Aparent, eu nu am avut în viaţă motive pentru care să fiu fericită, dar mă consider totuşi un om fericit. Am pornit de la premisa că viaţa e ca o punte pe care trecem. Excesele de nici un fel nu sunt bune. Nici în bine, nici în rău. Riscăm să ne dezechilibrăm şi să cădem de pe punte.

Am fost opt copii la părinţi. M-am născut acum 59 de ani, în satul Uşurei, judeţul Vâlcea. Mama nu ştie carte, iar tata avea şase clase primare. Nu ţin minte să mă fi mângâiat mama vreodată. Nu avea timp. Dar eu eram foarte fericită. Număram furnicile, mă jucam pe drum cu copiii. Admiram stelele, florile, animalele şi mi se părea interesant tot ce mă înconjura. Tata ne spunea mereu să învăţăm carte. Numai aşa putem pleca „în lume”, să scăpăm de sapă şi de noroaiele pârâului Beica. „Învăţaţi carte, ca să nu munciţi! “, spunea tata.

După şapte clase primare, la vârsta de 14 ani, am plecat cu tata la Drăgăşani. Auzise el că acolo e o şcoală viticolă, unde nu se plăteşte nimic. Maşini care să lege satul de oraş nu erau. Am parcurs cei 30 de kilometric pe jos, într-o încântare continuă. Ascultam cântecul păsărilor, culegeam flori şi mă gândeam ce bine o să fie la oraş.Tot ce faci cu plăcere nu te oboseşte. Când am ajuns la Şcoala viticolă, m-au cântărit şi, stupoare, aveam 28 kg, la 14 ani! Deci, m-au respins. Acesta era examenul. Reuşita la vizita medicală. Era şcoală cu profil agricol, unde trebuia să dăm cu sapa şi eu eram mult prea slabă pentru aşa ceva. Tata m-a luat de mână şi m-a dus la Consiliul popular din oraş. A zis: „Am venit cu fata asta la Şcoala viticolă şi nu au primit-o că nu are greutatea necesară. Eu o las la dumneavoastră. Nu am ce face cu ea acasă, că am opt copii, iar pământul mi l-a luat la colectiv.“ Nu m-am speriat. Întotdeauna am fost o norocoasă şi am crezut cu tărie în bine. Acolo era un inginer agronom, Baractaru, om cu suflet nobil, care m-a luat  la el acasă şi a aranjat să mă  primească la şcoală. Am fost un fel de copil de trupă. Invăţam bine şi nu prea mă puneau să dau cu sapa. Am terminat şi şcoala tehnică horticola. Am ieşit un fel de săpător cu diplomă. Eu credeam că ies cel puţin ingineră. Când l-am întrebat pe tata că de ce dau cu sapa, dacă am învăţat carte – nu-mi spusese el să învăţ ca să nu muncesc – el a răspuns: „mama ta, ieri, s-a tăiat la picior cu sapa, tu nu o să te tai, că ai învăţat carte.”

Întro  zi însorită de vară, iunie 1963, stăteam pe o bancă din parcul oraşului Drăgăşani. Terminasem şcoala şi nu ştiam ce-mi rezevă viitorul. Dar tot tata îmi spusese că nu aduce anul ce aduce clipa şi să fiu atentă ca niciodată să nu cad dintr-un rău în alt rău. Lângă mine s-a aşezat un băiat înalt şi brunet, care m-a întrebat:

– Ce faci?

La care eu am răspuns:

– Sunt puţin supărată că nu am cu cine merge la serbare pe stadion!

– Nu-i nimic, mergi cu mine!

Această naivitate şi simplitate a mea l-a cucerit din prima clipă. Tot împreună am mers şi la Tarna Mare, o comună de graniţă, din judeţul Maramureş, unde aveam un frate director de şcoală şi unde era mare nevoie de cadre didactice. Peisajele de vis, copiii minunaţi, pui de oşeni care erau în clasele mici, m-au făcut foarte fericită. Eram un copil care învăţa alţi copii. Ne-am căsătorit singuri, întro cameră cu chirie, cu verighete din fire de iarbă. Bogaţi spiritual şi foarte săraci material. Iată că au trecut 40 de ani. O căsnicie fericită, cu doi copii minunaţi, cu patru nepoţi şi două nurori fumoase ne fac să fim veşnic tineri. Zilele trecute, băiatul meu, Ionuţ, m-a întrebat:

– Mamă cum faci tu că poţi să fi mereu veselă pentru nimic?

– Cum pentru nimic? Sunt fericită că pot să merg, pot să văd, pentru că voi sunteţi sănătoşi şi mai ales că vine din nou Crăciunul. E puţin?

Titina NICA-ŢENE

Cluj-Napoca

martie 2011

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

2 Comments

  1. Petru Jipa

    13 aprilie 2011 at 5:27 PM

    Tabloul fericirii. Frumos!

  2. BURDUSEL

    27 octombrie 2013 at 9:49 PM

    Foarte frumos, Titina!
    Eu m-am nascut si am copilarit ca tine in Usurei ( sunt al lui Ion al friscai) si ti-am cunoscut parintii si fratele cel mai mic.Ca tine am plecat si eu la Dragasani la 14 ani sa scap de sapa.Am scapat, sunt la oras, dar, am un dor in suflet ca azi din ce in ce mai rar ajung pe Sarbeana, pe Dadesu, pe Milovanu, pe Mamuletu sau Caprioara.Sau dus si parintii mei sus in deal sa se odihneasca. Merg din cand in cand si le aprind cate o lumanare.Sunt tare fericit ca am doi copii sanatosi.Sanatatea lor e fericirea mea.M-as bucura daca ne-am vedea vreodata pe la Usurei.Chiar si pentru a aprinde lumanari pentru parintii nostri minunati. Georgica Burdusel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…