Melania CUC

Paul Polidor, ca un trubadur ieşind din smalţurile îngheţate peste porţelanuri de Maissen, poetul uimeşte, prin unele poeme este un fenomen aproape neverosimil, de conştiinţă socială într-o lume primejduită de vanitatea şi ipocrizia cotidiană.

I-am citit un grupaj din cele foarte multe poeme, versurile pe care le-am primit de la autor la mijlocul Făurarului. M-am simţit aruncată în „luptă” – o lume pe care o intuiam, dar care nu-mi „aparţinea, şi unde Unii şi Alţii, kosovarii şi sârbii, urlau separat, dar aduşi de poet, în acelaşi cor al disperării şi care nu mai avea nimic de-a face cu rugăciunile îngerilor, îngeri care îi privegheau cu făclii reci.

Aşezate în oglindă cu istoria sângerândă contemporană, poemele lui Paul Polidor sunt clare şi respirabile ca libertatea nativă a unui mânz sălbatic. Sunt şi sofisticate, – parte din poeme sunt esenţe scumpe depozitate în eprubete de sticlă foarte casantă, dar, tot textul, contextual, pot fi acel acid sulfuric, otrava capabilă să reducă la zero material, să îi permită ca prin moartea biologică, să se relanseze, să se realcătuiască. Pentru a pulsa la fiecare sintagmă, la semnul care lasă cale liberă intuiţiei, misterului, tu, cititorule, ai nevoie de exerciţiu şi de dibăcia fină de-a le prelua din litere esenţialul, a citi poemele lui Paul Polidor prin lentila iubirii de semeni.

Nimic desuet, nimic triumfal, nici o notă nu este falsă în concertul acesta aproape regal şi pe care Paul Polidor îl „dirijează” cu bucuria calfei unui lutier care ştie că este mai bun decât maestrul. Paul Polidor nu se clinteşte o secundă, nu poate fi întors de pe drumul său liric, el ştie, simte clipa şi presimte menirea pentru care a fost trimis să-i facă umbră ţărânii. Paul Polidor scrie simplu, artist plurivalent şi devotat viitorului, este soldatul care face de gardă dinaintea templului Artei.