Costea Glodeanu

Sunt unul dintre cei care îl ştiu extrem de bine pe Ion Iancu Vale. Aş putea spune că îl cunosc ca pe propria-mi persoană. Între noi a existat întotdeauna o legătură şi o încredere perfecte, totale, devenindu-i cu vremea un confident de neînlocuit. De aceea, pot afirma din capul locului că Ion Iancu Vale a fost, este şi va fi un poet. Născut şi nu făcut. Mai ales prin felul cum a trăit poezia. Aşa i-a fost datul. Cei care nu au avut şansa unei astfel de condiţii, cu greu pot înţelege în toată complexitatea lui un astfel de om. Iată ce îmi zicea în acest sens: „Datorită acestei condiţii, obsedante şi perpetue, bucuria şi tristeţea, victoriile şi înfrângerile, dragostea şi ura, curajul şi teama, eu le-am trăit la alte cote, până la extaz. Am trăit şi trăiesc încă prin şi pentru poezie, cum numai prin şi pentru Dumnezeu se mai poate trăi. Şi nu voi regreta niciodată.”

Nu a scris mult pentru că nu avea cum, datorită neastâmpărului său permanent şi a unui nebunesc spirit de frondă. Din păcate, aceste stări i-au marcat puternic viaţa, transformându-i-o într-o continuă neodihnă şi alertă. S-a risipit total până la pierderea de sine, răsuflând doar atunci când simţea imperios nevoia de a scrie, „când cuvântul sătea gata să-mi spargă dinţii şi oasele capului, când, dacă nu l-aş fi eliberat şi nu l-aş fi scris, ar fi explodat în mine, dezagregându-mă”, mi-a spus odată transfigurat şi cu patimă.

Se vorbeşte mult despre destinul creatorului, paralel cu destinul operei sale. Personal, am constatat că cei care scriu o fac din felurite motive. Unii, ca urmare a unor interese materiale, unii din vanitate, alţii din plictiseală, alţii că aşa e la modă sau din nevoia unui hobby… La aceştia, de regulă, destinul operei lor nu are nimic comun cu destinul propriu, amândouă minore şi efemere.

. Sunt însă creatori la care destinul existenţial este legat de cel al operei lor precum fătul de mamă, prin cordonul ombilical. Numai aşa au putut apărea şi străluci pe firmamentul uman poeţi precum Villon, Khayam, Esenin, Nichita, Beaudelaire, Poe…

Cel mai mare dintre şapte fraţi, Ion lancu Vale a fost crescut ţărăneşte şi creştineşte, după precepte morale aproape rigide. De aceea, şi acum, lui îi „pasă de ce spune lumea”şi îl afectează profund, lată ce zice în privinţa aceasta:, Ca orice om, am greşit şi încâ mai greşesc şi eu multe, dar niciodată nu am greşit deliberat şi capital, faptele mele fiind deseori exagerate şi răstălmăcite. Am greşit, însă, şi îmi este teamă. Dar despre asta are grijă Dumnezeu. In viaţă există trei instanţe în faţa cărora trebuie să dăm socoteală: a oamenilor, a propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu. Dacă judecata umană poate fi influenţată şi deseori eludată, iar conştiinţa ţi-o mai poţi înşela, din faţa judecăţii divine nu există nici o şansă de scăpare. Sub acest însemn am trăit şi am scris, cu toate că, din păcate, nu am reuşit întotdeauna să le respect «de profundis»“.

In acest moment, Ion lancu Vale mai are terminate (în manuscris), în afara volumului deja apărut „Lupii la mare”, încă patru cărţi, dintre care două de proză. Cea de faţă, „Inger sechestrat”, o consideră „autograful de foc” al existentei şi creaţiei lui. lată şi câteva repere privitoare la acest volum şi contextul realizării lui:

La vârsta de 14 ani, Nicu lancu, cum era cunoscut pe atunci, a plecat din localitatea natală, Pietroşiţa, la Sinaia, la şcoală „mai departe”. Fusese „programat ca la vârsta de 25 de ani să devină inginer mecanic. N-a fost să fie însă aşa, pentru că, după cum remarcă el însuşi, „la acea vârstă, datorită aptitudinilor mele şiîn virtutea voinţei divine, eram deja declarat, prin mirungere cu metaforă, poet al neamului meu”. în plus, începuse să se dezică făţiş de spiritul şi educaţia comunistă ce-i fuseseră adânc inoculate. A urmat o perioadă de luptă surdă (dacă revolta lui solitară şi anarhică se poate numi aşa) cu toată lumea din jurul lui, căci nu se putea la acea vreme să faci ce vrei şi să spui ce crezi. De aceea, el a îmbrăţişat postura clasică a vagabondului, a „perpedesistului”, angajându-se în uzine şi pe diverse şantiere din ţară, fie şi vremelnic. Primea deseori corecţii pentru „comportament huliganic şi antiso­cial”, pentru că „nu-i plăcea munca, nu era consecvent şi nu avea voinţă”, lată ce spuneîn privinţa asta: „Este total neadevărat, am fost cel mai tenace şi mai consecvent luptător în materializarea condiţiei pe care, cu vrerea lui Dumnezeu, mi-am asumat-o. Aceea de poet liber. In rest, nu m-a interesat nimic”. Datorită acestui fapt, a fost veşnic alergat, devenind cu timpul un răzvrătit notoriu şi un alcoolic deseori aberant şi violent.

Un aspect de care totdeauna i-a părut nespus de rău şi pentru care îşi mai face încă probleme de conştiinţă este acela că Ie-a creat „probleme mari” părinţilor, care au fost nişte oameni cinstiţi şi cumsecade şi care l-au iubit mult, cu toate că nu l-au înţeles. De asemenea, remuşcările lui se îndreaptă şi spre alţi oameni, care nu meritau felul cu care i-a tratat uneori, căci, spune el: „Atunci nu înţelegeam şi nu puteam face altfel. Mă credeam un justiţiar, ales (nu doar prin cuvânt) să îndrepte strâmbâtăţile şi nedreptăţile lumii. Ce utopie, ce himeră! Nimeni dintre semenii noştri nu poate face acest lucru. Iar Dumnezeu separe că nu mai vrea. A devenit prea mare ura reciprocă a oamenilor, trufia şi egoismul lor.”

În tot acest timp, el scrie. Scrie şi „mărşăluieşte”. Scrie, merge, visează şi bea. A fost strungar şi lăcătuş, fotograf, mic funcţionar, muncitor forestier, geolog (ultima ocupaţie, cea prezentă, fiind de jurnalist). Geologia a însemnat, după cum mărturiseşte deseori, „cea mai frumoasă şi mai dragă” activitate practică pe care a depus-o, aceasta şi pentru că a lucrat alături de oameni de excepţie şi în mijlocul naturii, mai ales pe munte, unde s-a simţit „tot mai aproape de Dumnezeu” şi unde caracterul său a suferit reale transformări pozitive. În plus, a avut prieteni buni şi „tovarăşi de zbor”care l-au apreciat şi l-au iubit, cu toate scăderile lui comportamentale.

În anul 1988, prin strădania unui coleg, excelentul bărbat, inginerul geolog Daniel Juverdeanu, textul cărţii de faţă a putut fi bătut la maşină (pe atunci accesul la maşini de scris era mai anevoios ca la o armă de foc) şi depus la Editura Cartea Românească. Nu a fost însă publicat. De-abia după „revoluţie”, în 1998, doar jumătate din cuprinsul volumului a putut vedea lumina tiparului sub inspiratul titlu „Lupii la mare” şi apărut prin grija editorului Jozsef Pildner, care scria, cu ocazia apariţiei cărţii:

„După ce citeşti poeziile lui lancu-Vale, orice notă biografică este de prisos, viaţa pălind în faţa scrisului. Totuşi, este de datoria editorului să repereze existenţa oricărui autor. Născut în Pietroşiţa, este crescut şi educat în spirit comunist. Studiile le începe în comuna natală, continuându-le la Sinaia şin alte orase din tara. Incâ

din vremea aceea, observând, aidoma lui Labis, adevărata faţă a comunismului, se revoltă, de atunci trăind cu respiraţia celor de la In­terne în ceafă. A scăpat ca prin urechile acului de batalionul disciplinar în armată şi de puşcărie în civilie. Dat afară din cenaclurile literare, dar «puţind a talent», beţiv ca Esenin, plângând pentru orice rău din lume, a fost «strâns de pe drumuri», în urmă cu nişte ani, de profesoara Ella Davidescu, care a reuşit sâ-i redea încrederea în sine, aducându-l la un echilibru interior pe care nimeni nu-l întrevedea. Lui Dumnezeu îi mulţumeşte pentru această iubire, fiind convins că, de-acolo, din inalturi, unde a fost luată de Domnul, Ella îl binecuvântează, fiindu-i, în continuare alături. Harul poetic l-a făcut să publice în diferite reviste literare, fiind apreciat de scriitori de primă mână. Înaintea poeziei el nu mai pune acum decât credinţa în Dumnezeu.”

Şi iată că visul celei care a fost Ella Davidescu („dacă Dumnezeu m-a creat, Ellam-a desăvârşit”, remarca undeva poetul) de a vedea această carte publicată în întregime se îndeplineşte de-abia acum, chiar dacă sub un alt titlu: „Înger sechestrat”.

Ion lancu Vale a fost aproape toată viaţa un vagabond şi un rebel, adulat şi deopotrivă înjurat. A rămas însă, în final, dincolo de poezie, un om întreg, mai ales după ce noua şi tânăra lui soţie, Felicia Elena, l-a făcut tată, aducând-o pe lume, în 1999, pe inegalabila Măria Teodora, „lacrima sufletului” său.

Un fapt pe care l-am remarcat la Ion lancu Vale este recunoştinţa ce şi-a exprimat-o deseori faţă de marele prozator Mircea Horia Simionescu, care l-a apreciat şi i-a acordat prietenia lui şi care iată ce spunea despre poet: „Demersul poetic al lui Ion lancu Vale a pornit, cu aproape două decenii în urmă, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotruş, Octavian Goga, Hichita Stănescu, parţial pe Marin Sorescu. înclinarea către poezia hiperrealistă, frustă, caustică şi iconoclastă, fertiliza la poet o vocaţie de demolator al clişeelor constituite, de «anarhist» într-o societate anchilozată. S-a folosit, o vreme, de versul liber, caustic, surprinzător lapidar, după care, ordonându-şi mijloacele şi abordând tot mai mult structurile tradiţionale, şi-a îndrumat lirismul şi viziunile către ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordând expresiei o mai pronunţată cadenţă. Desigur, ca orice poet adevărat, şi-a dat seama de unele excese ale evoluţiei spre declamatoriu (faza de început) şi Ie-a pus o frână decisă, preferând simţămintele mai interiorizate, trăirile intime; astfel, ceea ce era energie în versurile sale, s-a convertit în confesiune caldă, învăluitoare, în «stare de fapt poetică». Fără a renunţa la cantabilitatea câştigată, ia directiîatea spuselor – şi a ideii. Temperamental, se apropie de Esenin.“ – ianuarie 1997.

De asemenea, acelaşi sentiment îl are şi faţă de un alt important om de litere, Cezar Ivănescu, care a crezut în harul şi în rostul lui poetic, remarcând:

„Tot timpul, Ion lancu Vale şi-a trăit şi îşi trăieşte viaţa aventuros până la capăt, fără sfială… Sfială a arătat numai în faţa literei scrise şi în faţa propriului destin literar… Dacă ar fi dat buzna în literatură, probabil ar fi avut astăzi şi el un raft de cărţi tipărite… Dar n-a fost să fie aşa… Până şi scrisoarea de recomandare pe care i-o scrisese eminentul prozator, Mircea Simionescu în 1983, a ajuns la mine abia anul acesta…

Manuscrisul pe care-l am în faţă, poartă înscris pe copertă anul 1988 şi cu toate acestea, în opinia mea, nu a fost nevoie să-i schimbe nici o virgulă. El probează că Ion lancu Vale este un poet excepţional, ale cărui poeme pot înfrunta timpul…

Scriind deopotrivă în vers alb şi în vers clasic, Ion lancu Vale este un poet original şi puternic, revolta existenţială, fiind surdinizatâ, de o tandreţe copleşitoare mergând până la sentimentalism. Se pot cita poeme cu adevărat antologice din această carte de debut întârziat, preferăm însă să-i avansăm, prezumtivului lector o sugestie de lectură: Oriunde ar deschide cartea va descoperi cu încântare acelaşi ton de adresare directă şi percutantă, convingătoare… Aceasta este doar o carte a unui poet redutabil care a ezitat prea multsă-şi înscrie numele pe o carte, Ion lancu Vale, excesivul cheltuitor de existenţă dramatică, excesiv râbduriul poet.”- noiembrie 1997.

Dintre alte personalităţi de marcă ce au contribuit la devenirea lui artistică a fost şi cunoscuta poetă Constanţa Buzea, care, cu mulţi ani în urmă, dialoga cu el la Poşta Redacţiei, şi care, împreună cu poetul Grigore Arbore, i-au publicat primele poeme în revista „Amfiteatru”.

Încheind, îmi cer iertare dacă în prelegerea mea m-am dovedit prea laudativ. Citiţi „Inger sechestrat” şi poate îmi veţi da dreptate că nu am fost deloc subiectiv, şi că ne aflăm în faţa unei poezii adevărate. .