Meleag exotic, cu aura legendara, insula Ada Kaleh de pe Dunare a fost acoperita in 1970 de apele lacului de acumulare Portile de Fier I. Se afla la aproximativ 3 km in aval de Orsova si avea o intindere de aproape 1,7 km lungime si 500 m latime. Era un punct turistic indagit, intre altele si pentru ca, gratie scutirii de impozite, preturile erau mai mici.


Turistii cumparau de acolo delicatese turcesti, giuvaieruri si tutun. Pe langa frumusetile naturale si obiectivele istorice, insula era vestita si pentru trandafirii din florile carora se obtineau ulei si parfum.

Fortareata geto-dacilor 
In limba turca Ada-Kale inseamna “Insula-Fortareata”, fiind o traducere din cel mai vechi nume atestat. Astfel, Herodot aminteste de Kyraunis, despre care scrie: “lungimea insulei este de 200 de stadii, ingusta, plina de maslini si de vita salbatica”. In limba dacilor, KYRAUNIS insemna chiar “Fortareata; Forta; Tarie”, de unde romana a mostenit coroana, gorun, goarna s.a. Variante tracice atestate sunt: numele feminin Coronis si toponimul Corinium.
Insula a intrat din stravechime in legende. Astfel, pe vremea argonautilor se mai numea si YERNIS, cu siguranta in legatura cu DIERNA, numele dacic al Orsovei. Se spunea in antichitate ca era un loc atat de minunat incat si Hercules a dorit sa cucereasca acest taram al uriasului Geryon. Tot o denumire mitologica a fost si ERYTHIA , care inseamna tot “Fortareata” (cf. rom. aret “straja; aparare”). Elinii ii mai spuneau si Cotinusa, adica ostrovul maslinilor salbatici. La Cornelius Nepos, insula apare cu numele de Cerne, tot in legatura cu cetatea Dierna precum si cu raul Cerna din apropiere.
Climatul acestei insule deosebite era mediteranean si submediteranean, iar vegetatia ei era luxurianta, cum nu prea mai avem in zona noastra temperata.
Intaia atestare medievala a ostrovului dunarean este un raport al cavalerilor teutoni, din 22 februarie 1430, despre fortificatiile din Banat, unde se spune de “insula Saan cu 216 oameni”. Dupa ce, in 1438, Ioan de Hunedoara a devenit ban al Severinului, el a dezvoltat  fortificatia insulei. Din anul 1526 a inceput stapanirea otomana in zona Portilor de Fier, de cand insula a primit numele de Ada Kale. Se pare ca h-asul final a fost adaugat de vreun imam, iar denumirea Ada-Kaleh a fost adoptata si de localnici, impunand-o oficial. Dupa primul razboi mondial, numele cu grafemul h al insulei apare in documente, in dictionare, in inscriptii, firme, etichete, precum si in actele de identitate ale localnicilor. Asadar, nu trebuie sa i se stearga ultima litera, cum au propus unii istorici de astazi.

In zbuciumul vremurilor
Din pricina pozitiei strategice a ostrovului, in indelungatul conflict austro-ungar cu cel otoman Ada-Kaleh a avut o importanta deosebita. In anul 1689 armata austriaca a construit o fortareata de caramida, rebotezand insula cu numele de Carolina. In deceniile urmatoare, stapanirea ei s-a schimbat de mai multe ori intre Imperiul Habsburgic si cel Otoman. In urma Tratatului de Pace de la Belgrad, din 1739, insula a ramas a turcilor, cu scurte intreruperi in favoarea austriecilor intre anii 1789 si 1791.
Dupa curmarea Revolutiei de la 1848, la interventia armata a Portii Otomane, instigata de Rusia, fruntasii gruparii bucurestene au fost arestati in dupa-amiaza zilei de 13 septembrie 1848, amenintati ca mai apoi vor fi surghiuniti in Austria, urmand sa fie scosi din tara la Orsova. Calatoria pe Dunare, cu ghimii trase la edec, de la Rusciuk pana la Ada-Kaleh, a durat trei saptamani. Fruntasii Revolutiei au sosit pe insula in ziua de 15 octombrie 1848. Iata ce scrie Dimitrie Bolintineanu: “Trecuram locul cataractelor pe jos, caci barcile nu putura sa mearga mai departe. In dreptul insulei Ada Kale o barca ne lua si ne duse pe insula aceasta. Aici ne dusera la seraiul guvernorului militar. Acest serai era o casa veche, jumatate darapanata, o bucatarie parasita ne fuse camera noastra a tutulor”. Dupa mai multe peripetii, revolutionarii scapa de sub escorta turceasca, ajungand la Semlin, de unde vor lua drumul pribegiei la Paris, la Viena, la Palermo.
Uitata la Congresul de Pace de la Berlin, din 1878, Ada-Kaleh a ramas posesiune turceasca, aflata sub ocupatie austro-ungara pana in 1918/1920, cand a devenit teritoriu romanesc. Cei mai multi locuitori erau de orgine turca.

Dragoste si moarte
Printre romanii, sarbii si bulgarii de pe malurile Dunarii, in preajma locului unde se intalnesc cele trei hotare, circula o stranie legenda despre o dragoste sfarsita tragic. Se spune ca una dintre numeroasele fete ale unui sultan, cea mai frumoasa si mai isteata, Aise, era preferata tatalui sau, care ii satisfacea toate mofturile. Unul dintre aceste capricii a fost vizitarea ostrovului dunarean despre frumusetea caruia Aise auzise povestindu-se printre femeile din seraiul imparatesc din Tarigrad, cum i se mai spunea Istanbulului. Intr-o primavara timpurie si frumoasa, printesa, insotita de o garda strasnica de spahii, a poposit pe Ada-Kaleh. In vremea aceea, fluviul misuna de luntrile haiducilor nord si sud-dunareni. Unul dintre haiduci era valahul Dragomir, despe care se spunea ca are iarba-fiarelor si iarba-somnului. Cu aceasta din urma ii adormea noaptea pe ostasii sultanului, patrunzand in iatacul printesei. Lacatele le deschidea cu iarba-fiarelor. Intre cei doi se aprinsese flacara dragostei. Nu se stie cum, o turcoaica batrana i-a descoperit intr-un tarziu pe indragostiti si a reusit sa-i trezeasca pe strajeri. In noaptea aceea, Dragomir si Aise se aflau intr-o barca, la tarmul ostrovului, ascunsi de crengile salciilor pletoase. Cel mai dibaci ochitor turc l-a tintit pe haiduc drept in inima, cu gloante de argint, iar Dragomir s-a prabusit in valuri. Cu un tipat infiorator, Aise s-a aruncat in Dunare. Trupul neinsufletit al fetei sultanului a fost gasit dupa trei zile la tarmul ostrovului simian, aflat nu prea departe de Ada-Kaleh.
Legenda a fost intregita in socialism, cand se spunea ca, in noptile cu luna plina, cei doi apar intr-o luntre, pe Dunare, uneori inganand cantece, spre exasperarea autoritatilor. De multe ori, pana in 1989, granicerii romani si iugoslavi ar fi primit ordin sa traga asupra lor, ca sa spulbere “superstitiile” riveranilor, dar indragostitii nocturni nu dispareau decat la primul cantat al cocosilor. Nici o salupa de patrulare nu a izbutit vreodata sa atinga luntrea nepamanteana a celor doi. Aparitiile lor, invaluite in aburi stralucitori, ar fi fost zarite si de pasagerii trenurilor ce treceau noaptea pe langa Dunare. Mai sunt unii localnici care afirma ca, in ultima vreme, Dragomir si Aise prefera sa se plimbe cu luntrea in jurul ostrovului simian. La primul cantat al cocosilor, ei se arunca in fluviu, iar vasul vrajit se scufunda!

Hans Christian Andersen la Ada-Kaleh
Cunoscutului povestitor danez Hans Christian Andersen ii placeau foarte mult calatoriile turistice, ajungand astfel si la Portile de Fier ale Dunarii, inclusiv pe Ada-Kaleh, pe care o noteaza cu denumirea  Orsova Noua. In 1842, el si-a publicat insemnarile despre locurile de acolo in volumul “Bazarul unui poet”. Iata un fragment, in traducerea lui Constantin Juan: “In fata noastra a aparut fortareata turceasca Orsova,  resedinta a unui pasa; partea cea mai periculoasa a Portilor de Fier se terminase; ne apropiam, in sfarsit, de tinta noastra: carantina. Masa pentru micul dejun era pregatita, s-a toastat un pahar in cinstea Semilunii si a femeilor acoperite cu valuri, inchise in harem. Malul valah, ca si cel sarbesc, se ridica stancos, acoperit cu paduri; la dreapta, pe o limba de pamant, este insula Orsova Noua, cu case zugravite in rosu, minarete albe si gradini verzi; cladirea cea mai importanta, dinspre fluviu, ni s-a spus ca ar fi seraiul pasei. De acolo, din spatele ferestrelor bine ferecate cu gratii, priveau frumoasele femei vasul nostru pictat pestrit; poate ca-si indreptau spre noi ocheane – in mod cert trebuiau sa aiba unul – asa cum se intampla de obicei la sosirea fiecarui strain, care urma sa fie inchis in carantina, asemenea lor, dar fara fericirea de a fi iubit… Ne priveau din fortareata care, spre malul sarbesc, tasnea direct din apa, il priveau pe stapanul lor, pasa al Orsovei, care, insotit de soldati, iesea dintre ziduri indreptandu-se spre vasul nostru ce se oprise acum linistit. Pasa, un barbat puternic de vreo 40 de ani, era imbracat in uniforma militara albastra, cu epoletii mari, aurii si cu fes; ne-a salutat si s-a intretinut indelung cu Filipovici, comandantul vasului. Fortareata, cam darapanata, ne-a salutat cu cinci salve de tun cand am trecut prin fata ei. Acum am zarit orasul austriac Orsova Veche si satul Jupalnic, unde se afla carantina. Curentul era atat de puternic, incat pana la traversarea fluviului aproape ca am depasit Orsova, acostarea fiind posibila doar mai in amonte si durand cateva minute…”

Un ostrov ca o gradina
Ada-Kaleh nu era doar o insula-cetate, ci si o insula-gradina, dupa cum reiese din impresiile celor care au vizitat-o, in secolele XIX si XX. Daca Andersen nu ne da prea multe amanunte, un pasoptist bucurestean, Alexandru Pelimon, care a vizitat insula in 1858 o descrie mai pertinent, in volumul “Impresiuni de calatorie in Romania”, aparut in acelasi an: “Dupa ce, cu oarecare anevointa, ocoliram fortareata pe la spatele ei si trecuram prin fata castelului situat la marginea Serbiei, dezbarcaram la mijlocul ostrovului, dinaintea unei cafenele, unde cativa venerabili osmanlai, cu ciubucile in mana, si stand cu picioarele incrucisate pe scandurile unei tarabe, ne priimira cu “osgheldi” si facandu-ne complimente, aducand mana la gura si la frunte, la care si noi asemenea, nu lipsiram d-a le raspunde intocmai. Eram insotit de doi graniceri. (…) Geamia care se afla in centru mi se deschise ca ca o vizitez; magazinele, projectile, cazematele, bateriile si tunurile asezate in ochiurile murului, gramezile de proiectiile, ghiulele de mai multe marimi si celelalte le vazui pe rand. Vizitai locuinta guvernatorului: o casa cu doua caturi, a careia forma patrata, construita din scanduri, partea cea din sus, rasarita afara si sutinuta prin niste capriori, ca si cum ar fi un chiosc sau o casa de vara, pe dinauntru asternuta cu scoarte si cu rogojini, cu suma de flori asezate in oale pe la ferestre, cu divanuri de giur imprejur pe langa pereti, impartita fiind intr-un salon de priimire si un ietacel de culcare, in care se afla un pat cu o saltea, perine, plapoma si niste blani puse alaturea, un covor de pasla pe la perete; mare curatenie insa, scandurile spalate albe, peretii varuiti si afara la intrare, cateva siruri de ardei se vedeau atarnate pentru ca sa se usuce. Alaturea acestei case, in curte, se aflau niste camarute, pentru bucatarie, camara si arest. Aceasta este locuinta guvernatorului, la capatul denspre vest al insolei. Insola formeaza un paralelogram in mijlocul apei, situata spre stanga, catre tarmul neutral, in drept otarul Romaniei, al Austriei s-al Serbiei. Se afla fortificata la amandoua capataiele, printr-un parapet, cu mai multe ochiuri si cu tunuri de un mare calilbru, asezate pe baterii. In mijlocul insolei se gasesc locuintele catorva pescari. Are o ulita in care cateva pravalioare, tutungirie, placintarie, bogaserie, unde se vinde ceva america, stamba, lulele si celelalte, fiece pravalie cu taraba sa dinainte, adeca jumatatea oblonului lalsat in jos si intins, pe care se vedeau sezand acei venerabili barbosi osmanlai, cu ciubucele in maini sau petrecand pe degetele lor boabele metaniilor, pentru inglinge. Ulita aceasta era asa de stramta, incat, daca intindea  cineva mana, putea da si priimi un lucru de la o parte la alta. Afara d-aceasta, acea indiferenta orientala la necuratenie, caini, pisici pretutindeni, gunoiuri aruncate oriunde, nu poate aduce o mare placere vizitatorilor! Trecui de mai multe ori pe sub niste ganguri sau portice foarte intunecoase si aspectul murilor rau ingrijiti, vechi, dar cu toate acestea bine construiti si tari, acele bastioane fortificate, rezerva tunurilor, projectilele, pozitiunea fortaretei dominate de catre castelul cel in fata cu dansa, situat pe marginea Serbiei, geamatul valurilor Danubiului ce se spargeau pe prundul ei si care scoteau un sunet infiorator, pe care-l auzeam, toate acestea imi inspirau niste cugetari posomorate, intocmai ca si aspectul ce-l reprezentau murii cei invechiti si acoperiti de muschi. Intalnii cateva femei cu iasmacuri si cu fergele. Unele din ele aveau ochii de foc si in contra prejuditiului musulman care opreste pe un crestin d-a se uita la dansele, eu vazui ca unele dintre ele erau june si frumoase. Aceea ce insa ma sustrase din posomorarea cugetarilor fu deodata aspectul gradinilor, vita care atarna ca niste struguri argintii si rosii pe boltile cele ridicate drept in sus, fructele cele rumene si coapte pe arbori, florile, verdeata care impresura fiecare casa, fiece coliba. Astfel aflai insola fortaretei Adacale, cea situata in mijlocul Danubiului, la otarul Romaniei”.
Un roman de succes, “Nopti la Ada-Kaleh”, a publicat Romulus Dianu in anul 1931, la Editura Cultura Nationala, atragand atentia asupra exotismului insulei. Fiind insa opera de fictiune, romanul nu intereseaza acest documentar.

Miskin Baba, sfant si profet
In “Universul” din 13 si 19 august 1932, ziaristul G. Lungulescu publica legenda lui Miskin Baba, ultimul print din Samanaid, pribegit tocmai la Ada-Kaleh. El fusese ultimul urmas din dinastia Samanaizilor, din hanatul kirghiz de Bukhara. La 30 de ani a plecat de acasa, ca sa-si gaseasca pacea sufleteasca. Dupa un vis prevestitor, printul si-a luat bun ramas de la curteni, a impartit averea saracilor, a cerut sa se intemeieze o alta dinastie si a plecat sa gaseasca ostrovul sfant, cum i se aratase in vis, aflat tocmai la cataractele Dunarii. Ajuns aici, probabil pe la inceputul veacului al XIX-lea, a salasluit intr-o hruba, vindecand bolnavii, profetizand; astfel ca, de cand traia, chiar si dupa aceea, Ada-Kaleh devenise un loc de pelerinaj, o mica Mecca. Apropiindu-i-se sfarsitul pamantesc, a cerut sa fie inmormantat alaturi de locul unde traise, ca duhul sau sa vegheze mai departe asupra celor care l-au divinizat. Mormantul acestui sfant a fost mutat, cu putin timp inainte de scufundarea insulei Ada-Kaleh, pe ostrovul simian, unde zace parasit.
Insula Ada-Kaleh revenise Romaniei la dorinta locuitorilor sai, manifestata printr-un referendum. Loc sfant pentru musulmani, dar si pentru romani, acest ostrov nu se lasa cu nici un chip uitat, chiar daca e acoperit de apele Dunarii. Nostalgia sa i-a facut pe unii visatori sa vrea sa reconstruiasca insula. Pare imposibil, dar nu este exclus ca sfintenia locului sa mai savarseasca un miracol…

SURSA: http://www.romanialibera.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…