Adina Gabriela Mustaţa

Stendhal este expresia vremii sale, dar nu a societății vremii sale (1783 – 1842)

Un tânăr scriitor care împlinește douăzeci de ani după  apariția Geniului creștinismului, se găsește intr-o generație care se impune, intr-o sensibilitate în curs de formare, în armata romantică trezită în sunetul deșteptării. În zorii secolului al XIX-lea apărea la orizont fraza scrisă prin Chateaubriand, fraza vorbită cu doamna de Stael. Ea conține poezia, iar romantismul poetic avea să se nască din romantismul elocvent. Publicul devine mai rar pentru analistul anti-frazeolog, anti-frazeologul nu are de partea lui nici tineretul, nici femeile. Destinul lui Stendhal este acesta. Dacă intra el, ies eu spunea la Academie Royer-Collarddespre un cuvânt pe care nu voia sa-l accepte în dicționar. Când va ieși fraza, voi intra eu și-a spus Stendhal. Fraza n-a plecat niciodata, dar Stendhal a intrat.

Stendhal este un om nou care voia să fie astfel, care la începutul noului secol avea 17 ani, care la zece ani a votat pentru moartea lui Ludovic al XVI-lea, care intră în viață fără să renunțe la nimic din natura clasei sociale și fără a fi impovărat de balastul vreunei idei preconcepute. Elev al primelor școli ale Revoluției, minte calculată, nobilă, prompt, nerăbdător să trăiască, să iubească, să guste, omul de societate al unei socieăți fără nobili avari, fără preoți mincinoşi şi hoţi, fără adevăratele femei de lume, făţarnice şi profitoare. Stendhal este expresia vremii sale, dar nu a societății vremii sale.

Stendhal, care, dacă Imperiul ar fi durat, n-ar fi publicat probabil nimic și ar fi fost în întregime descoperit ca Saint-Simon, abia prin manuscrisele sale postume, e singurul scriitor, strict literar vorbind, din echpa lui Napoleon. Cu cincisprezece ani mai tânăr, personifică prin vârsta lui tineretul ce-l urmează, ce nu așteaptă decât să fie format de el – situație caracteristică pentru cei ce vin după cincisprezece ani, a lui Saint-Beuve sau a lui Musette față de Lamartine sau a lui Bonville față de Hugo. Ca și Bonaparte și el este o persoană fără prejudecăți ereditare, religioase sau politice. De la Racine și Shakespeare până la Mănăstirea din Parma, opera lui Stendhal este un fel de reducere la zero, de readucere la punctul de pornire al mișcării întrerupte sau deviate la 1800, la atitudinea categorică, precisă și directă a unei generații militare.

Stendhal pătrunde in literatură din întâmplare, cu compilații despre pictură și muzică. Apoi în 1817, cu prima lui carte personală: Roma , Neapole și Florența– impresii despe societatea italiană, notate la începutul unei șederi de șapte ani în Italia, mai ales la Milano: pentru el țară a sincerității și a pasiunii în conversații ca și în iubiri. Italia lui Stendhal e cea mai vie și mai trăită din toate Italiile romantice.

Începuse să trăiască la Paris curând după apariția Geniului creștinismului. Își găsește o posibilitate de trai chiar în romantism, în ceea ce se numea pe atunci romanticism , adică preromantismul sau pararomantismul dintre 1824 și 1828.

Atât de mare este efectul graţiei desăvârşite, atunci când e firească unei femei şi mai ales când fiinţa pe care o impodobeşte nu se gândeşte dinadins să fie graţioasă. (Roşu şi negru)

Între 1821 și 1830 saloanele și plăcerile Parisului le-au urmat celor din Milano; Stendhal e și aici veșnicul pasionat, mai tot timpul dezamagit, de fericire și dragoste : un om pentru care viața inseamnă mai ales femeile, conversația, muzica; dar care are, ca Montaigne o vocație : pe aceea de se cunosște, de a se descrie, de a-și ține singur registrele. De aici s-a născut și opera Despre dragoste.

Reflecțiile critice umoristice, paginile extrase din jurnalele sale și le va continua cu Plimbări prin Roma (1829) și cu acele Plimbări prin Franța, atât de vii, pe care Stendhal le-a intitulatMemoriile unui turist (1838). Le vor continua cele treizeci de volume de opere postume, note intime, amintiri.

Orice roman implică o experiență. Cele cinci romane ale lui Stendhal sunt experimentări, adică modalități de a-și varia, cu pana în mână, experiența personală. În centrul fiecărui roman există un tânăr care seamănă mai mult sau mai puțin cu Stendhal, dar care se dezvoltă intr-un alt mediu, urmează o altă curbă a imprejurărilor, are o altă soartă. Am putea spune, folosind expresiile unui discipol al lui Stendhal, Taine, că romanul Stendhalian are drept cele trei dimensiuni ale sale, rasa socială a eroului său, mediul uman în care acesta trăiește și momentul.

Armance – primul roman a lui Stendhal este o povestire elegantă, pătrunzătoare și fină. Adevăratul titlu ar trebui să fie mai degrabă Octave, după numele eroului său, Octave deMalivert. Ca și StendhalOctave s-a pregătit pentru Școala Politehnică, este foarte cult, are sentimente delicate, se analizează ca un matematician. Dar spre deosebire de Stendhal, el a reușit la Politehnică, e parizian, face parte dintr-o mare familie, deși nu-i împărtășește ideile.

Romanul central al lui Stendhal poartă un titlu care ar putea simboliza oarecum tabla de joc a întregii sale opere. El însușii spune că prin Roșu și negru ințelege cariera militară și cariera ecleziastică, jucându-și fiecare rolul în destinul lui Julien Sorel. Prima parte a romanului este un tablou al societății și al mediilor provinciale; a doua – un tablou parizian, care, de altfel, e mai puțin izbutit: accentul rămâne pe provincie. Julien Sorel este delegatul energiei provinciale, delegatul talentului în ascensiune, al claselor sărace în cucerirea lumii. SubNapoleonJulien Sorel ar fi fost Roșu, adică soldat, colonel la treizeci de ani și la patruzeci, general-conte Sorel, dacă n-ar fi fost ucis. Apoi ideea de cucerire a femeilor, cele două amante ale lui JulienD-na de Renal și Mathilde de la Mole, sunt la fel de vii și la fel de celebre ca și Julien. Dar Stendhal le-a vrut solidare cu destinul lui Julien, existând prin el și pentru el.

Din laşitate, nu din lipsă de pricepere nu citim in inimile noastre. (Armance)

De același destin , de același elan, e legată în roman zugrăvirea societății de sub Restaurație: societatea provincială, cu domnul de Renal și Valenod, lumea ecleziastică cu abații din seminar, cu episcopul de AgdeRoșu și negru e primul mare roman de psihologie nu religioasă (Stendhal este total stăin de sentimentul religios) ci clericală și nu i-am gasi nici un precursor, decât , poate în remarcabilul Roșu și negru al secolului al XVIII-lea, care esteȚăranul parvenit de Marivaux.

În romanul Lamiel – energia lui Julien e insoțită firesc de o violență  a temperamentului, de o intensitate a temperaturii, care-l duce la eșafod. În romanul schițat și neisprăvit Lamiel,Stendhal s-a amuzat să închipuie un Julien Sorel – femeie populară, energică, hotărâtă care nu ajunge pe eșafod, dar nu-și poate găsi un amant potrivit cu firea ei decât intr-un ocnaș. Lamielocupă, de cealaltă parte a romanului Roșu și negru, un loc invers și simetric cu acela ocupat de ArmanceOctave de Malivert sau lipsa de energie, care-l feminizează pe un bărbat- Lamiel sau excesul de energie, care masculinizează o femeie.

Între aceste paradoxuri ale unui romancier inteligent reușita a fost zugrăvirea deplină, puternică, normală a energiei unui om; a unei țări și a unei epoci, așa cum se întâmplă în Roșu și negru, operă uriașă pe care vremea ei nu a înțeles-o, care nu și-a găsit publicul, al cărui ecou avea să răsune abia peste douăzeci de ani și a cărei vie influență e încă departe de a se fi epuizat.

După ce termină ultima sa capodoperă,  Manastirea din Parma, în 1839, Stendhal moare de o criză cardiacă în noaptea de 22 spre 23 martie 1842 și este înmormântat în Cimitirul Montmarte din Paris.

Adina Gabriela Mustaţa

Articol exclusiv pentru Ziarul Zidul

SURSA: http://ziarulzidul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

One Comment

  1. gheorghe apetroae sibiu

    26 mai 2013 at 2:41 PM

    Adina Gabriela Mustaţă, despre Stendhal.. .
    Interesantă este această existentă romanţată a unui dandy al saloanelor selecte n(e)apolitane, florentine şi parisiene. Interesant este şi faptul că viaţa sa, atât de controversată, şi-a exprimato cu multă voluptate în romanele sale psihomorale şi erotice, edificate ,în principal, cu materialul frumuseţilor şi capriciilor feminine ale societăţilor parisiene şi provinciale ale Franţei napoleoniene. Tematica şi modul de construire a cadrelor existenţiale ale acelei perioade au trezit şi au înflăcărat spiritul epistemologic literar, cel al criticii literare ,romanele sale fiind în centrul abordărilor axiologic- stilistice ale literaturii de până atunci , prin promotorii genului critic literar ,care au fost în perioadă; Saint-Beuve , Alfred de Musette şi chiar criticul pozitivist -- hegelian Hippolyte Adolphe Taine…. Felicitări!… Gheorghe Apetroae Sibiu .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Top 3 avantaje pe care la cauta tinerii la primul loc de munca

Business woman fairly doing her jobPentru cei mai multi tineri, primul loc de munca reprez…