Elisabeta IOSIF

…“Soarele…trăieşte într-o lume fără umbră, din care coboară în pădurea verde a Daciei, trecând poarta solară” ( Mihai Eminescu- Memento mori)

Depozite de valori şi de scriere străveche, Plăcuţele de la Sinaia rămân pagini   de aur în adevăratele  “arhive regale” ale geto-dacilor. Stau mărturie ca  şi comorile   de la Sarmizegetuza. Ideea doctorului Napoleon Săvescu (SUA), preşedinte Dacia Revival International, de a prezenta problematica şi paleta largă a acestor documente unice, “de importanţă majoră pentru înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor “ la cel de al 12-lea Congres Internaţional de Dacologie de la Bucureşti (august,  2011), a constituit un pas important în acest moment, dorindu-se păstrarea acestor mărturii în arhivele istoriei. Lăudabilă a fost şi iniţiativa de a lega această tematică, în care s-a mai făcut puţină lumină, cu Sarmizegetuza  Regia. De fapt, o adevărată expediţie la cetăţile dacice (Costeşti, Blidaru, Sarmizegetuza) iniţiată de inimosul istoric dacolog, Nicolae Nicolae, preşedintele Filialei Geţia Minor, Tulcea a Fundaţiei pentru Cercetarea Istoriei Daciei.

Sarmizegetuza Regia mi s-a părut ca o carte deschisă, cu semnificaţii  multiple, depozit de valori spirituale, labirint iniţiatic şi spaţiu al cunoaşterii gândirii dacice, închizând în sine şi secretul salvării fiinţei naţionale.

Sarmizegetuza – miracol şi simboluri

În această cetate religioasă, cu multe sanctuare, am simţit  nu numai protecţia “valvelor înălţimilor muntoase”   ci şi altceva, acel “ceva”pe care  Eminescu îl numea “sămânţa de lumină, …duhul – reflexul energiei divine, loc al împăcării contrariilor: Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/ Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”(Strigoii). Sau poate…era imposibil să nu mă gândesc la Deceneu, marele preot, viceregele dac aflat printre înţelepţii despre care vorbesc şi Placuţele de la Sinaia, cum e celebra placuţă cu numărul 21, care  aminteşte şi despre doi (?! ) zei. Alături de “zeul suprem, Zalmoxes”, cine mai putea fi?! Cercetările n-au elucidat încă misterul. Mi-l imaginez pe Deceneu stând pe trunchiul aflat lângă izvorul cu cea mai pură apă plată. Am băut ca dintr-o apă sfântă, simţind că beau lumină. În stânga izvorului , platoul era dominat de Discul Solar, un soare imens de andezit, care indica nordul printr-o limbă ce continua dincolo de cercul soarelui. “Cercul este dezvoltarea centrului sub aspectul său dinamic…muntele simbolizează în acelaşi timp central şi axul universului” (Luc Benoist). Soarele de andezit era aşadar simbol al perfecţiunii şi al armoniei, un spaţiu închis şi protector.

Era o zi solară, cu raze protectoare, amintindu-mi de versurile lui Ion Barbu: Mă-nchin la soarele-nţelept/Că sufletu-i fântână-n piept /Şi roata albă mi-e stăpână /Ce zace-n sufletul-fântână/La soare roata se măreşte”.

Avusesem  ideea  să cumpăr de la Catedrala din Orăştie patru lumânări. Să merg la strămoşi cu lumină. Era 15 august, ziua de Sfânta Maria. Am împărţit trei dintre lumânări :una istoricului Nicolae Nicolae, a doua unei fetiţe de 7 ani şi ultima tânărului nostru şofer, ce devenise nu demult tată. Ne-am aşezat in jurul “Soarelui de Andezit”. Am încercat cu toţii să aprindem lumânările. Deşi nu era nici o adiere, în dreptul lumânării simţeam ceva, care amâna aprinderea, ca un duh ceresc. În cele din urmă s-a apris una dintre ele şi am reuşit să le aprindem pe toate. Le-am aşezat la rând, în crăpăturile discului de andezit, deşi nu stăteau prea drepte, cea mai înclinată, fiind a fetiţei, aproape lungită pe lespede. “Să le lăsăm cum vor să stea, spuse istoricul nostru, bine că am reuşit să le aprindem”. Şi a început să depene amintiri despre imensul soare, despre cercetările făcute şi despre cauza crăpăturilor şi a desprinderii unei folii de la suprafaţă. Şi deodată, după vreo cinci minute, lumânările s-au stins. Bine că au ars şi atât a zis cineva şi ne-am continuat dialogul. După câteva minute, observ cu stupoare că două dintre ele s-au reaprins. Ne uitam unii la alţii să ne convingem, că am văzut acelaşi lucru:lumânările s-au aprins singure, după destul timp, când n-au mai ars! Ce duh protector le-au aprins? Am început să mă întreb de ce am luat numai patru? şi nu am luat 6, de exemplu. Noi eram patru. Avea vreo importanţă simbolistica numărului?

M-am uitat la semnificaţia sa: “Cu 4, tetrad, abordăm expansiunea unităţii, cuaternarul fiind numărul manifestării Cuvântului în cele 4 direcţii ale spaţiului, cele 4 anotimpuri, patru este pătratul şi crucea, cvadratura cercului”(Luc Benoist- Semne, simboluri şi mituri). Şi mi-am amintit de o altă întâmplare povestită de o tânără, Alina, ce doreşte să se stabilească în această zonă cu familia, soţul şi fetiţa sa de şapte ani. Mai avusese loc un semn cu vreo două luni înainte, când a făcut o slujbă în incinta Cetăţii Sarmizegetuza Regia şi unde au slujit doi preoţi, deşi nu solicitaseră decât unul. În timpul slujbei de pomenire a început o ploaie torenţială, cu grindină. Preoţii au continuat. Şi când s-a sfârşit slujba a încetat şi ploaia. Semnificaţia ei a fost interpretată ca o mulţumire a strămoşilor, un semn al zeilor!

Iar nouă, pentru lumina adusă la mare sărbătoare, ne mulţumise Zamolxis, zeul supreme în religia dacă, Decebal, regele care a adus acest stat la apogeul dezvoltării economice şi a celei statale sau poate, Deceneu, marele preot al Cetăţii, viceregele dac, înţeleptul care i-a luat sub protecţia sa pe copiii lui Burebista?!

Prin zei, Soarele de andezit ne mulţumise reaprinzându-ne lumânările. Soarele, care e asimilat cu simbolul Crucii şi al lui Cristos, Soarele,”lacrimă a Domnului”, cum l-a denumit Blaga,  acel  “copil de aur al albastrei sfinte mări”(Eminescu), ne trimisese un mesaj.