Adrian Munteanu – „Despre tinereţea poeziei”

„Descătuşări – Fărâme de azimă” – versuri vechi şi noi

Dacă mă credeţi, nu ştiu câte primăveri şi câte toamne a adunat Georgeta Resteman în prea des evocatul nostru calendar de o viaţă. Bănuiesc doar că destule. Dar ce importanţă are? Pentru cel ce a decis să-şi asume şi o vibraţie lirică, poezia este o stare de spirit a tinereţii perpetue.

Georgeta Resteman îmi aduce aminte că poezia este şi starea modestiei neviciate şi nevitriolate de cenuşa orelor. Pentru că ea este crenelul de pe care se poate arunca balastul expresiei fără vlagă, fără originalitate şi impersonală. Cu o asemenea conştiinţă, poezia scrisă, la debut sau la final de carieră, poate prezenta garanţia drumului corect şi nuanţat pe care se plasează şi îşi asumă destăinuiri marcate de sinceritate. Ca în această strofă: „Eu sunt doar o novice călătoare / Prin lanul poeziei nesfârşit, / De dragoste de semeni născătoare / În nefirescul lumii labirint.” Cu alte cuvinte, întrupări evocând lumina şi taina înfiorată a clipelor.

Este un prim nivel, peste care se pot aşeza, în tihnă, potrivit cu truda creatoarei, cu lecturile pe care le va acumula, cu echilibrul pe care va reuşi să-l instituie între planuri, cu capacităţile de sublimare, cu înţelegerea adâncă a adevărului că poezia este sugestie şi nu rostire „lăcrămoasă”, toate victoriile lirice pe care noi, cei ce vom mai rămâne pe baricade, avem tot timpul să le aşteptăm.

Adrian Munteanu