A trecut ceva timp de când nu am mai scris…  Sunt zile bune și rele, sincer și scrisul la tastatură e mai dificil, dar să trecem peste. Vara a trecut, evident și toamna, iar eu am dat de o nouă provocare, jobul.  Au trecut câteva luni bune decând am început aceasta aventură de a cunoaște și a relaționa zilnic cu oameni noi. Lăsând la o parte acest aspect, totul e okay, bine ca orice lucru, are și el părțile bune/rele, dar eu încerc să mă rezum la cele bune.

Revenind, de luni bune mă neliniștește ceva, parcă un sentiment de frică, o scânteie ce tinde să stingă flacăra încrederii mele. Știu povești despre monștrii care devin realitate și mai știu și legături care devin doar ireale. Nimic nu s-a schimbat, aceeșai frică, aceeași anxietate, oare când o să se termine? Vă spun eu, niciodată.

Pur și simplu aceste gânduri s-au lipit de mine, ca și un scai. Știți sentimentul ală când calci într-o gumă și nu mai scapi de ea? Exact așa e și cu frica asta. Cred că toată viața mea o sa fiu fugărită de ea. A început să mă obișnuiesc cu ideea că întunericul e un prieten cu două fețe. În fiecare seara primesc inspirație cu porția, obligându-mă să îmi sacrific câte puțin din fericirea mea minusculă. Propun un joc de rol, noaptea devine o persoană, iar eu încerc să o descriu: mare, înfricosățoare cu dinți mari și ascuțiți, cu doi ochi albi, masivi, o privire fixă, parcă nu ar părăsi camera mea niciodată. Am avut câreva episoade în care demonul meu interior dorea să scape, dar nu l-am lăsat și a decis să cheme întăriri. (Cum încerc eu să creez o atmosferă precoce creației? E seară…  și sunt vărsător, am citit că ei își primesc inspirația noaptea, stau cu laptopul în brațe și scriu, ascult ceva remix cu niște piese horror, sper să mai pot adormi diseară… )

Revenind…  mi se întâmplă tot mai des să am parte de paralzie în somn, nu înțeleg de ce,  urăsc pur și simplu ideea de a nu-mi putea mișca propriul corp, de a nu putea țipa, fugii sau înjura…  de a pierde controlul asupra ceva ce tu deții. Exact, e corpul meu, îl dețin, sunt lacrimile, gândurile și fricile mele, sunt un amalgam de durere deghizată. Revenind la paralizia în somn, e ceva real, mai ales halucinațiile, Doamne, nu se mai termină…  pur și simplu nu am puterea de a mă lupta cu el. Ultima dată dormeam pe o parte când am deschis ochii și încercam să mă mișc, dar nimic, m-am panicat ca de fiecare dată, deși nu e indicat…  și am reusit să îmi mișc pleoapele, deschizând mai bine ochii am văzut cum o mulțime de figuri se mișca în fața mea, desigur știam ca nu e real, doar nu e prima mea rundă…  brusc am auzit pași prin cameră:  bum…  bum…  bum…  bum…  bu…  m…  b…  u…  m…  am simțiti cum cineva sau ceva se apropie de urechea mea și atunci am auzit acel lalalalala macabru ce mi-a creat un sentiment de panică. M-am trezit…  încă și acum simt cum sângele îmi pompa mai mult sânge în inima decât putea ea suporta. Sunt terminată…  toate gândurile mele sunt amestecate și încerc să îi dau de capăt, dar nu pot…  ce e în neregulă cu visele astea, ce poate fi așa rău de mă obligă să îmi văd propriile frici…  oare subconștientul meu vrea să se răzbune? Oare ființa mea interioară cere ajutor? Sau pur și simplu egou-ul meu face glume.

Asta e a 6 oară când se întâmplă…  mereu mă ia prin surprindere… . nu mă miră nimic…  mereu o să descopăr noi frici. Când eram mai mică, de vreo 8-9 ani îmi era frică de dinozauri, ba din contră mereu căutam locuri unde să mă ascund…  că tot vorbim de frici din copilărie, una a ajuns să mă bântuie și ziua de azi…  frica de moarte…  oare cum o să fie după ce mor? Ce o sa se întâmple cu corpul meu? Cine o să fiu eu? … mereu aceeași chestie…  dar degeaba…  mă tot gândesc la ea.

Nu știu dacă despre asta e vorba sau nu, dar când eram mică mă uitam la o mulțime de seriale polițiste, le adoram când eram un copil, parcă era mereu evident cine e răufăcătorul…  criminalul… sau prefăcutul. Pasiunea asta mă urmărește și în ziua de azi, dar deja cam totul devine previzibil. Ador documentarele, nu demult am terminat unul despre un criminal în serie renumit, a fost interesat. Ce am observat la ce scriu de un timp e ca nu prea are un șir logic, sunt doar niște idee puse pe hârtie, iar tu trebuie să descifrezi ce gândesc eu…  dar te avertizez, după cum am mai spus…  mintea mea e o casă întunecată…  să nu credeți că nu am plătit lumina…  sau ceva de genul…  nu e o casă cu multe camere…  destule etaje și puține ferestre. Am încercat să mai luminez prin unele camere, dar sunt blocate…  de mine și de ego ul meu care crede că e șef pe acolo…

Eu încerc să renovez…  mă străduiesc…  dar nu cred că reușesc…  stau în fața primei camere…  iar din ea se aud țipete…  e cineva acolo? Deschid ușa și mi-e frică… e întuneric… nu mă pot mișca… și simt miros de cadavru…  încep să văd lucruri teribile…  îmi iau inima în piept și pășesc spre abis…  pereții sunt roșii ca de sânge, iar tablourile sunt diferite momente din viața mea… în colțul camerei… aceeași ochi care mă veghează zilnic din colțul camerei, aceeași prezență ce îmi dislocă tot curajul…  aceeași voce care îmi prietrifică sufletul…

– Cine ești tu?

Se uită spre mine și rânjește…

– Eu sunt cel care te va duce în locul în care ți-ai încuiat fricile…

Stau pietrificată… oare ce poate fi mai horror decât asta… ma îndrept spre sanctuarul fricilor mele… deschid ușa și în fața mea se afla două tablouri… mă uit spre ele și sunt eu… e o oglindă ce se reflectă la nesfâtșit… sunt eu privind asupra mea… Ajutor…

Au mai trecut cateva zile… pe cine păcălesc… Sunt deja luni de când am lăsat deoparte această mică lume imaginară. Anxietate… e greu să trăiești alături de ea. Mă simt mică și fără idei… Orice gând al meu e doar fugitiv, e greu să creezi ceva când nu mai ai cuvinte, când cineva din interiorul meu le devorează. E mai bine să las totul pe mai târziu… să scriu altădată… si uite așa trec zile, săptămâni și monstrul aceste mare și înfricoșător încearcă să îmi fure visele. Sunt ale mele!

Ador să pun suflet în ceea ce scriu, drept dovadă continui să îmi vărs durerea asupra eul meu interior. Sunt dezorientată și vreau să țip, de ce? Pentru că nu pot să mă las de dependența față de anxietate. Până la urmă mă completează, am ajuns în punctul în care orice lucru e pus la îndoială, totul e mult mai greu și o să mă distrugă încet. Sunt pe moarte, literalmente oricum, ca fizic nu am nimic. Eul meu poetic se stinge, nu știu ce aș putea să fac să mă trezesc din coșmarul asta dureros. E cel mai greu să uiți de momentele în care ți-e cel mai frică. E greu să scap de demonii mei interiori. E greu să devin o ființă umană întreagă. E greu să trec pe lângă oameni și să zâmbesc și fiecare zi devine tot mai stresantă.

Nu pot să dorm… E ora 00:02 și încerc să îmi adun gândurile. Mă simt așa micuță față de fricile mele. Trebuie să fac curat în mintea mea. Am nevoie de ceva purificator. Tot ce scriu aici e produsul viselor mele. Nu mai am vise, toate se transformă în coșmaruri. Simplul fapt că mă trezesc în fiecare dimineață e o ușurare.

Fricile mele? Fricile mele sunt bariera care se ridică zilnic și devine tot mai puternică. Frica de întuneric, moarte, pierdere, durere și uitare. Frica de părerile altora și de părerile mele. Frica de a vorbi… și frica de a trăi.

Se zice că fiecare are piticii lui pe creier… eu am monștrii ce mă devorează… sunt unii mai inofensivi, alții mai malefici, cu unii mai pot negocia… alții parcă și-au pierdut toată umanitatea. Pentru mine frica e moarte, mor gîndindu-mă la cele mai urâte vise pe care le-am avut, la cele mai grele paralizii în somn și la cele mai dureroase adevăruri.

Al treilea an… 1085 de zile de când nu am văzut cel mai drag zâmbet al meu… Vreau să visez nu să am coșmaruri, vreau să văd înca o dată un zâmbet de-al tău… vreau o ultimă îmbrășișare… vreau un rămas bun real, vreau să mă întorc în timp, să stau lângă tine, cel mai greu lucru e să pierzi pe cine drag, și uite ca eu am pierdut, am pierdut tot curajul meu o dată cu tine. Ce mai e viața fără sunetul vocii tale?

Sunt obosită, derutată și plină de durere. Sunt singură într-un labirint nesfârșit. Cred că cel mai greu moment a fost atunci când inima ta a incetat să mai bată… iar viața mea a continuat. Nu trece o zi să nu mă gândesc la tine, să îmi amintesc vocea ta și să mă bucur că ai fost bunicul meu. Durere… durere în fiecare zi, nu pot să schimb nimic… Vreau să schimb ceva dar nu pot, pur și simplu nu pot, nu pot să uit. Pierderea ta a fost cea mai mare durere, iar durerea e cel mai mare dușman al meu. Eu sunt propriul meu dușman! Asta e terapia mea, totate aceste cuvinte sunt medicamentele care mi-au provocat dependență.

E greu să uiți de ceva dureros… ceva ce te-a marcat. E GREU SĂ DORM! NU MAI AI UN SUFLET! AJUTOR…  mă urăsc pentru că nu am putut face nimic atunci… și nici acum. Pe cine păcălesc, nu sunt în stare să zâmbesc, ce să mai câștig lupta asta!

—————

Adda Neag

Oradea, 8 Martie 2020

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cauti un magazin de biciclete? Vezi TOP avantaje pentru care merita sa cumperi dintr-un magazin online

Mediile de achizitie online s-au diversificat foarte mult in ultima perioada si acopera ar…