Povestea sării la Slănic, în judeţul Prahova, începe la jumătatea secolului XVII, în anul 1685, când Mihai  Cantacuzino cumpără o parte din mo şie  şi începe exploatarea. În acea perioadă doar ocna şii erau folosiţi la exploatare  şi toate operaţiunile erau făcute manual. Toate aceste detalii sunt reprezentate în vitrinele Muzeului Sării, singurul de acest prifil  şi dimensiune din ţară.

Amenajat în “Casa Cămără şanului”, cel mai important personaj  al comunităţii din acea epocă deoarece ţinea evidenţa “contabilă“ a exploătarii, muzeul oferă vizitatorilor o primă impresie asupra locului  şi  asupra realităţii că fără sare Slănicul nu ar fi existat ca ora ş, prezent atât pe harta economică dar  şi pe cea turistică a ţării.

Salina Slănic este “o afacere bună”, cum o define şte directorul societăţii, inginerul Constantin Bordeanu, dar din nefericire, utilajele folosite sunt perimate tehnic. Sunt peste 300 de angajaţi care lucrează la mina prahoveană, dar ultima angajare s-a facut în urmă cu 14 ani. La două sute de metri sub pământ, oamenii vorbesc despre mină, sare, riscuri, greutăţi  şi salarii mici cu o resmnare aproape incredibilă. Singura preocupare pare a fi număratul zilelor, lunilor până la pensie: “cum să fie în mină?! E greu!”  şi atât.

Oamenii vorbesc puţin iar noţiunea de teamă aproape că îi surprinde când e adusă în discuţie. Mulţi dintre ei lucreaza de peste 20 de ani în subteran  şi sunt la a doua, a treia generaţie de mineri din familie.

La suprafaţă, 20 de case sunt costruite chiar deasupra galeriilor minelor vechi. Construcţiile datează din anii 60-70. După 1990 nu s-au mai dat autorizaţii de construcţie în zona minei. Localnicilor  le e străin gândul că, vreodată, terenul s-ar putea surpa.

Au văzut la televizor că în alte localităţi din ţară s-au întâmplat astfel de lucruri, dar la Slănic Prahova nu sunt alunecări de teren, casele sunt la locul lor de zeci de ani, iar bătrânii spun doar că “aici m-am născut, aici vreau să mor”.

Nu teama, ci împăcarea cu viaţa şi cu sarea este starea de spirit a comunităţii. Expicaţia, spusă parcă  şoptit de una dintre interlocutoare, este că oamenii care au muncit zeci de ani în mină  nu au cum să se teamă să trăiască, afară la lumină, deasupra minei.

Directorul salinei are, totu şi, un proiect aprobat  şi parţial finanţat de refacere a zonei, de conservare a minelor vechi, de protejare a mediului  şi în ultimă instanţă, de evacuare a celor 20 de case vechi. Proiectul există dar nimeni nu a acţionat pentru simplul fapt că nimeni nu crede că există vreun risc.

Salina Slănic Prahova rămâne doar o zonă a profitabilităţii, a exploatării  şi comercializării sării alimentare  şi industriale, la care camioanele stau la coadă, zile intregi, în sezonul rece, pentru a încărca sarea folosită în amestecul antiderapant folosit pe drumuri.

Ascultați documentarul realizat de Simona Uță la Slănic – Prahova. Pentru fotografii şi jurnalul de reporter intraţi pe blogul proiectului Reporter Special.

SURSA: http://www.romania-actualitati.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Prahova

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Autostrada de pe Valea Prahovei este lăsată pe mâna primarilor

Autoritățile vor să apeleze la o metodă inedită pentru a construi o autostradă pe Valea Pr…