Adrian Cocosila – „Este pacat sa radem?”

Crestinul este omul bucuriei. Nu-i este strain rasul, dar nu rade de orice. Iar cand rade, nu o face din motive medicale: pentru a evita bolile cardiace sau ca sa-i creasca toleranta la durere, dupa cum marturisesc cativa semeni de-ai nostri. Rade pentru ca se bucura de viata.

Iar cand rade, nu gasesti in el nimic grosolan, josnic sau afectat. Nu-l vezi tavalindu-se pe jos. Nu o face nici fortat, teatral sau artificial. O face cu delicatete, incat simti cum si prin zambet ti se daruieste.

Dar cum diavolul nu doarme in rautatea sa, cauta sa se foloseasca si de ras ca sa-l castige pe om. Si asa se face ca rasul ajunge sa zamisleasca batjocura, ocara si vorbele rusinoase. De rasul acesta necuvenit trebuie sa ne ferim. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne cere ca vorbirea desarta si gluma proasta sa nu iasa de pe buzele noastre: „Nici vorbe de rusine, nici vorbe nebunesti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degraba multumire” (Efeseni 5, 4).

Pentru ca multi am pierdut bucuria de a trai, s-a ajuns la crearea nevoii de a rade prin declansarea rasetelor de fundal. Si e dureros sa vezi cum omul este fortat sa rada. Dar tot atat de grav este ca e pus in situatia de a rade de Biserica, Sfintele Taine, etc. Si cum orice mesaj indus prin ras are sanse mai mari de a fi acceptat, rasul devine un mijloc prin care se poate cultiva ceea ce este rau, vatamator omului.

Rasul in sine nu este un pacat. Asa ca nu trebuie sa cautam sa-l suprimam. Trebuie doar sa-i dam masura cuvenita, sa nu ajungem sa radem nebuneste. De altfel, intr-una din rugaciunile de seara, Biserica ne indeamna sa cerem iertare pentru acest ras nefiresc: „…sau nebuneste am ras…”.

Deci, nu este pacat sa radem. Insa daca rasul nostru de zi cu zi este batjocoritor, e semn ca zidim in noi rautatea.