Marian MALCIU: “Destăinuiri”- cap. 2/3 / Romanul ISPITA

– Eu sunt fericit, iubito, cu ei ori fără ei acasă, atâta timp cât ştiu că şi ei sunt fericiţi acolo unde se află…
            – Bine, bine, dar…puteai da un telefon…
            – Şi surpriza unde mai era, iubito? Uf, dar cât ai fumat de miroase atât de urât aici?!
            – A fost Anca pe la mine şi… s-a mai descărcat şi ea. Cui să mărturisească ce o roade? N-am avut timp să aerisesc. Abia a plecat de vreo cinci minute…
            – Aha, înţeleg… Ştii, dacă-mi oferi ceva dulce… poate îţi povestesc ceva tare despre prietena ta… Ce zici?
            – Ce să zic? Că eşti un neserios, un şantajist, un nesuferit, precum te-am cunoscut acum cinci ani!
            – Vai de mine! Asta înseamnă că nu mă iubeşti şi nu înţeleg de ce suntem împreună şi avem o familiuţă care…
            – Taci, Cezărele, până nu mă răzgândesc, că nu mai prinzi ciorbiţă fierbinte!
            – Nu-i bai, că am mâncat la mama şi acum te mănânc pe tine cu fulgi cu tot!
            – Doar dacă mă prinzi, lăudărosule, a lansat Gabi provocarea înainte de a-i arunca un şerveţel de la chiuvetă pe cap şi a fugit după masa pe care încă se mai găseau resturi de mâncare, ceşti si pahare.
            Cezar a alergat-o în jurul mesei de câteva ori, apoi în sufragerie şi, nereuşind s-o prindă, a urmărit-o până în dormitor, hohotind de râs:
            – Aici vei sfârşi tragic, pe eşafod, trădătoareo!
            – Să văd eşafodul dacă-i suficient de puternic să mă susţină, călăule!
            – Te leg la mâini, te leg la ochi ori te dezbrac? Cum preferi să mori?
            – Ultima variantă şi cât mai repede că m-am înfierbântat de tot, sadicule!
            S-au aruncat pe pat şi s-au tăvălit în hohote de râs, îmbrăţişându-se, sărutându-se şi ajutându-se reciproc să-şi dezbrace puţinele haine ce le mai purtau. Trupurile lor tinere se arcuiau şi se destindeau într-o armonie desăvârşită, netulburate de lămpile ce rămăseseră în funcţiune şi făceau să strălucească pe piele broboane de sudoare fierbinte ce se alergau din ce în ce mai repede. Când finalizarea s-a realizat simultan, Gabi se găsea deasupra, triumfătoare, fremătând încă cu ochii închişi şi cu mâinile-i mici peste mâinile lui care-i acopereau sânii frumoşi ce se lăsaseră frământaţi şi sărutaţi de gura lui fierbinte.
            Oftând a plăcere şi uşurare, fără să-şi schimbe poziţia, a deschis ochii, l-a privit cu dragoste şi l-a întrebat:
            – Cum a fost ciorbiţa, fierbinte?.
            – Minunată, draga mea, ca întotdeauna!           

            – Atunci… află că nu cobor până nu-mi spui ce ai promis…
            – Oho, numele tău este femeie, profitoare mică ce eşti! Altfel, nu aveam parte de o porţie?
            – Ba da, dragul meu, ştii foarte bine că da,
            – Ei bine, în seara asta l-am văzut pe Fănel cu o brunetă frumoasă…
            – Nu se poate! Unde şi când?!
            – Ieşeau din restaurantul de lângă părinţii mei când mergeam cu băiatul acolo. Păreau că se cunosc destul de bine…
            – Wow! Anca mi-a spus că era la o şedinţă ori vreo acţiune de noapte, dar avea îndoieli…
            – Mai degrabă presimţiri, sărmana! Te rog să nu-i spui nimic. Poate a fost doar o întâmplare. Am să vorbesc eu cu el, mai întâi.
            – Ce întâmplare să fie? Ieşind din restaurant… e clar că au fost împreună. Am observat că se cam uită după femei, chiar dacă nu o înşeală pe Anca, deşi… Iar dacă tipa era şi frumoasă…
                                                       

                                                                        *

            Mariana era o femeie frumoasă şi conştientă de acest fapt pe care nu-l considera ca fiind o calitate a sa. Era convinsă că totul vine de la Dumnezeu, inclusiv frumuseţea, ca dar al minunatului proces de creaţie. Se considera datoare să întreţină, să păstreze acest dar şi să nu-l folosească pentru obţinerea de avantaje, indiferent de natura acestora.
            Trecuse prin câteva momente de cumpănă ori prin „încercări”, cum le numea ea, care o provocaseră să cucerească băieţi cu stare materială solidă ori oameni de afaceri bine văzuţi în societate, care o priveau admirativ şi veneau cu propuneri mai mult ori mai puţin decente. Chiar şi încadrarea în funcţii foarte bune ar fi fost rezolvată dacă ar fi cedat folosindu-se de frumuseţea ei. Nu a cedat şi era mulţumită de hotărârile luate. Şi nu se ruşina că este chelnăriţă cu studii superioare. Ocupase postul fără intervenţii, fără şpagă şi fără ochi dulci.
            Mariana era convinsă că sunt fericiţi cei ce muncesc pentru lucruri mici şi mari. Cei cărora viaţa le pune capcane, iar ei ştiu să le ocolească.
            Ea era femeia convinsă că fericirea este o stare de graţie… că este atunci când primeşti o floare fără motiv, când nici măcar ploaia insistentă şi rece nu-ţi poate şterge soarele din priviri ori când te atinge pe nas primul fulg de nea sau când picoteşti în cada plină de spumă.
            Tot drumul, cu metroul şi apoi pe jos, până acasă, a trecut în revistă întreaga conversaţie în care Fănel abordase, printre altele, problema fericirii. Era de acord cu afirmaţia lui: „sămânţa fericirii există în fiecare dintre noi. Cu toţii vrem să fim fericiţi. E în natura noastră să căutam fericirea”.
            Dar nu putea fi de acord cu modalităţile în care el părea că înţelege a-şi clădi fericirea. În primul rând, îl condamna pentru acel gest urât de a ascunde faptul că este căsătorit. „Dacă are familie, de ce îşi caută fericirea în afara ei? Poate fi el fericit dacă nu-şi face soţia fericită, dacă frecventează restaurante în lipsa ei şi face curte altor femei?! Oare el are impresia că dacă are maşină, apartament şi serviciu bun, i se permit şi escapade care să-l facă fericit? Hm! Curios mod de a vedea lucrurile. Păcat că este bărbat frumos şi pare destul de inteligent, chiar dacă nu înţelege că fericirea nu poate fi decât acea situaţie de fapt care te face să vibrezi înlăuntrul tău şi-ţi umple ochii de lacrimile bucuriei şi mulţumirii ce-ţi înfioară tot trupul şi simţirea când faci un bine cuiva, când ajuţi pe cineva, când iubeşti şi ţi se răspunde cu aceeaşi monedă, când priveşti joaca copiilor tăi şi zborul păsărilor cerului ori hârjoana mieilor pe tăpşan sau când ai atins cu pieptul crestele valurilor mării sau ale munţilor trufaşi şi ai mângâiat cu privirea primii toporaşi ai primăverii şi primele flori de salcâm şi când asculţi melodia preferată ori povestea bunicului, de atât de multe ori auzită, sau bei apă proaspătă din izvorul de munte ce-şi repede apele limpezi către câmpia mănoasă…”
            În plus, Mariana era nemulţumită de mai multe aspecte şi regreta că povestea cu invitaţia la nuntă a rămas neterminată. „Cum poţi fi supărat ori nemulţumit că prietenul tău se căsătoreşte şi te invită la nuntă? Îl deranjează că un prieten este fericit şi îşi clădeşte propria-i familie? Nu, nu pot înţelege acest aspect, ori el nu mi-a explicat prea bine despre ce este vorba. Că doar nu se căsătoreşte individul acela cu amanta lui care-l părăseşte. Hm! Ar fi o idee…”

                                                                        *

            – La câte invitaţii avem confirmarea, dragule? Sunt două săptămâni de când le-am trimis, a făcut un calcul sumar Olga, plimbându-şi degetele jucăuşe pe ceafa bărbatului ce părea îngrijorat, în timp ce discutau despre stadiul pregătirilor de nuntă.
            – Da, aşa e şi foarte puţini nu au dat vreun semn de viaţă. Ar mai fi timp, câteva zile, până la data finalizării comenzii, a răspuns el parcă mai liniştit. Oricum, va trebui să riscăm şi să asigurăm câteva tacâmuri în plus, pentru a evita orice situaţie neplăcută.
            – Din provincie ori din capitală? De unde nu avem ştiri?
            – Surpriza este că toate sunt de aici.
            – Ei, haide, nu mai sta posomorât! În câteva zile se pot rezolva multe. Mai vrei puţină cafea? a întrebat ea ridicându-se de pe scaun după ce l-a sărutat ştrengăreşte pe vârful urechilor.
            – Nu, nu, mulţumesc Olguţa. Hai sa strângem masa şi să mai verificăm lista. Poate dăm câteva telefoane la cei care nu au confirmat, a hotărât el ridicându-se, să fim siguri pe ce mergem, nu e mai bine aşa?
            Olga şi-a dat acordul prin înclinarea graţioasă a capului. El a sărutat-o pe frunte, a sorbit ultima înghiţitură de cafea, a tras adânc din ţigară, a stins-o şi a început să adune resturile de mâncare. Valentin a cărat la chiuvetă vesela şi a început să spele cu grijă fiecare vas în parte. După ce au făcut ordine, au pus hârtiile pe masă, agendele telefonice, instrumente de scris şi au început verificările, nu înainte de a se săruta şi a se îndemna unul pe altul să fie atenţi şi operativi.
            Consultând întreaga documentaţie, foarte bine organizată pe familii, rude, prieteni, colegi ori obligaţii de serviciu, Olga a exclamat satisfăcută:
            – Hei, stăm bine! Doar şase familii nu au confirmat. Ce părere ai, dragule, mai eşti îngrijorat?
            – Nu prea mai sunt motive, Olguţa. Doar şase familii care pot da telefon în orice moment… Cine sunt?
            – Păi, văd că nu sunt dintre rudele mele… şi , uite, nici de ai tăi nu sunt… Da, toate rudele invitate au confirmat. E bine, nu?
            – E foarte bine, cum să nu fie, a răspuns Valentin satisfăcut cu adevărat de această constatare. Stai, mai e ceva, a oprit-o el observând că intenţiona să strângă hârţoagele. Restul, ia să vedem, verificăm pe rând… coleg de serviciu, directoarea ta, un prieten de al meu din copilărie… un fost coleg de liceu, poliţist la circulaţie…
            – Cine-i ăsta, domnul Nicolae?
            – Da, el este. Ia să văd dacă am numărul lui de telefon…
            – Stai puţin, nu te grăbi, a intervenit Olga privind câteva momente în gol şi încetând să mai zâmbească. Mă bucuram dacă nu-l invit…Cât ai fost plecat din ţară, omul a terminat o facultate, nu ştiu care. Cert este că s-a schimbat mult, nu mai e cum îl ştiai tu şi cum era când mi l-ai prezentat…
            Vocea-i devenea tot mai tristă pe măsură ce vorbea şi părea oarecum încurcată şi nemulţumită că a pătruns, fără să intenţioneze, într-o zonă a amintirilor neplăcute. Valentin a observat schimbarea de atitudine şi nu dorea să o deranjeze pe Olga, dar curiozitatea l-a îndemnat să insiste, mai pe ocolite, ca şi când nu l-ar fi interesat subiectul.
            – Când l-ai cunoscut tu? A, da! La petrecerea pe care am dat-o când am obţinut bursa de studii în străinătate… Şi ce spuneai, facultate? Ce să zic, însurat fiind, nu credeam că se va ambiţiona…
            – Datorită socrului, ştii tu, colonelul sau generalul de la Spitalul Militar. L-a bătut la cap sau aşa or fi plănuit de la început, nu ştiu, a încercat ea să se depărteze de subiect.
            – Aha, mi-amintesc… Fata, adică nevasta lui, a lui Fănel, că aşa-l cheamă, nu era asistentă medicală?
            – Ba da, mi se pare că lucrează acolo, cu tatăl ei.
            – A făcut şi ea medicina?
            – Nu, nu este medic, e tot asistentă.
            – Da, da … Cum de nu l-am văzut prin vreo intersecţie?
            – Ei, dragule, nu mai este agent de circulaţie, l-a lămurit Olga cu suficient sarcasm în voce, completând cu hotărâre informaţia: are grad de ofiţer sau cum li se spune acum, după reformă. A făcut ceva prostii pe acolo şi, ţi-am zis, are studii superioare omul… E la alt serviciu, ceva cu furturi…
            – O fi la judiciar sau cercetări penale, parcă aşa se spune la ei, a întrerupt-o Valentin în timp ce încerca să intuiască răspunsul la întrebarea ce-l rodea: „Cu ce a supărat-o omul pe Olga de este ea atât de înverşunată?”…
            – Nu, dragule, tot în domeniul maşinilor…
            – Stai, stai că am găsit un număr şi o să-l întreb pe el…
            – Nu, nu face asta deocamdată, te rog!
            – De ce? Nu trebuie să ştim? Am fost colegi de liceu şi prieteni destul de buni. Vreau să-l felicit, a argumentat Valentin privind-o în ochi oarecum calm, dar cu un început de suspiciune pe care greu o reuşea să o ascundă.
            – Tocmai de aia, că nu prea ţi-a fost prieten!
            Tonul pe care a rostit ea aceste cuvinte ce sunau ca un verdict, a fost neaşteptat de sobru, de dur, în măsură să-l alerteze de-a binelea pe Valentin. S-a ridicat de pe scaun, s-a apropiat de ea şi i-a luat cu blândeţe capul în mâini, a privit-o în adâncul ochilor şi a soptit:
           – Olguţa… am senzaţia că îmi ascunzi un anume ceva ori că nu mi-ai povestit tot ce trebuia să ştiu. Ce zici, iubito?
            – Nu am nimic de ascuns… Atâta doar că nu am vrut să-ţi strice liniştea un incident oarecum urât, dar lipsit de importanţă şi pe care îl dădusem uitării, a venit răspunsul ei rostit cu calm şi convingere, în timp ce-l privea cu sinceritate şi ridica încet braţele pentru a-l îmbrăţişa.
            Valentin a lăsat agenda pe masă şi s-a retras doi paşi, evitând să răspundă chemării braţelor ei. A aprins o ţigară şi a privit-o lung şi întrebător pe femeia ce urma să-i fie foarte curând, în mod oficial, soţie…