O fetiţă sărăcăcios îmbrăcată şi desculţă, stand în genunchi, spală, cu o determinare exemplară, o bancă veche; aşa a înţeles să răspundă, cu entuziasmul curat al anilor ei, chemării pe care i-a adresat-o, cel mai probabil, doamna învăţătoare, care, în alt colţ al sălii de clasă, cârpeşte resemnată un perete bătrân, cu lut şi balegă de cal. Secvenţa, prezentată la un jurnal de sâmbătă, nu are mai mult de 20 de secunde, dar are, înschimb, (in)consistenţa ultimilor 20 de ani de căutări, de eşecuri şi de mult prea puţine reuşite ale învăţământului nostru. Pentru ca tabloul să fie complet în realismul său aproape agresiv, să spunem că totul se întâmplă în satul Fundătura, din judeţul Vaslui, într-o Românie tot mai puţin europeană, cu cât căutăm spre graniţa de est…

Nu vreau să practice ipocrizia atât de zgomotoasă, ce acompaniază fiecare început de an şcolar. Sunt, în general, adevăruri cunoscute şi doar câte un prefect rătăcit prin Vaslui se mai miră atunci când, văzând, evident, mult prea târziu, băncile scrijelite de atâtea generaţii de copii de la ţară, trăieşte, proaspătă şi uşor înlăcrimată, nostalgia propriei şcolarităţi…

În egală măsură, nu am să cedez tentaţiei de a spune că toţi profesorii sunt pe cât de buni, pe atât de ignoraţi de sistemul politic (e adevărat că nu se bucură de suficientă preţuire, poate şi din cauză că sunt complici cu amânarea fără sfârşit a unei drastic reforme interioare în multe, prea multe cazuri). Şi spun toate acestea pentru că ştiu că sunt profesori şi profesori şi că pe elevi nu-i învaţă, cu adevărat, decât cei dăruiţi de Dumnezeu! Şi pentru că, de fapt, pe copii nu-i învăţăm nici ceea ce vrem, nici ceea ce (încă) mai ştim, ci ceea ce suntem. Iar mulţi nu sunt… Iar cei mai buni dintre dascălii noştri poartă, nedrept, povara celor ce nu sunt decât nişte prezenţe formale sau a celor care şi-au părăsit catedra, nu fără a şterge pe furiş lacrimi… Oamenii vin pentru ceea ce ştiu şi pleacă pentru ceea ce sunt – ce trist şi adevărat sună!

Voi ceda, însă, bucuros tentaţiei de a spune că adevărata reuşită a învăţământului românesc stă în redescoperirea minunii ce se ascunde în sufletele copiilor pe care suntem chemaţi să-i educăm (ştiaţi că există un Jurământ al cadrelor didactice?). Cum minunea e prea aproape de noi, plictisiţi şi neatenţi, uneori, o ignorăm.

Uneori nici nu-mi vine să cred că Domnu’ Trandafir chiar a existat…

SURSA: http://www.expresuldesinaia.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…