat într-o perioadă de mult apusă. Însă despre celelalte impresii culese din localitatea Baden-Baden voi vorbi în episodul următor.

IMPRESII ÎN STIL GOTIC DIN BADEN-BADEN

Impresii generale

Când scriu aceste rânduri am impresia că retrăiesc din nou perioada scurtă de timp pe care am petrecut-o în Germania, în localitatea Baden-Baden, însă mai ales am simţământul unui „deja-vu” al unor peisaje pe care cumva le ştiam dinainte de a fi mers prin acele locuri. Într-un fel rezonanţa pe care am avut-o la evenimente petrecute în urmă cu mai multe decade în acea regiune, precum şi percepţia aparte asupra trăsăturilor ce definesc naţiunea germană, m-au determinat în cele din urmă să îndrăgesc acel colţ de lume şi să port cu mine ca o realitate vie tot ceea ce am putut observa şi simţi în modul cel mai direct.

Exprim aceste simţăminte într-un mod mult mai profund decât atunci când în grabă mi-am strâns bagajele pentru a merge la gară şi a reveni în România. La acea dată pot spune că nu am avut nici un fel de sentiment de părere de rău că plec, ba dimpotrivă, am avut senzaţia că voi părăsi un spaţiu apăsător pentru un străin nefamiliarizat nici cu clima şi nici cu temperamentul locuitorilor regiunii. Însă prin această alchimie a rememorării, îmi dau seama că aş fi dorit foarte mult să mai fi rămas în acele locuri şi să fii explorat mai în adâncime trăsăturile spiritului german şi farmecul naturii în care acesta s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor.

Dialog tipic german la micul dejun

Însă lăsând la o parte toate aceste impresii generale, voi reveni la redarea uneia dintre cele mai nostime întâmplări trăite în perioada de o săptămână cât am stat în localitatea Baden-Baden. Cele ce vor fi relatate s-au petrecut la restaurantul hotelului unde eram cazat în prima dimineaţă când am mers la micul dejun.

Astfel, am coborât la primele ore ale dimineţii, mai precis în jurul orei şapte, şi am intrat în restaurantul hotelului, unde mi-am luat cuminte farfuria pentru a o umple cu tot felul de sortimente oferite pentru micul dejun. Am remarcat cu bucurie diversitatea de specialităţi bine aşezate, gătite exemplar şi ordonate aşa cum nu am mai văzut decât în Austria.

După ce am selectat ceea ce mi s-a părut că mi se potriveşte mai bine, am aşezat respectiva farfurie pe o masă liberă, pe care se aflau mai multe ceşti de porţelan de mărime medie aşezate cu gura în jos pe nişte farfurioare din acelaşi material. Fiindcă doream să îmi pregătesc o cană de ceai, am luat una dintre aceste ceşti şi am plecat în căutare ceaiului şi a apei clocotite necesare preparării.

Însă imediat, nici eu nu ştiu de unde, a apărut o fraulein ce se ocupa de servirea micului dejun şi m-a întrebat:

– Ce doriţi să serviţi domnule?

– Nişte ceai, bineînţeles, fiind surprins de privirea ei mirată.

– Ei bine, nu puteţi servi ceai cu această ceaşcă, şi spunând acest lucru îmi luă fără alte comentarii ceaşca şi farfuria din mână. Pentru ceai se folosesc doar aceste căni şi îmi indică un loc unde era aşezate mai multe pahare de sticlă, fiecare având o toartă destul de mare.

Nu am mai zis nimic, ci m-am conformat regulii prezentate atât de calm şi de strict, astfel că am luat un pahar din locul indicat şi am preparat ceaiul în el. Mai târziu, am dorit să servesc şi nişte suc de fructe. Având lecţia învăţată că numai pentru cafea se folosesc ceştile de pe masă şi fără să mă mai gândesc că ar putea exista vreun alt gen de pahar, am luat o cană de sticlă folosită pentru ceai şi m-am îndreptat către recipientele ce conţineau sucuri de fructe.

De niciunde, aceeaşi fraulein a apărut înainte de a schiţa prima mişcare de umplere a cănii şi imediat mi-a zis:

– Nu puteţi să serviţi suc în pahare de ceai!

– Bine, dar atunci în ce pahare se poate servi? am răspuns nedumerit.

Mi-a arătat un alt loc unde erau aşezate mai multe pahare de sticlă, dar fără toartă. Am înţeles lecţia, am pus paharul de ceai înapoi şi sub privirile atente ale doamnei în cauză, mi-am umplut un pahar de suc folosind recipientul adecvat.

A doua zi, ştiind lecţia, am mers să îmi iau ceai, dar în locul pe care mi-l arătase cu o zi înainte nu mai erau pahare de sticlă cu toartă, ci fără toartă, însă de un alt tip decât cel folosit pentru a fi servit sucul. Neavând de ales, mi-am preparat ceaiul în acel pahar, însă de îndată ce am ajuns la masă, doamna Fraulein a apărut lângă mine:

– Pentru ceai se folosesc paharele cu toartă, îmi spuse pe o notă severă şi dezaprobatoare.

– Bine, dar la locul indicat ieri de către dumneavoastră am găsit numai pahare de felul acesta, i-am răspuns imediat.

– Imposibil, mi-a zis pe un ton ce nu admitea replică şi îmi arătă un alt loc unde, într-adevăr se aflau paharele de ceai. Paharul pe care l-aţi folosit este pentru cafe express de la automat.

Am vrut să îi spun că nu aşa stăteau de fapt lucrurile, dar mi-am dat seama că ar fi fost în zadar să o conving altfel. În final, a treia zi mi-am luat paharul de ceai de unde trebuia, cel de suc de la locul său, iar după aceea doamna Fraulein a apărut având în sfârşit o notă zâmbitoare şi îmi spuse satisfăcută:

– Este totul în regulă domnule? Mai doriţi ceva?

Abia atunci mi-am dat seama cât de multă bucurie i-am adus prin faptul că încă un “barbar” învăţase normele elementare ale civilizaţiei. Şi în plus mi-am dat seama cât de importante sunt detaliile pentru naţiunea germană.

Cu funicularul pe colina zeului Merkur

În altă zi am avut ocazia să folosesc un funicular ce te urca mai multe sute de metri înălţime prin tractarea unui vagonet uriaş, similar unei telecabine ca dimensiune, diferenţa principală fiind doar mijlocul de propulsie prin tragere cu un troliu dispus între şine. De fapt, ingeniozitatea folosirii acestui mijloc de locomoţie era dată de panta deosebit de abruptă similară ca dimensiune şi dificultate cu cea traversată de telecabina de urcare pe colina Tâmpa din Braşov.

Însă acest funicular nu era deservit de vreun personal angajat, ci intrarea se făcea prin cumpărarea de la un automat electronic a unui bilet, ce era ulterior scanat înainte de intrarea în coridorul de acces la funicular. După ce treceai de punctul de scanare şi ţi se permitea accesul, urcai pe un culoar până la rampa de legătură cu platforma funicularului, unde te puteai îmbarca, dacă acesta era prezent în staţie. Când nu mai venea nici o altă persoană, cineva dintre cei prezenţi apăsa pe butonul de plecare şi imediat se auzea o voce de avertizare în limba germană, se închideau uşile, iar funicularul se punea în mişcare.

Senzaţia experimentată era deosebit de interesantă, fiind generată pe de o parte de deplasarea pe şine ce îţi dădeau impresia de tren aflat în mişcare, iar pe de altă parte de tractarea incredibilă sfidând aproape legile gravitaţiei ce te făcea să te gândeşti la un fel de telecabină atârnată de capătul unui troliu nu prea gros, însă incredibil de rezistent. De curiozitate, m-am uitat pe plăcuţele ce dădeau diferite indicaţii, dispuse în interiorul cabinei, şi am descoperit că data de fabricaţie era undeva în decada anilor ’70, mai precis în urmă cu patruzeci de ani. Aceeaşi constatare am făcut-o şi la hotel cu privire la ascensorul utilizat în clădire, de fapt şi el fiind tot un fel de funicular, însă tractat pe verticală.

Privind către punctul de sosire din vârf, am observat cum panta devenea tot mai abruptă, întrebându-mă dacă nu cumva vom ajunge să urcăm pe verticală din cauza înclinării tot mai pronunţate a cabinei pe roţi în care eram. În plus, atârnarea de un cablu ce nu mi se părea mai gros de doi centimetri în diametru, te determina să te întrebi involuntar dacă acesta va rezista la o aşa de mare tensiune. Cel mai interesant a fost momentul în care şina s-a bifurcat şi am putut observa cabina de coborâre trecând pe lângă noi, pentru ca ulterior aceasta să se înscrie pe şina unică pe care urcasem.

Aici era partea cea mai interesantă şi anume că de fapt era o singură şină de sus şi până jos, însă existau două bifurcaţii, ce permiteau trecerea şi revenirea la două linii, unde în mod automat prin intermediul unui ingenios sistem mecanic de comutare, cele două cabine, una în urcare, iar alta în coborâre, treceau una pe lângă alta, fiind tractate distinct de către două trolii de oţel monolit, adică realizat prin tragere directă din laminor şi nu prin torsadare de fire de oţel. Dar ajunge cu atâtea detalii tehnice, fiindcă în fond nemţii sunt cei mai buni mecanici din lume!

Din vârf peisajul se deschidea maiestuos spre toate zările oferind privirii nenumărate locuri impresionante şi detalii de neuitat. Vântul puternic de pe culme şi turnul semeţ dispus pe cea mai înaltă cotă având o vechime de cel puţin o sută de ani, îmi sugerau atmosfera unei alte epoci de mult apuse, mai precis perioada romantică a secolului al XIX-lea, când cu siguranţă în acel loc funcţiona un punct de observare către câmpia Rinului spre Franţa la apus şi spre răsărit către alte landuri învecinate. Peisajul variat amintea de “măgurile” din podişul Transilvan sau din zonele subcarpatice din ţara noastră, iar câmpia Rinului semăna foarte mult cu cea a Tisei, ce se poate observa dinspre partea de nord-vest a munţilor Apuseni. Prin urmare, decorul oarecum familiar, însă altfel dispus, mi-a creat o bucurie a regăsirii formelor de relief cunoscute din copilăria mea sau observate în diferitele călătorii prin ţară.

Cred că într-un fel, spaţiul românesc m-a urmărit pe toată durata călătoriei, conferindu-mi o senzaţie de siguranţă într-o ţară străină, aflată la mii de kilometri distanţă. Să fie oare matricea tainică pe care o primeşti prin naştere şi educaţie, mai ales în primii ani de viaţă, din partea culturii în mijlocul căreia ai apărut? Nu aş putea spune, însă pe măsură ce trece timpul constat că întregul univers începe să capete culorile spaţiului românesc pe care sub o formă sau alta l-am îndrăgit atât de mult. Dacă ar fi existat şi spiritul deschis al românilor, atunci aş fi putut spune că mă aflu chiar acasă, iar dacă limba noastră aş fi putut să o aud mai des, atunci cu siguranţă m-aş fi gândit că spaţiul românesc s-a întins şi peste acel colţ de lume.

Revenind la relatarea mea, pot spune că întoarcerea cu funicularul a fost la fel de spectaculoasă ca şi urcarea însă totul fiind dispus acum cu susul în jos, tractarea fiind înlocuită cu frânarea. Privind frunzele ruginii căzute peste tot locul sub copaci înalţi de stejar, brazi nefiind prin acele locuri, am retrăit clipele când mă plimbam, copil fiind, pe Valea Cetăţii în Braşov, pe Dealul Melcilor sau pe aleile de la poalele Tâmpei. Aveam impresia că sunt un elev de liceu străbătând după ore acele alei sau chiar poteci de munte, iar alteori de student la universitatea de pe Dealul Cetăţuii, unde atât de mult mi-aş fi dorit să îmi petrec anii de facultate. Poate apartenenţa pentru câteva sute de ani la spaţiul gotic a Transilvaniei mai ales în anumite regiuni incluzând Braşovul, au făcut să îmi renască astfel de impresii în suflet. Însă oricum, nu am putut privi Germania altfel decât prin ochii unui român. Dar despre alte impresii voi vorbi în episodul următor.

SUB SPECTRUL MUNŢILOR PĂDUREA NEAGRĂ

Rinul, Alsacia şi Baden-Baden

Poziţionarea oraşului Baden-Baden la câţiva kilometri de Rin conferă locului un aspect de avanpost al spiritului german orientat către întinsa câmpie a provinciei Alsacia, teritoriu de aprigă dispută cu Franţa. Şi de fapt tocmai acest relief variat, care  îmbină muntele, şesul şi râuri repezi a furnizat ingredientele care au zămislit în timp specificul atât de deosebit al naţiunii germane. La interferenţa cu alte civilizaţii, dintre care unele au apus de demult, triburile gotice au putut la adăpostul unor frontiere naturale să se apere cu uşurinţă, dar şi să invadeze cu succes teritorii învecinate.

Într-un fel Baden-Baden încorporează ceva din simbioza involuntară a fondului germanic şi a celui celtic – roman, realizând o sinteză a trei curente determinante pentru istoria ultimilor două mii de ani în această regiune a Europei. Eleganţa franceză îmbinată cu rigoarea germană şi cu vestigii ale civilizaţiei romane ajung până la noi prin intermediul arhitecturii caselor, ornamentaţiei bogate a aşezămintelor publice, precum şi prin amprenta inconfundabilă a amenajării oraşului într-un mod care te trimite deopotrivă spre Franţa, Germania şi Italia. Spiritul suprapunerii dintre popoare şi veacuri vizibil în toată zona Alsaciei îşi regăseşte un corespondent perfect în oraşul Baden-Baden la adăpostul protector al Rinului de o parte şi al lanţului de coline sau dealuri ce se unesc maiestuos în munţii Pădurea Neagră.

Biserica Rusă şi o fotografie cu ultimii Romanovi

În privinţa caracterului cosmopolit al aşezării localităţii Baden-Baden, un aspect interesant este constituit de prezenţa unei numeroase comunităţi de origine rusă, lucru mărturisit de mulţimea de localuri sau restaurante unde observi surprinzător alături de germană prezenţa limbii ruse în anunţuri de tot felul, incluzând meniu-ul zilei sau diferite alte amănunte legate de oferirea diferitelor servicii. Într-una din zilele şederii mele am intrat în biserică rusă, un aşezământ impresionant, plin de semnificaţii încă vii şi de amintiri în mare parte şterse în ţara natală.

Am remarcat culorile vii ale frescelor şi icoanelor, bine întreţinute dealtfel, conferind impresia unei prospeţimi ce contrasta cu amintirea deja de mult trecută a unor evenimente, locuri sau nume de multe apuse menţinută încă în interiorul acestui locaş de cult. Astfel, privind cu atenţie şi evlavie chipurile de sfinţi de pe pereţii bisericii, nu am putut să nu remarc prezenţa la loc de cinste a unei fotografii cu ultimii membrii ai familiei imperiale ruse. Imediat am avut senzaţia fizică a terorii a unei perioade teribil crude, mai precis a măcelului din Palatul de Iarnă pus la punct cu atâta răutate de către bolşevici în cursul anului 1917. Privind feţele nevinovate ale copiilor din familia ţarului, precum şi chipul acestuia lipsit de vanitate, exprimând o linişte şi o demnitate solemnă, am realizat statutul lor de martir în mijlocul acestei biserici de diaspora.

Nu îmi dau seama în ce măsură biserica ortodoxă rusă are legătură cu această biserică, însă alături de impresiile stranii ce m-au cuprins la venirea în Germania legate de strigătul mut al evreilor deportaţi din land-ul Baden-Wurtemberg, această mărturie a cruzimii fără sens m-a urmărit timp îndelungat şi după ce m-am retras cu sfială şi reverenţă din acest locaş sfinţit de atât de multe lacrimi. Priveam cu un viu interes persoanele care intrau sau ieşeau din biserică, precum şi pe cei care deserveau acest locaş de cult, simbol deopotrivă al unităţii unei comunităţi aflate într-un veşnic peregrinaj de aproape o sută de ani. De fapt, am constatat o anumită sensibilitate a popoarelor de origine slavă ce contrastează dramatic cu comportamentul brutal al conducătorilor lor, mai ales pe perioada din ultima sută de ani. Pentru mai multe momente am fost transportat în imaginaţie în Rusia albă, de dinainte de apariţia bolşevismului, o ţară a lui Tolstoi, Dostoievski sau Turgheniev, care deopotrivă au găsit o sursă de inspiraţie interesantă în regiunea Baden-Baden, însă „vraja” a dispărut în momentul când am ieşit din biserică în friguroasa Germanie.

Singur pe străzile din Baden-Baden

M-am plimbat mult pe străzile oraşului Baden-Baden căutând să simt „energiile” locului, amprenta pusă de către o natură similară şi totuşi diferită ca dimensiune de cea din România. Drumurile pavate cu piatră cubică îmi aminteau ceva de partea centrală a Braşovului, casele de „epocă” trimiteau uneori către stilul palatului Peleş, alteori aveam impresia că mă aflu pe Calea Victoriei în Bucureşti, pentru ca la următorul colţ de stradă să fiu sigur că am ajuns la Sibiu, iar mai încolo că am intrat pe una dintre străzile acoperite de frunze de pe colina Warthe din acelaşi drag oraş Braşov. De ce oare decodific totul prin prisma sensibilităţii de om născut şi trăit în România?

De când eram mic îmi plăcea să merg singur pe străzile oraşelor în care am locuit, să gust direct atmosfera degajată de fiecare casă, de fiecare colţ de stradă, să mă împărtăşesc de spiritul locului, să îmi îmbogăţesc experienţa prin cunoaşterea de persoane noi, prin vizionarea de perimetre ce ieşeau din comunul mersului între şcoală şi acasă. Baden-Baden cu mulţimea de magazine frumos luminate, dădea impresia unei sărbători continue, a unei bucurii de a trăi exprimate prin vitrine mereu altfel aranjate, prin intersecţii de străzi sau piaţete pline de trecători mai tot timpul zilei. De fapt, ar fi multe de povestit despre faimoasele băi romane, unele dintre ele putând să fie frecventate de către amatorii de nudism sau de cazinoul din centrul localităţii, unde personaje celebre au pierdut averi imense doar din dorinţa de distracţie. Dar pentru acest lucru, ar fi mai indicată citirea unui ghid turistic, decât relatarea într-un articol cu impresii de călătorie.

Spectrul munţilor Pădurea Neagră

Regiunea din jurul localităţii Baden-Baden este preponderent rurală, cu mici „comune” sau „orăşele”, unde lipsesc animalele de curte, iar grajdurile servesc drept garaje pentru maşini, o zonă în care agricultura se face în mod intensiv, cum nu am mai văzut în nicio altă parte a locurilor prin care am călătorit. Însă peste tot acest podiş variat se aşterne cu o tentă de legendă colinele munţilor Pădurea Neagră, un fel de templu precreştin, care alături de Rin cizelează un areal protejat de zei străvechi şi unde este posibil să mai auzi încă glasul personajelor din Cântecul Nibelungilor.

De fapt, călătorind prin această regiune, am retrăit senzaţia vie a trupelor Wermacht-ului plasate pe aliniamentul Rinului, al blindatelor camuflate în spatele căpiţelor de fân sau al trupelor poziţionate în spatele „dinţilor de dragon” ale liniei de apărare şi atac numită Siegfried de către creatorii ei. Uneori, mi se părea că văd turelele tancurilor Pantzer, alteori că discern coloane nesfărşite de blindate şi de autocamioane cenuşii trecând încet pe aceste drumuri şerpuitoare. Iar în final am înţeles într-un fel mândria şi teama gotică, extaz-ul şi agonia unei identităţi ce te obligă, dar şi te copleşeşte. Atât de mult aş dori să pot înţelege sufletul acestei naţiuni şi al comportamentului contradictoriu din ultima conflagraţie mondială, însă îmi dau seama că doar o simplă vizită nu este de ajuns.

Înapoi cu ICE-ul către Frankfurt

În cele din urmă am luat trenul înapoi spre Frankfurt, lăsând în urmă amintiri de locuri, chipuri de persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, şi o mulţime de spectre  desprinse din realităţi dure, neînţelese, dar din a căror ţesătură se desprinde prezentul în care trăim. Trenul era aglomerat, iar în viteza comparabilă cu a unui avion cu elice aveam senzaţia că pluteam în spaţiu şi timp. Din nou enigmaticul Karlsruhe, tăcutul Manheim şi zgomotosul Frankfurt au trecut pe lângă mine asemenea unor impresii de moment contopite în câmpia brăzdată de ape repezi şi umbrită de nenumărate coline pe întreg cuprinsul ei.

Am venit cu anumite întrebări, dar am plecat cu şi mai multe, fiindcă în cele din urmă orice experienţă nu reprezintă altceva decât o poartă către o etapă ulterioară, un sfârşit şi un început deopotrivă, o moarte şi o înviere. Astfel, Baden-Baden a reprezentat pentru mine o întâlnire spirituală, chiar spectrală, cu realităţi despre care doar am citit în cărţile de istorie, un contact cu timpuri şi epoci apuse istoric, dar vii prin prezenţa inefabilă a memoriei locurilor, pe care nimic şi nimeni nu o va putea şterge vreodată.

Octavian Lupu
Bucureşti
01.11.2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 3 MOTIVE pentru care sa investesti intr-o CASA de VACANTA la tara

O casa de vacanta este visul multor oameni dupa ani intregi de munca si dupa ce agitatia o…