Marian MALCIU: “Acţiuni şi reacţiuni”- cap. 3/1 / Romanul ISPITA

Adânc marcat pentru că nu-şi dădea seama de ce a fost chemat, cu teamă crescândă pe măsură ce-şi făcea inventarul acţiunilor legale şi mai puţin legale din ultimele două-trei luni, Fănel a bătut la uşa cabinetului de lucru al şefului Serviciului furturi de autovehicule. Venise în grabă, răzbind cu greutate în traficul intens al capitalei.
            Deşi în acest sfârşit de august nu erau temperaturi înalte, cămaşa i se lipise de piele şi pe ceafă se prelingeau în voie picături de sudoare până sub betelia pantalonilor. Curtea de pe Candiano Popescu i s-a părut neîncăpătoare pentru atâţia oameni care se mişcau în grabă, în timp ce alţii păreau a fi toropiţi de o aşteptare lungă, nejustificată…
            A intrat aparent degajat, după ce a reuşit să arboreze zâmbetul „de lucru”, cum îl numea el mai în gluma ori mai în serios, a salutat cu respect exagerat secretara şi a dat ocol încăperii cu privirea pentru a saluta şi eventualii şefi de birou şi compartimente sosiţi la convocarea şefului. Era convins că urmează o şedinţă operativă de lucru. Constatând că este singurul sosit, a privit-o surprins pe secretara ce zâmbea complice în timp ce răsfoia cu dexteritate câteva dosare înşirate pe birou.
            – Câteva minute, domnule inspector, vă rog să aşteptaţi. Domnul comisar şef vorbeşte la telefon. Luaţi loc.
            – Da, da, mulţumesc, sărut mâna!
            S-au scurs mai multe minute, timp în care Fănel a reuşit să se calmeze. „Dacă sunt singurul chemat, înseamnă că este ceva personal de discutat. Nu sunt probleme de serviciu. Oricum, şeful este mulţumit de activitatea mea. Dar, de ce nu mi-a spus la telefon? Precis pune vreo pilă cuiva, ca de obicei, ori…da! Poate fi şi asta. E ceva vreme de când nu i-am lansat o invitaţie şi poate că… Nu-i bai! Chestiile astea se rezolvă repede…”.
            – Domnul comisar şef vă aşteaptă, domnule inspector, i-a întrerupt vocea secretarei şirul gândurilor.
            – Am onoarea să vă salut, domnule! au fost singurele cuvinte auzite până ce uşa capitonată s-a închis.
Fănel a ieşit după o jumătate de oră, a traversat anticamera fără să observe şi să salute secretara, semn că era adânc preocupat de cele discutate cu şeful Serviciului. Şi nu-l îngrijorase faptul că i s-a imputat lipsa de colaborare cu colegii Biroului de Cercetare Penală. Nici critica pentru „paşii pe loc” în trei cazuri de furturi de autoturisme cu autori neidentificaţi nu-l frământa, ci conţinutul hârtiei pe care i-a fluturat-o sub ochi înainte de a o rupe şi a o arde în scrumieră. Erau doar trei fraze: „Eşti în atenţia celor de la Inspecţia Internă care au început cercetări. Să nu se ajungă mai departe. Ai telefoanele ascultate”.
            Până la sfârşitul programului de lucru a frunzărit hârtii de tot felul, fără să se poată concentra la conţinutul lor. A plecat direct acasă, deşi ar fi dorit să se răcorească la o terasă. Anca era în tură prelungită. Nu a putut mânca nimic. A făcut duş cu apă rece şi s-a lungit pe pat cu ochii aţintiţi pe tavan, înfăşurat într-un prosop mare şi moale de baie
            Nu a avut parte de prea multă odihnă. Sunetul soneriei i-a risipit noianul de gânduri asupra cărora medita atent. A aruncat neglijent prosopul, a îmbrăcat la repezeală pantalonii scurţi şi un halat uşor de vară înainte de a deschide uşa…
                                                                        *
            După mai bine de o săptămână de la ultima lor întâlnire, Gabi se înfiinţa la uşa Ancăi. Mare surpriză pentru ea să-l vadă pe Fănel în cadrul uşii şi nu pe prietena ei. Nehotărâtă, cu ochii aţintiţi la pectoralii bărbatului bine reliefaţi de halatul lăsat neglijent cu reverele larg desfăcute, Gabi a făcut un pas înapoi parcă dorind să plece şi, după ce a clipit mărunt din ochi de mai multe ori, a reuşit să-şi ascundă emoţia amestecată cu o dorinţă nelămurită şi să vorbească parcă mai amical ca de obicei:
            – Oho, ce minune să te mai vadă omul pe acasă! Salut, bine te-am găsit! Ce face Ancuţa?
            – Salutare, bine ai venit! Dar haide, intră! a îndemnat-o Fănel zâmbindu-i şăgalnic şi retrăgându-se către interior pentru a-i face loc. Observase reacţia şi privirea ei, dar s-a abţinut în a face vreo remarcă şi nici halatul nu l-a strâns mai mult. A continuat să vorbească pe acelaşi ton, privind-o mai atent: Anca este de serviciu… Până mâine dimineaţă. Scuză-mă, te rog, făcusem un duş şi mă relaxam puţin. Mă schimb imediat.
            – O, păi nu este nevoie. Mă retrag… Îmi pare rău că te-am deranjat şi dacă Ancuţa nu e…
            – Stai, dragă, că nu te mănânc! De mult nu am mai avut ocazia să discutăm…
            – Ei, nu au trecut luni sau ani, dar nu pot sta mult. Cezar e cu copiii acasă… Ce mai faci, cu ce te lauzi?
            – Bine, merci, dar fără laude. Viaţa obişnuită şi cam atât… Poftim pe fotoliul acela, am să rămân aşa dacă nu te deranjează…
            – Da, nu este o problemă… Şi, nimic nou sub soare, nicio cucerire vrednică… de milă?
            – Nu am timp de asemenea cuceriri, ştii bine cât de ocupat sunt… Şi nici plăcere nu-mi fac. Am femeia mea care….
            – Ei, lasă, lasă, l-a întrerupt Gabi zâmbind ironic, că mai ştim şi noi cum ţi se plimbă ochii după toate fustele!
            – Da??? Şi… după a ta, cumva?!
            – Ba bine că nu… Ţi-am prins privirile de mai multe ori. Negi că-mi ştii toate dimensiunile?!
            – …Nu, nu sunt sigur, dar dacă te-aş lua în braţe…n-aş greşi măsurătoarea…
            – Ai vrea, nu?
            – Dar ce, tu nu ai vrea?
            – Află că am vrut cândva. Mă îndrăgostisem de tine… De fapt… şi acum mai sunt, dar aşa ca între prieteni, înţelegi, nu?
            Fănel simţea cum ochii jucăuşi ai femeii îl sfredelesc până-n adâncuri şi scânteierea lor vioaie înoată într-un amestec de dorinţă şi umor. Nu ştia ce să creadă şi, mai ales, cum să reacţioneze la o aşa provocare neaşteptată din partea prietenei soţiei sale. O mie de secvenţe din conduita lor pe timpul întâlnirilor de familie, de priviri, de gesturi şi de nuanţe ale vocii ei se derulau parcă în fracţiuni de secundă. „Se joacă cu mine ori spune ce simte cu adevărat? Şi dacă mă încearcă şi dă apoi raportul? Să fi pus la cale cu Anca o chestie de asta? Nu, nu cred. Am văzut-o şi eu cum mă privea uneori… Şi e bună, rău, femeiuşca, fierbinte de te topeşti în ea rapid… Fie ce-o fi, trebuie să încerc. Suntem singuri”, a concluzionat după numai câteva clipe:
            – Gabi… nu crezi că ar fi bine să-ţi verifici sentimentele, să ştii ce ai de făcut?
            – Adică…cum? Ce să fac? Concret, te rog…
            – Acum, în seara asta… poate altădată, dacă te hotărăşti, te-ai putea convinge. Ai dreptate, nu-mi eşti indiferentă. Imi placi foarte mult. Esti frumoasă! Eşti atât de sexi încât nu cred că este vreun bărbat care să nu întoarcă după tine capul…
            În timp ce vorbea, din ce în ce mai încet, aproape şoptit, Fănel o privea adânc, fără să observe că ea-l ascultă plină de haz şi mai apoi de uimire, cu ochii larg deschişi. S-a apropiat, puţin câte puţin, până când ea s-a ridicat de pe fotoliu, a întins braţele şi şi-a proptit palmele în pieptul lui, oprindu-l. Gabi simţea cum inima-i bate cu putere şi picioarele începuseră să-i tremure uşor. Gândea rapid, fără să-şi ia ochii de pe chipul lui ce părea tot mai încordat:
            „Nebunul ăsta chiar mă zăpăceşte până la urmă. Şi nici prin cap nu-i trece că îmi place cu adevărat… Ce simplu ar fi… Şi Cezărelul meu?! Şi Anca?! Şi ce-ş avea de câştigat? Un sfert de oră poate de satisfacţie, de plăcere, că de fericire nu poate fi vorba în niciun caz… Aş putea păstra secretul toată viaţa. Şi conştiinţa mea, ce fac cu ea? Să-mi trădez cea mai bună prietenă pentru o partidă de sex? Nu cred că se merită şi nu voi ceda.”
            – Da, Fănele, m-am hotărât! Îmi placi aşa cum eşti, fără să te apropii mai mult de mine şi fără să încerci ceva. Citesc în ochii tăi dorinţa asta şi… chiar mai mult… Stai cuminte pe fotoliul tău!
            – Totuşi… ce pierzi? De ce ţi-e teamă? a întrebat iritat Fănel, neobişnuit cu refuzul în asemenea împrejurări.
            – Nu mă tem de tine şi nici de mine. Pierd respectul tău şi prietenia Ancăi. Ţin la amândouă mai mult decât crezi tu.
            – Te voi respecta şi mai mult dacă…, a încercat Fănel să o convingă, privind-o în adâncul ochilor cât putea el de seducător.
            Gabi l-a întrerupt imediat, încruntându-şi sprâncenele şi săgetându-l cu o privire metalică, rece şi batjocoritoare:
            – Hai să fim oameni serioşi, Fănele! Din cele care ţi-au cedat… respecţi vreuna? Cu ce o onorezi? Cu promisiuni de căsătorie după… divorţ?!… De asta nu vrei să ai copii?!
            – Te rog! Nu vreau să discutăm despre această problemă. Rămânem prieteni, dar să ştii că eu… cu adevărat te doresc şi… , nu vroia să renunţe cu una cu două, bărbatul, deja înfierbântat şi orgolios.
            – Bine zis, Fănele… Mă doreşti, nu mă iubeşti… Instinctele primează la tine, nu sentimentele… De mult timp mă întreb: cum de te iubeşte atât de mult soţia ta?
            – Poate că o fac fericită… Te pot face şi pe tine…, s-a înverşunat Fănel, abia stăpânindu-se.
            – Să crezi tu, omule, că numai actul sexual face fericită o femeie?! Este o componentă a unui sistem larg de elemente, dar nu definitoriu… Tu nu ştii să fii fericit, omule! Am încheiat discuţia, a rostit Gabi autoritar. Fă-mi loc să trec!
            Şi pentru că Fănel rămăsese încremenit, privind-o cu surprindere, l-a împins privindu-l cu milă amestecată cu dispreţ şi a ieşit destul de tulburată, trăgând uşa după ea fără să mai salute ori să privească înapoi…
                                                                       *
            Întâmplător, uşa a fost închisă cu putere. Gheorghe s-a uitat înciudat la ea, a ridicat din umeri, s-a îndreptat către masa de la fereastră şi a scotocit în sertarul ei până a găsit un cuţit. A început să taie plicul pentru care plecase supărat din gradină când a auzit câinii lătrând de parcă intrase ursul în ogradă. S-a calmat el destul de mult când i-a zis poştăriţa că i-a scris băiatul din Bucureşti, dar avea şi multă treabă de făcut.
            Când a plecat Valentin în străinătate, toată lumea din sat l-a fericit. Numai el, bietul Gheorghe, ştie cum a stat cu inima strânsă câţiva ani, cu teama în suflet, până băiatul a venit şi s-a stabilit în ţară. Era singur. Soţia lui, Maria, se stinsese încă de când băiatul era în clasa a zecea de liceu. La câteva zile după înmormântare, înainte de a pleca la şcoală, i-a vorbit cu lacrimi în ochi:
            – Fiule, îmi este greu de tot acum, că rămân singur. De gospodăria asta e mare nevoie. Este singura noastră avere. Nu am alta. În casa asta ţi-a dat mama ta viaţă. Cu munca mea şi a ei la colectivă şi aici, din roadele grădinii şi ale câmpului, te-am crescut. Te-am făcut mare şi te-am dat la şcoală…
            – Tată, nu mai spune…, a încercat Valentin să intervină, dar lacrimile i-au inundat faţa şi suspinele înăbuşite în gât l-au împiedicat să vorbească.
            – Ştiu ce vrei să zici, băiatule…Lasă, ascultă la mine şi bagă bine în cap ce-ţi spun…Învaţă! Învaţă mult şi bine, să nu mai vii la munca câmpului. E greu, băiatul tatii, e tare greu… Să înveţi, să mergi mai departe, cu bursă dacă poţi. Dacă nu… oi vedea eu cum te ţin, da’ nu este mai mare supărare după ce s-a prăpădit Maria, cum ar fi să nu ajungi la oraş. Pe picioarele tale, pe munca ta, pe banii tăi, fiule!
            – Da tată, îţi promit că aşa va fi…
            – Aşa să fie şi Dumnezeu să te ajute! Nu te înhăita cu băieţi din ăia crescuţi în palmă. La oraş sunt multe ispite, băiatule şi multă lume stricată. Şi femei multe. Oi avea tu timp pe urmă de toate. După ce ai munca ta cinstită şi banii tăi. Să nu te lăcomeşti la nimic. Lăcomia te distruge. Şi să nu-l mânii pe Dumnezeu, orice greutăţi ai întâmpina vreodată. Să fii cinstit…
            – Nu fac eu prostii, ştii matale că eu…
            – Ştiu ce am crescut şi cred în tine. Să nu mă faci de râs. Neam de neamul meu nu a cunoscut ruşine de vreun fel. Am fost săraci, ştii bine. Dar cinstiţi şi muncitori. Aşa să fii şi tu…
            Anii au trecut destul de repede. Nea Gheorghe a lu’ Cristea, cum era numit de mic în sat, după ce a primit cele trei hectare de pământ cu care intrase cândva în CAP, s-a înscris într-o asociaţie cu alţi foşti colectivişti. Dacă ar mai fi avut animalele de tracţiune şi utilajele lui agricole, ar fi muncit singur. Îl împovărau taxele pentru diferitele lucrări agricole, dar era harnic, ambiţios şi hotărât să facă faţă. Dorea cu tot sufletul ca fiul său să ajungă mare. Şi a ajuns…
            „Hm, face nuntă mare, băiatul tatii! Bine că am timp să-mi termin lucrările. Auzi la el, să-mi dea bani ca să plătesc pe alţii să-mi lucreze pământul! Aşa mă ştie el pe mine, neputincios?! Le fac pe toate. După ce mă întorc culeg şi via. Cum să mă duc cu mâinile în buzunar! Am şi eu haine, de ce să-mi cumpere el? Nu te fac eu de râs, băiatul tatii! Mi-am luat şi costum şi pălărie. Da’ nu pot veni cu o săptămână înainte. Am şi eu rostul meu aici, fiule. Las’ că merg mâine la primărie să-ţi dau telefon. Ai tu destule de făcut, nu să-mi porţi mie de grijă… Zice că e frumoasă fata… O fi, că şi el e frumos, mândru şi voinic. S-o ia pe măsura lui, uite aşa cum a fost biata maică-sa… O să vin mâine la cimitir, Marie, ca să-ţi povestesc de băiatul nostru. O să fii şi tu mândră de el. Ei, gata! Să merg în grădină, că mai e multă treabă de făcut…”.
Sprijinindu-se de masă, nea Gheorghe a trecut la ale lui frecându-şi mâinile satisfăcut, uşor adus de spate atât de vârstă cât şi de grijile ce l-au tocat încet, puţin câte puţin, an de an.

                                                                       *

            În fiecare an, în timpul concediului de odihnă ori cu ocazia unei mari sărbători religioase, de Sfintele Paşti ori de Crăciun, Fănel mergea acasă la părinţi pentru două sau trei zile. După ce s-a căsătorit, vizitele s-au rărit. La început ori la sfârsit de concediu, rămânea cu Anca aproape o săptămână pe an şi atât. Şi tare mult o îndrăgeau pe fată părinţii lui şi o tratau ca pe propriul copil.
            Doamna Elena, „mama Nuţi” după cum i se adresa nora, discuta cu ea câte-n lună şi-n stele când rămâneau singure la cafea. Ea nu fuma, dar nu se simţea deranjată când Anca îşi aprindea ţigara la fiecare ceaşcă în parte şi povestea cu lux de amănunte fiecare întâmplare deosebită din timpul concediului ori momente amuzante de la serviciu. Spălau amândouă vasele, făceau prăjituri împreună şi puneau „ţara la cale” chiar dacă ştiau prea bine că, în final, doar planurile bărbaţilor erau puse în aplicare.
            Fănel era mai stingher, rezervat în orice dialog şi părea a nu fi interesat de vreun subiect, mai ales în prezenţa tatălui său. Din politeţe, asculta aparent atent şi punea câte o întrebare menită a schimba direcţia discuţiei de câte ori se aducea vorba despre căsnicia sa ori despre serviciu. În primii doi, ani povestea cu lux de amănunte despre programul său şi problematica complexă a circulaţiei rutiere şi pietonale în Bucureşti. Nu uita să relateze, cu deosebită plăcere, despre unele intervenţii ale sale în trafic ori despre întâmplări pline de haz ale colegilor săi.
            Vorbea mult despre relaţia sa cu Anca, până i-a devenit soţie şi, mai apoi, până când a avut acea discuţie cu tatăl ei. Era sigur că nimeni nu ştia ce au vorbit acolo, în biroul socrului. Acesta subliniase foarte clar că totul rămâne între ei dacă el, Fănel, nu va mai oferi o asemenea ocazie „degradantă, dezonorantă şi oricum vrei tu s-o numeşti, iresponsabilule!”.
           De la vizită trecut mai bine de un an. Câteva telefoane, din ce în ce mai rar, apoi nicio veste…
            – Mai e puţin până începe anul şcolar, Mitică… Ce ai zice tu dacă dăm o fugă până la Bucureşti? Mai ai câteva zile de concediu şi mă gândeam că…
            – În zilele acelea mergem undeva în vreo staţiune, să ne mai relaxăm şi noi, nu vrei?
            – Ei, cine nu ar vrea, dar… copiii n-au mai dat semne de viaţă cam de mult, ştii bine.
            – Şi? Acum vrei să ne rugăm de ei, a mormăit bărbatul vizibil iritat. Când aţi vorbit ultima oară?
            – Ultima oară… a sunat Anca din Vatra Dornei. După ce au venit din Grecia. Ştii că prin iunie, parcă…
            – Aha! Iată că suntem aproape la sfârşit de august. Băiatul nostru a uitat că mai existăm… Au cheltuit prea mult pe unde au fost şi nu mai au bani pentru telefon…, a subliniat el plin de năduf, fără să-şi poată ascunde amărăciunea.
            – Ei, nu o lua şi tu aşa… Au şi ei probleme, au serviciu. În capitală e mai încărcată viaţa, mai grea, ştii bine.
            – De ce nu le dai un telefon? Sună-i acasă!
            – Eu ştiu…? A şoptit Elena îngândurată şi vizibil îngrijorată. „Dacă aveau probleme, dădea băiatul un telefon. Sau, mai degrabă Anca, mititica de ea, că ea este mai comunicativă. Parcă ea ar fi fiica şi Fănel al nostru ar fi ginere. Uf, cât de mult s-a schimbat băiatul ăsta, Doamne! Dacă ar avea un copil poate că ar fi altfel. Dar nu vrea. Anca, sărăcuţa, a fost sinceră când mi-a spus că îşi doreşte mai mulţi copii dar el nu vrea să audă de aşa ceva. Nici nu m-a lăsat să vorbim despre asta. Hai să dau telefon, totuşi, că am inima grea de parcă se întâmplă ceva rău cu el, Doamne fereşte!”.
            Doar câteva secunde a stat Elena în cumpănă, strângându-şi buzele şi privind lung telefonul aşezat pe o noptieră, dar acest răstimp i s-a părut o veşnicie soţului care-i privea întrebător chipul brăzdat de umbrele vizibile ale îngrijorării…