La procesul de la Nürnberg psihologii erau surprinşi de mediocritatea şi laşitatea elitei Reich-ului III cu o singură excepţie, a şeful serviciului de spionaj, generalul Walter Schellenberg. Cine ajunge într-o astfel de poziţie şi este confruntat cu analize şi informaţii inteligente, are o altă percepţie a realităţii, un alt Weltanschauung, decât oamenii care cred ce văd sau ce li se spune. Această remarcă se potriveşte atât elitei PCR de după 1989, cât şi cărţilor şeful serviciului de spionaj, generalului Ioan Talpeş: „În umbra marelui Hidalgo, condiţia de a fi, din întâmplările unui istoric militar, 1978-1989. Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu”, editura Vivaldi, Bucureşti 2009, vo. I,  251 p. şi în „Breviar laic”, editura Militară Bucureşti 2010, 255 p., Talpeş pune în umbra cam tot ce s-a publicat despre dictatura de dezvoltare a lui Ceauşescu, anul 1968, deceniul 1978-1989, revoluţia din 1989 şi tranziţia spre vest. Cărţile lui se deosebesc de cele ale fostei elite a PCR, cum se deosebea poziţia lui Schellenberg faţă de psihologii americani, în comparaţie cu bâlbâielile fostei elite a Reich-ului.

1968 a fost anul în care România refuza să participe la ocuparea Cehoslovaciei de către Pactul de la Varşovia şi câştigă sprijinul occidentului timp de un deceniu de bunăstare şi de prestigiu în lume. Ruşii sunt însă şocaţi de trădarea subalternului ortodoxo-comunist  Ceauşescu, dar încep şi ei să trateze în secret cu aşa zişii imperialişti vestgermanii. După succesul acestui contact „back channel” Brejnev începe prin KGB tratative şi cu anglo-americanii, cu care avusese bune relaţii în război. După ce Hitler şi Stalin ataca Polonia, Anglia începe războiul numai cu Germania, UdSSR-ului nici nu s-a pus problema unei declaraţi de război. Cărţile de istorie trec cu vederea şi azi duplicitatea.

1978 a fost anul în care SUA oferă României şansa integrării în economia liberă cu ajutorul a 170 miliarde de dolari. Dictatura de dezvoltare era un fel de cantonament, de ascetism planificat în care printr-o acumulare primitivă de capital, economia se antrena pentru a ajunge la nivelul de a concura în lume. Oferta, o recunoaştere a succesului economic şi diplomatic românesc, e însă respinsă de Nicolae şi Elena Ceauşescu exact în momentul în care KGB-ul începe tratative secrete cu SUA. Aşa că România e dată brutal la o parte şi Calul Troian din Lagărul comunist devine Polonia. Şi faptul că 1978 este ales polonezul, Fericitului Ioan Paul II, e de bun augur pentru cei care luptau împotriva ereziei marxiste şi pentru drepturile omului. Apoi Moscova sub Gorbaciov renunţa la Războiul Rece, Lagăr, Cortina de Fier, marxism-leninism şi în 1989 încep o nou era istorică.

1978-1989 e un deceniul dezastruos din cauza miopiei conducerii statului privatizat de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Ei intră în conflict şi cu vestul şi cu estul, care se răzbuna. Vestul pe faţă, economic. KGB-ul, mai subtil, îl pune pe omul lor Pacepa să fug în USA şi să compromită România. În timpul ocupaţiei serviciile secrete erau conduse de ruşi. Pacepa pus de atunci pe orbita de KGB era 1978 adj. DIE. Vânat de toţi, Ceauşescu nu mai înţelege lumea, nu mai poate evita dezastrul din dec. 1989 şi reinstalarea controlului Moscovei la Bucureşti, Chişinău şi Cernăuţi, care ca după 23 august 1944, se face cu ajutor din vest.

1989 a fost anul în care succesele dictaturii de dezvoltare se degradează în democraţia originală … „Nu ne fura sau cumpără alţii ţară! Noi romanii suntem cei care ne lepădam de ea”. Şi asta o facem în fiecare zi, necontenit, de douăzeci de ani, de ruşine de a ne fi eliberat de comunism. Alţii. Ne vom desprinde de această stare, se pare, chiar când vom avea curajul să-i întrebăm, pe ultimi eliberatori, de ce ne-au băgat în şi mai mari nevoi. Securitatea? Fiecare Ţară îşi creşte şi pregăteşte câinii de pază, cărora le şi garantează condiţiile pentru a-i asigura Ordinea. Când Ordinea este schimbată, prin acordul şi cu participarea câinilor, atunci aceştia încep să se transforme în lupi. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în România, începând cu decembrie 1989. (Breviar, p.36, 32)

În ceea ce priveşte întâlnirea lui Gorbaciov cu Fericitul Ioan Paul II la Roma şi cu Bush la Malta: (o completare esenţială) soarta României a fost convenită pe relaţia dintre Paris şi Moscova, la întâlnirea de la Kiev dintre Gorbaciov cu Mitterand, în anul 1989, cad s-au stabilit şi „cadrele de evoluţie a României”?. (Hidalgo, p.202) Şi e foarte bine că nu s-au amestecat americanii. Pentru a nu lăsa nici un dubiu în această privinţă, a teoriei conspiraţiei? ?Nu este nimic mai dezastruos, în existenţa unui popor, decât momentul în care ajunge să creadă că minciunile altora sunt adevărurile lui. Priviţi la momentul decembrie 1989 şi la anii care au urmat!? (Breviar, p.51)

La aceste evenimente istoricul Talpeş cu doctoratul (Diplomaţie şi apărare. Coordonate ale politicii externe romaneşti, 1933-1939), Editura Ştiinţifică 1980/88 (30.000 ex. epuizate în 10 zile), este într-un fel sau altul implicat şi le analizează acuma cu experienţa unui viceprim-ministru, general de corp de armată, şef de Intelligence Service şi cu detaşarea unui filozof al istoriei şi literat. Rezultatul sunt cărţi, deja epuizate, care s-ar citi ca cele poliţiste, dacă nu ne-ar împiedica seriozitatea informaţiilor, tezelor şi a unei bibliografi unice, remarcabile. Multe lucrări de doctorat sunt sub acest nivel.

Dacă autorul continua dezvăluirile (din umbra marelui Hidalgo) şi publicarea originalelor sale ideii, a meditaţiilor de filozofia istoriei, privind soarta romanilor, literatura noastră post dictatoriala (după cum remarca Astalos) îşi rotunjeşte conturul, oxigenandu-se. Şi avem mare nevoie!?

După toate probabilităţile istoria oficială va fi rescrisa pe măsură  colaborării Talpeş/ Alexandrescu. Ele vor scoate la lumina ceea ce este încă în penumbra pentru opinia publică şi istorici. Iată cuprins vol. I. Cap.: 1, Stuttgart 1985 – Congresul Mondial de Istorie; 2, Sfârşitul începutului şi începutul sfârşitului; 3, Între trădare şi cacealma? strategică. Lovitura Moscovei; 4, Sfidarea „marelui Urs”; 5, Doctrina Brejnev, ultima strigare; 6, Soarta României, nu la Malta, ci la Kiev!; 7, Proiectul lui Ceauşescu venea de la Carol II-lea!; 8, Berlin, august 1989, la 50 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov; 9, Între „Stihiile trecutului” şi Războiul stelelor.

Pentru al înţelege pe Hidalgo este necesară dacă nu chiar obligatorie lectura „Breviarului”, pentru că în el ni se dezvălui un Weltanschuung-ul filozofic şi literar mai puţin obişnuit. George Astalos de la Paris vede în modul său de abordare a realităţii în general şi a celei româneşti în special un paralelism cu (Inconvenientul de a te fi născut) a lui Emil Cioran. Talpeş e însă autohton, departe de pesimismul lui Cioran în exil, chiar atunci când constată la contemporani săi o „incredibilă stare de delăsare şi nedorinţa de asumare a propriei condiţii actuale şi viitoare” (Breviar, p.255). Notiţele lui scrise parcă în fugă, rar depăşesc 10 rânduri, sunt rezumate de articole sau chiar de cărţi. În cel mai rău caz sunt fotografi spontane făcute cu blitzul, mai uşor sau mai greu de decriptat. Unele sunt caricaturi pline de umor negru. Centrul de greutate a meditaţiilor este însă soarta ţării pentru că patriotismul este un ?defect profesional? al militarilor. Cum ar putea ei altfel să servească patria chiar cu preţul vieţii?

Cele circa o mie de idei din „Breviar” sunt intenţionat nesistematizate pentru al obliga pe cititor să facă o ierarhizare proprie. Bineînţeles că se poate începe cu Dumnezeu şi transcendentă. Cu Vechiul şi Noul Testament. Cu popoare imperiale, de limes şi barbare. Cu ortodoxia şi occidentul. (România: Occident refuzat şi Orient refulat reprezintă cele două determinări ale unei existenţe în care – negăsindu-ne măsură – vom sfârşi prin a ne pierde identitatea) (p.189)

Cum vede autorul situaţia de astăzi a romanilor? „După 1989, înstrăinarea a ajuns să li se prezinte a fi singura lor şansă, pentru că rădăcinile neamului nostru se văd în alegerile pe care la face. Mă doare crunt nevoia lui de fanarioţi” şi continuă pe această ideie: „Astăzi, accesând modelul european, am ajuns să ne alegem ciocoii, sperând că vor ajunge să fie obligaţi la condiţia de fanarioţi controlaţi şi judecaţi.” (p.8,86,34)
Bănăţeanul Talpeş se face şi purtător de cuvânt al ortodocşilor din Transilvania, care terorizaţi de unguri de o mie de ani nu pricep nici acuma de ce până în 1863 au avut statutul de „toleraţi”, nu aveau „dreptul de a se instala în oraşe, de a construi biserici din piatră şi a-şi face case din acelaşi material”. Mai mult chiar, situaţia de azi a tuturor greco-ortodocşilor din UE nu numai că-i foarte apropiată de cea din trecut, dar… – avem şi noi dreptul măcar la un răspuns – Cine să ni-l dea dacă ai noştri (cei care se pretind şi chiar i-am ales a fi aşa) nici măcar nu ştiu a întreba (la C.E. de la Strassburg). (despre romani şi cei care se pretind a fi)? (Breviar, p.20).

Bazându-se pe succesele dictaturii de dezvoltare în colaborare cu vestul, Ceauşescu şi ortodocşi lui moldo-valahi s-au folosit o scurtă perioadă de timp de o oare care libertate generată de destinderea de după ridicarea anatemei dintre ortodocşi şi occidentali, după Conciliul Vatican II, pentru a realiza la Bucureşti o a patra Romă. Un proiect istoric fără nici o şansă de realizare. „La ortodocşi, după ce li s-a răpit Constantinopolul, iar cea de a treia Romă a eşuat în retardări feudale, se continua rătăciri confesionale prin negări doctrinare, pendulari între vest şi est, până la poarta Pacificului.” (p.159)

Ideea construirii Casei Poporului şi Mântuirii Neamului există deja sub regele Carol II, şi era reverenţă făcută Parisului, Occidentului, iar cea a Bizanţului după Bizanţ e încă şi mai vechie, exhaustiv analizată pe toate fetele de Nicolae Iorga, era o plecăciune Orientului. Pentru că şi la moldo-valahi, „Între virtute şi toleranţă s-au consumat acuplările, decuplările şi confruntările dintre romani şi eleni, latini şi bizantini, catolicism şi ortodoxism.” (p.203). De aceea nu-i de loc surprinzător că proiectele dâmboviţene, demne de El ingenioso hidalgo Don Quixote de la Mancha de Miguel de Cervantes, care numai aparent aparţin lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, s-au izbit de rezistente, chiar atunci când era vorba numai de celebrele mori de vânt propagandistice. Atât Roma, a doua Romă, Constantinopolul, a treia Romă, Moscova, cât şi neo-protestanţii anglo-americani, nu puteau tolera în nici un caz un nou experiment greco-ortodox, pentru că ar fi fost un pas înapoi în misiunea sfântă de refacerea unitatea creştină a lui Iisus Hristos.

Pe de altă parte, o dictatură de dezvoltare capabilă să scoată o ţară ortodoxă din mizerie, o a patra Romă în Balcani, submina autoritatea Moscovei şi periclita legătura ei directă cu fraţii lor sârbii şi bulgarii. Cu toate că sunt urmaşii au Romei, de la Marea Schisma, ortodocşii moldo-valahii sunt de o mie de ani în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane, care ca şi panortodoxia şi panslavismul, de dată mai recentă, sunt toate incompatibile cu aspiraţia romanilor la independenţa şi la o afirmare pe plan mondial în afară tutelei celei de treia Romă. Sub Ion Iliescu, 1989-2004, vizită a papei Iona Paul II a fost exclusă. Steaua polară (roşie) era Moscova.
Singura cale de emancipare naţională şi socială, proiectul Corifeilor Şcolii Ardelene, Unirea cu Roma, este strict interzisă de Moscova şi neînţeleasă la Bucureşti pentru că numai cultura occidentală a trecut Carpaţii. Nu şi teologia. Izolarea de Roma, în calea tuturor relelor şi mereu sub vremuri, cum ne spune cronicarul, l-au condus pe Cioran la pesimismul caracteristic mai tuturor exilaţilor, începând cu Ovidiu trist la Pontul Euxin, şi pe Talpeş la prudenţa faţă de sensibilitatea, comportamentul religios ale ortodocşilor, nu de rare ori complet absurd.

Cum ar putea fi altfel, dacă trădătorii, spionii Pacepa, Mircea Raceanu, Nicolae Militaru sunt reabilitaţi şi revoluţionarii din dec. 1989, mai ales ţiganii romanes, sunt promovaţi. „Tiganiada” statului este oricum la ordinea zilei. Ţiganii dau deja tonul în toate, de la normele de comportament la manele. Dacă nu mi-ar fi fost dat să trăiesc după 1989, n-aş fi înţeles cât de mare a fost Ion Budai-Deleanu. Ce opera fabuloasă este „Tiganiada” şi ce se poate, prin timp, întâmpla, cu noi, cei de la est de Huran Hásza.? (Breviar, p.174)

Ideia degradării statului român o regăsim şi când autorul se referă la meseria de spion, adică de om inteligent în misiune pentru neamul său, care sunt eroi nu numai în romane şi seriale. Pentru că el o cunoaşte din proprie experienţă. „Vreţi să măsuraţi gradul de aderenţă şi susţinere a ideii de stat? Priviţi cum sunt tratate şi asumate noţiunile de spion şi spionaj. Cât despre purtătorii acestor atât de onorabile şi nobile îndeletniciri, numai în – şi ai României să nu fi. Deşi, priviţi, la spionii altora care fac cariere impresionante. Desigur, pentru alţii, în această ţară a nimănui.? (p.174) Rezultatul? O ţară din lumea a treia nu putea produce decât cetăţeni de condiţia a treia. Spre asta a şi fost îndreptată şi ajutată România, în periplu actual european. (România, 1989, şi români ca experiment, 2009) (p.16), până când preşedintele şi patriarhul încep dialogul în vedera unirii cu Roma şi românii vor ieşi din cercul vicios, subdezvoltare, dictatura, revoluţie, haos, democraţie, subdezvoltare, dictatura, revoluţie, haos!

Şi pentru că în Europa de vest confuzia să fie totală, cei aleşi merg atât de departe pe urmele greco-fanarioţilor, că pe ex-regele care a predat comandantul armatei inamicului, pe spionii trădători, pe ţigani care îi compromit, îi supun paradoxal unei discriminări pozitive cu spaga şi comision. Politic corect. Trădătorii străini de neam ca şi şi ţiganii sunt reabilitaţi şi recompensaţi, li se retrocedează palate şi aur, primesc certificate de revoluţionari, scutiri de impozite, spaţii comerciale, teren agricol şi intravilan, sinecure şi decoraţii. Comportamentul absurd e o formă de protest, de neputinţa sau chiar de  automutilare a celor, care nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului. Numai cu ajutorul literaturii absurde mai pot fi înţeleşi „Lunatecii” lui Vinea din Bucureşti. Urmuz se sinucide la şosea, Ionesco şi Tristan Tzara fug în absurd la Paris. Acest exotismul oriental a la El ingenioso hidalgo pune însă nolens volens la îndoială voinţa ortodoxiei moldo-valahe de a se adapta raţionalităţii statale din occident, normelor şi valorilor romano-catolice. Mai ales că vizita Fericitului Ioan Paul II la Bucureşti, mâna de ajutor întinsă generos de Roma a rămas fără răspuns.

Prof. Dr. Viorel ROMAN
Akademischer Rat a.D.
Bremen, 23 octombrie 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

4 moduri de a asorta sneakersii cu orice ținută

„Moda se schimba, dar stilul rămâne” – spunea cândva celebra creatoare de moda Coco Chanel…