Oana CRISTEA

ELEVĂ CLASA A XI-A

PARTICIPANTĂ LA CONCURSUL

DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –

PNL VASLUI 2011

E o nouă zi şi totuşi veche în felul ei. Soarele speranţei răsare din nou, mai pătimaş pe cerul frământat de norii dimineţii. Încetul cu încetul, pulsaţia vie a furnicarului de oameni se face simţită căci străzile forfotesc cu siluete grăbite îndreptându-se fiecare ştie unde. Bătrânii copii ai străzii s-au deşteptat şi ei de mult şi privesc cu patimă lacomă vitrinele pe care de altfel, că pe un ritual al existenţei lor frenetice, le contemplă cu entuziasm straniu zi de zi. Evadez din atmosferă apăsătoare a camerei mele şi mă alătur monotonilor trecători; mă las purtat de paşi, privind în jur şi mi se dezvăluie aceeaşi lume ca întotdeauna. Sus la o fereastră agăţat, se zbate deznădăjduit tricolorul în adierea rece a dimineţii. Simt dorinţa stranie de a răsfoi un ziar şi mă opresc în faţa chioşcului de presă nedumerit dar nu zăbovesc mult pentru că buzunarele mele sunt goale. E o nouă zi şi totuşi veche în felul ei, aici, în România.

Aici e ţara în care m-am născut şi am crescut, tara în care strămoşii mei au vieţuit veacuri la rând şi ţara celor ce au să vină după noi. E ţara lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a lui Mihai Viteazul, a lui Brâncuşi şi a lui Enescu, este ţara lui Eminescu, este ţara mea, a tuturor: a celor ce călca în picioare pe cei mai slabi pentru simplul fapt că au credinţa că l-i s-ar cuveni mai mult, a celor care nu mai ştiu cifrele la conturile din bănci, a celor care au pierdut sensul cuvântului solidaritate. România rămâne şi ţara celor ce cu sudoare şi osteneala îşi câştigă pâinea, a celor care mai păstrează speranţa în suflete, a celor aflaţi departe, pe meleaguri străine, în căutarea lucrurilor ce nu le-au avut niciodată.

România este plaiul care nu a rămas nebinecuvântat de Dumnezeau, căci el ne-a îmbogăţit cu munţi falnici care îşi întind trupul, peste sfântul pământ al nostru; cu râuri glăsuind unduios; cu păduri de un, farmec răpitor şi câmpii roditoare şi bogate iar peste toate acestea vârfuri măreţe ale bisericilor şi manăstirilor se îndreaptă spre bolta albastră amintind de credinţa noastră.

Dar ce lucru trist că această imagine minunată păleşte când realităţile crude ţi se desfăşoare în faţă, ce gust amar rămâne după ce vezi în fiecare zi în ce mizerie şi cu ce povara copleşitoare trăiesc cei cărora prine vene le curge sânge românesc.

Îmi continui drumul şi mă gândesc că nu sunt singurul om ale cărui buzunare sunt goale şi gândul acesta mă consolează.      La un colţ de stradă un cerşetor cu hainele ponosite întinde sfios mâna aşteptând milă şi poate vreun bănuţ şi mă fulgeră gândul în clipa aceea că sunt oameni care o duc chiar mai rău decât mine dar… mai sunt şi cei care au o viaţă chiar mai bună decât a mea.

Seneca, un vechi filozof latin, spunea că nefericit va rămâne toată viaţa acela care nu îşi accepta soarta şi lupta zadarnic împotriva destinului implacabil. Respir adânc, închid ochii să nu mai văd imaginea dezolantă a cerşetorului în faţa mea şi plec mai departe în drumul meu, fără o destinaţie definită.

Ce sunete stridente răsună într-o cafenea, nu departe de colţul de stradă unde zace nefericitul cerşetor. Sunt râsete violente care plesnesc aerul şi se pierd cu ecouri adânci în gălăgia străzii. Cine are bani, îşi permite, gândesc şi merg mai departe trecând prin faţa cafenelei unde zăresc chipurile celor ce nu au girja zilei de mâine.

Ciudat lucru banul. Totul gravitează în jurul lui în aceste timpuri. Unii au prea mulţi bani iar alţii deloc. Ce existenţa tristă au unii împovăraţi şi la pământ, care se zbat pentru a reuşi să reziste; ce greutate copleşitoare se afla pe umerii acestora.

„Doamne, vino Doamne,/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…” îmi sună în minte aceste versuri atât de sincere şi sonore. Dacă bogăţia materială lipseşte multora dintre noi, măcar să mai păstrăm în suflete bogăţia care nu se poate număra sau cântări-bogaţia spirituală, menită să ne înalţe deasupra a tot ce e necurat şi nedemn.

Gândurile mă frământă mistuitor şi totuşi atenţia îmi e acaparată de un miros îmbietor de mâncare caldă. M-a opresc şi zăresc prin vitrină unui restaurant oameni îmbrăcaţi bine, servind prânzul, poate. Soarele e sus şi realizez că astăzi nu am mâncat nimic, doar am hoinărit fără un scop anume când puteam să îmi caut ceva de lucru. Astăzi e prea târziu, gândesc, şi paşii mei o iau uşor şi calculat pe drumul spre casă.

Acelaşi drum, aceeaşi oameni tăcuţi şi grăbiţi, aceeaşi copii ai străzii. În aerul înăbuşitor al serii zăbovesc un moment şi mă întreb ce am făcut bine şi ce am făcut rău astăzi. Nimic – nu am făcut nimic bine sau rău; nu este în puterea oamenilor simpli a face un bine semnificativ cuiva; adică ce bine poţi să faci, atâta timp cât buzunarele sunt goale, decât să zâmbeşti unui necăjit cu înţeleasă compasiune şi compătimire şi… atât. Şi nici răul nu este săvârşit e oricine ci doar de cei mai de joasă speţă indivizi ai societăţii. Dar atunci omul simplu este menit doar să sufere şi să spere într-un viitor mai bun? Întins pe patul meu, în camera mea umilă, închid ochii în speranţa alungării gândurilor chinuitoare.

A mai trecut o zi şi mâine alta la fel va veni, aici în România mea. Întunericul de smoală al nopţii va dispărea şi dimineaţă razele speranţei vor răsări iarăşi pe cerul frământat de nori…

Oana CRISTEA

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

14 May 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Esti implicat intr-un accident rutier? Iata ce trebuie sa faci!

In conditiile in care tot mai multi oameni au devenit proprietari de masini si au obtinut …