Gabriela CENUŞĂ

ELEVĂ CLASA A XII-A.

PARTICIPANTĂ LA CONCURSUL

DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” –

PNL VASLUI 2011

Ţara mea, casa mea, locul în care îmi încep şi îmi sfârşesc fiecare zi, locul în care îmi serbez an de an închiderea unui subcapitol al vieţii şi începerea altuia, locul în care m-aş întoarce oricând, măcar cu sufletul.

Am doar nouăsprezece ani, sunt o elevă normal, într-un liceu de provincie, văd zilnic o Românie în adevărata sa formă, nu în cea pe care ne-o prezintă ştirile. Mă pot numi o naţionalistă convinsă, uneori chiar ferventă. Îmi iubesc patria şi locul în care m-am născut, sunt mândră de deprinderile pe care le-am căpătat într-o ţară plină de defecte, cum o concep alţii, sunt mulţumită de omul pe care îl reprezint, într-o ţară ce a visat acum mulţi ani la o democraţie pură, o ţară ce nu şi-a găsit încă un regim politic cu adevărat, decât unul scris în nenumărate documente. În accepţiunea mea, o ţară nu reprezintă altceva decât un loc, pe care îl creează oamenii prin obiceiurile, prin stilul lor de viaţă, prin purtările lor. O patrie reprezintă imaginea reflectată într-o oglindă a tuturor oamenilor care o compun. Cum o oglindă nu minte niciodată, aşa nicio ţară nu poate masca purtările ce o domină, sau oamenii „urâţi” ce se încăpăţânează în a-i pune impedimente în speranţa de a-i îngreuna evoluţia. Asemenea proverbului românesc „Omul sfinţeşte locul”, avem o Românie aşa cum ne-am creat-o sau cum o creăm în fiecare zi.

Spre uluirea mea, asist zilnic la discuţii din ce în ce mai încrâncenate, în care oamenii îşi detractează patria sau, spre stupefacţia mea, ajung la a o ponegri. Consider că nimic nu poate fi mai urât, mai josnic, decât să îţi denigrezi locul în care vieţuieşti, locul în care îţi ai originile, care te-a format şi care l-a dat omul pe care îl reprezinţi, spaţiul natal care îţi dă identitate. Este un act asemenea aceluia de a-ţi calomnia familia, de a nu-ţi accepta strămoşii, prezentul şi întreaga existenţă. Urmăresc nenumărate emisiuni de tip „talk-show” în care se dezbat diverse probleme naţionale, buletine de ştiri şi constat acelaşi mediu ambiant în fiecare studiou de dezbatere. Aceeaşi oameni înveliţi în pesimism, posaci, lipsiţi de zâmbet, dar cărora le lipseşte roba judecătorească, întrucât mereu stabilesc verdicte, reuşesc să judece, dar nu reuşesc să ispăşească schimbarea pe care o cer. Îmi repugnă teribil faptul că tot mai mulţi oameni urmăresc astfel de dezbateri şi concluzionează mereu cu aceeaşi idee: „Trebuie să vină o schimbare de sus, din guvern, noi nu avem puterea să schimbăm ceva”. În principiu, astfel de emisiuni nu fac altceva decât să ne afecteze latura vindicativă, să ne înfăşoare într-o pătură a pesimismului, ne sunt inoculate idei eronate, ce nu fac altceva decât să ne transmită o stare de inferioritate, de neputinţă.

Ar fi salutar să constatăm că noi, oamenii, suntem cei care pot face începutul şirului de schimbări. Orice reuşită de o mare anvergură are la bază o serie de reuşite mai mici, o serie de eşecuri, de deziluzii, dar toate sunt bazele unui fundament solid. Noi,oamenii de rând, reprezentăm fundamentul ţării noastre, în noi stau bazele unui nou început, ale unei schimbări. Când vom fi capabili să acceptăm că noi ne înfrumuseţăm sau urâţim ţara, atunci ne vom putea aşeza în rândul ţărilor occidentale, până atunci suntem la o coadă ce pare a nu ne lăsa să înaintăm. Regimul comunist ce ne-a dominat decenii la rând se resimte, din păcate, până în ziua de astăzi, când o mare parte a oamenilor nu reuşeşte să dea uitării deprinderile căpătate în acea perioadă; cred că ele au rămas în gena multora şi sunt transmise mai departe celor ce vin. Bineînţeles că sunt transmise deprinderile negative şi nu cele pozitive, deoarece, deşi ne este greu să admitem, regimul comunist a impus şi o serie de norme, pe care, dacă am fi reuşit să le păstrăm, am fi dispus de o organizare mult mai elevată, de un comportament mult mai calculat, de apariţii mai distinse, am fi fost străini de tot ceea ce gravitează în jurul cuvântului licenţios. Chiar şi în această situaţie, nu poate fi judecat nici măcar un ins, noi am perceput şi percepem libertatea într-un mod eronat, nu profităm de aceasta pentru a ne exprima liber şi corect, pentru a opina în probleme existenţiale fără a avea restricţia cuvântului, ci o percepem ca pe o dezlănţuire a propriei naturi, ca pe o lipsă a inhibării, ca pe o lepădare a bunului simţ ce îmbracă în mod firesc fiinţa umană, în afara oricărei doctrine.

Întorcându-ne în timp şi la paginile cărţilor, feriţi în spaţiul cultural de vacarmul globalizării consumiste, literatura ne oferă toată paleta motivelor pentru care să ne iubim ţara. Chiar de la paşoptişti se pune problema întoarcerii privirii spre frumuseţile, istoria şi natura patriei. Seduşi de mirajul occidentului, moderniştii sunt contracaraţi de tradiţionaliştii mai atenţi la filonul naţional. În prima jumătate a secolului al XX-lea, în plină tendinţă de modernizare, Blaga ne învaţă să privim din nou spre cerul acestui pământ, pentru a înţelege astfel legăturile noastre şi pentru a ne integra într-o ordine cosmică. România de astăzi, mai păstrează în oamenii ei simpli, în satele ei neatinse de tăvălugul occidentalizării, o dimensiune spirituală în care pot încolţi germenii unei renaşteri. Ţara mea poate depăşi fatalismul atât de înfierat de Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”. Pauperitatea care ne plasează printre ultimele ţări europene şi care îi alungă pe tinerii români, intelectuali sau muncitori obişnuiţi, în cele mai îndepărtate colţuri de lume, poate fi compensată numai de o irumpere a voinţei naţionale.

Gabriela CENUŞĂ

Grupul industrial „Ştefan Procopiu” – Vaslui

13 mai 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Stelian PLATON – Iluzii și cuvinte (poeme)

AȘ VREA SĂ MĂ ÎNTORC – Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina Bizar dansând împleti…