Un test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia!

(a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri – şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum – se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde m-am mai peregrinat şi de câte ori m-am reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl răstoanre pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor. Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută…

Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi prinncipii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane. Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele. Nunţile se făceau într-o linişte deplină. Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate. Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample…

Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castgnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele. Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reîncepură să aibă mare căutare.

M-am mai plimbat dintr-un colţ al lumii în celălaltul, mai mult din pictiseală, că doar nu sunt un zeu al muzicii. Mai degrabă sunt un bufon, un clovn, un cârcotaş în grădinile divine, zeii s-au scârbit de parodierile şi sarcasmele mele, m-au transformat într-un titan şi m-au aruncat în Hades, în iadul pământesc, ca să anim şi să distrez prostimea… Nerecunoscătorii, puţini au ştiut care îmi era aprecierea.

În ambele colţuri ale vechiului pământ regii şi-au încropit şcoli ale artelor şi ale bunelor maniere, îşi obligau supuşii să pună accent pe ţinută şi pe codurile bunelor moravuri. Scrisorile amoroase călătoreau neîncetat, prin tot ţinutul, cu slove înfocate şi aranjament poetic. S-au instaurat şcoli ale muzicii şi dansului, împărăţiile s-au inspirat unele de la altele, preţul artiştilor creştea la curţile nobiliare, se punea mare accent pe aceşti hipnotizatori ai mulţimii, la poruncile grabnice ale domnitorilor scribii se grăbeau destoinic să îi treacă în documentele veacurilor şi să le dea nemurire. Vremuri bune au apărut pentru artişti, cu precădere pentru cei care aveau mare trecere prin saloanele distinse. În acele timpuri arta avea mult mai mare întâietate sportului. Într-un mare teatru s-a iscat un scandal de proporţii între adepţi şi oponenţi, numai pentru simplul fapt că un coregraf a îndrăznit să schimbe paşii clasici cu cei noi, contemporani. Genţile elegantelor doamne făceau curse scurte, vizând atât capetele distinşilor domni, cât şi pe cele ale dânselor. Spectacolul s-a întrerupt, jurnaliştii au scris de i-au durut încheieturile degetelor, gazetele s-au vândut, sirenele maşinilor de urgenţă au răguşit de atâtea răgete panicate, toate din cauza unui curent numit „baletomania”, datorită baletomanilor, susţinătorii acestuia. La nivel general, artistul a dus-o cel mai bine pe timpurile acelea…

Însă au venit altele. Şi după ele potopul. Sătulă de atâtea manierisme şi distracţii nobiliare, ţărănimea şi clasa muncitoare s-a răsculat. Au pornit revoluţii, şi-au dorit cu orice preţ egalitatea în drepturi. Au câştigat. Au năvălit în palate, au măcelărit pe cine au apucat, cei care au reuşit să iasă prin labirinturi s-au salvat… Artistul a fost obligat să încerce să îi lecuiască şi pe ei sufleteşte cu calităţile lui vocale sau instrumentale şi graţiile lui dansante. Se bucurau hămesiţii, rânjeau cu ochii înlăcrimaţi şi privirile pierdute, până când s-a găsit unul mai breaz dintre dânşii să le strige: „Uitaţi-vă fraţilor cum se destrăbălau ţarii!!!” Şi atunci în loc să se aleagă cu ropotele aplauzelor, s-au ales cu cele ale geamurilor sparte, ale tacâmurilor şi ale porţelanurilor la întâmplare aruncate… Nu am putut să intervin. De ajuns că îmi mâniasem cândva zeii, nu mai puteam să îmi risc alte consecinţe intervenind în inconştienţa umană.

Îi priveam de sus. Trebuiau să existe. S-au dedat la forme artistice mai uşoare, prin localuri cu specific de musical şi caffe teatru. Cu trecerea anilor cei care s-au pus conducători în locul ţarilor au găsit noi căi de a folosi artistul. S-au gândit la motouri: „Propagandă fără artă nu există!” Vocile miilor de soldaţi care defilau s-au cizelat peste noapte, nu mai urlau ca beţivii sau ca descreieraţii în fundalul filmărilor, pe coloana sonoră le-au luat loc başii, tenorii şi baritonii. Când s-au mai liniştit treburile, odată cu reconstrucţia, s-au ctitorit hurdubăi cu nume de teatre, în care artiştii au fost adunaţi de prin toate cotloanele ţării. Li s-au impus ca obiectiv principal, să edifice şi să ridice în slăvi prin intermediul odelor conducătorii iubiţi şi epocile de aur şi împliniri măreţe pe care le trăiau. Erau mai liniştiţi, mai uşuraţi, stăteau la cheremul permanent al cuiva, primiseră şi apartamente de serviciu, chiar dacă erau construite din cutii de beton, ei tot mulţumiţi erau. Indirect, s-a ales şi cultura cu ceva. Pe lângă odele interminabile şi slăvirile pompoase, artistului i se mai arunca din când în când câte-un ciolan metaforic, din măduva extrasă se năştea câte-un Trubadur, câte-un Rigolett sau câte-o Traviattă. În decursul anilor lăcaşurile respective şi-au format un public cu tradiţie.

Odată cu trecerea deceniilor clasele sociale s-au săturat de primii fii ai ţării. Unii s-au sinucis şi au fost incineraţi, alţii au fost otrăviţi sau au fost executaţi. Artistul a fost nevoit să se descurce din nou singur. Cei rămaşi la putere aveau impresia că îl finanţează, deşi nu dădeau doi bani pe dânsul. Venise era telefonului mobil. În saloanele cu program specific de caffe concert comunicau peste programul artistic şi peste umerii protagoniştilor: „Te distrezi bă? Ţi-e bine? Hai noroc!” Un nou curent artistic se născuse: dansul pe cub, consumaţia sau cântul despre moartea de ciudă a duşmanilor şi banii fără număr.

Zeii m-au trântit în văgăunile balcanilor. Ca un fost meloman al Olimpului, nu îmi mai rămânea nimic de făcut decât să sălăşluiesc pe acolo. Am surprins artişti călătorind prin podurile vagoanelor, însetaţi să îşi exercite portofoliile de cunoştinţe pentru societăţi mai bune. Făceau parte din categoria celor cărora li se solicitau vize. Un altul îşi fructifica destoinic concediul de odihnă. După un sezon întreg de muncă asiduă, protagonistul meu se apucase să şofeze camioane prin văi şi drumuri întortocheate şi să descarce mobilă. O căra cu spatele, treaptă cu treaptă, etaj cu ataj, se opintea, acapara forme sisifice. Se mai întâmpla uneori să mai şi încurce adresele. Beneficiase din plin de aplauze, de hrana sa spirituală, îşi umpluse cu ele podul care dădea să se rupă. Omul nostru se decise să mai ia o pauză. Avea acum nevoie de o altă hrană, una cu care să îşi plătească ratele la bancă, datoriile la întreţinere, să îşi cumpere haine, să îşi întreţină maşina second hand şi să îi asigure temporar un oarecare trai copilului. Eroul nostru fuse felicitat de însuşi directorul trustului de mobilă, avea de-a face cu primul balerin din industria Ikeei care venise la ei în Italia să se sinucidă în concediu şi să le care mobila. Se inspirase după un alt coleg de-al său, care după orele de activităţi teatrale şofa şi descărca rulmenţi de peste cincizeci de kilograme.

Artistul este un messager, un ambasador al epocii sale. Preia mesajul contemporaneităţii şi îl reflectă mai departe. De pe un nor, de acolo de unde şedeam, zăream un autocar pe drumurile întortocheate ale Montenegrului. Venea din Croaţia. Era înţesat cu astfel de ambasadori şi era escortat din ambele părţi de maşinile poliţiei, cu girofarele puse în funcţiune. Erau primele tentative de împăcare ale celor două state care se măcelăriseră mai deunăzi, de îşi pierduseră şi câte nouă inşi dintr-o familie. La spectacol participaseră oameni clasaţi la nivel înalt, terminând treapta socială cu miniştri. Pe spatele artiştilor se duceau primele negocieri şi mediatizări interstatale…

Neputinţe, văicăreli, restructurări, posturi blocate, arta dusă la nivel birocratic. Cei de jos au cam uitat de noi. Lăsau legile la domeniul constituţiei modificate după bunul plac, nu îşi mai dădeau seama că aceste legi puteau călători până la noi, că ne puteau fi lăsate nouă, celor de sus, pentru interpretare şi schimbare.

Nu am putut rămâne indiferent la această rătăcire. După Prometeu, a venit rândul meu să enervez Olimpul. Am dat artistului speranţa, i-am dat să bea în ascuns din licuarea iniţiativei, i-am dat idei, l-am învăţat să se ridice singur, să nu mai fie un bun sau un cherem, să nu îi mai ridice pe alţii pe umerii săi dacă urcarea nu era reciprocă.

Credincioşi şi necredincioşi. Pe cei cu credinţă în mine i-am învăţat că îşi aveau un loc: puteau înfiinţa cabarete, puteau preda celor care le călcau pe urme, puteau ţine conferinţe, susţine seminarii, puteau participa în comisii de jurizare, colaborări cu televiziunile; un joc infinit al cărţilor pe care le deţineau… Mare amploare au luat în drumul lor cei care m-au ascultat. Recunosc, mai dădeau şi de piedici în calea lor femininele balerine de la cabaret, căci nu eu am băgat râcă între pământeni şi i-am despărţit pe zone geografice. În zonele centrale li se aruncau flori la picioare, pe când, cu cât onorau evenimente mai spre sud, cu atât îşi auzea comentariile unor burduhănoşi, cu lanţuri de aur atât de groase la gât, încât nu mai puteau să şi le ridice: „Centura dom’ primar! Nu trebuie să căutaţi centura, că vine ea la dumneavoastră, hă, hă, hă…”

I-am îndrumat. Le-am acordat mii de ore din timpul meu nemuritor, i-am călăuzit. Au învăţat să se orienteze şi să nu se mai bată cu morile de vânt, să le lase să funcţioneze aşa cum erau, căci şi ele îşi aveau rostul: produceau făină, să îşi îndrepte vârful lăncilor în altă parte şi să convieţuiască în paralel cu acele mori. Cei care m-au luat în derâdere nu s-au adaptat. De la artă au trecut la şoferie, administraţie hotelieră, florării, zidărie, pescuit, şomaj… însă artiştii care au băut din licuarea iniţiativei, furată de mine din Olimp, au acaparat vertiginos căi ascendente, ireversibile, cei care i-au umilit, i-au denigrat şi i-au înfometat atâta timp, i-au etalat replici manageriale de tipul: „Dacă nu-ţi convine pleacă, că nu te ţine nimeni aici!” nu mai ştiau cum mama dracului să îi aducă înapoi, căci, îşi aveau şi ei sindrofiile şi normele. Încă îi mai ameninţau anemic cu diverse tehnici de management: „Vom întocmi comisii de disciplină!” Artiştii mei începeau să le cam râdă uşor în faţă, să le contracareze clauzele manageriale cu altele, trimise din cer de la mine: „Ştiinţa şi raritatea se plăteşte. Nu ne mai supăraţi! Noi putem crea războaie dar putem duce şi la încheierea lor, putem încropi state, dar putem duce şi la dezmembrarea lor, însă cel mai mult putem transmite în timp şi în spaţiu mesajul unei civilizaţii, lăsaţi-ne să existăm!…”

———————–

Adrian SCRIMINȚ

Brașov, 14 iunie 2019

  • Adrian SCRIMINȚ – O poveste adevărată…

    Mi-am început cariera în 1992 la Teatrul Muzical din Brașov. Mi-am părăsit facultatea de j…
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

2 Comments

  1. Lumi Chiciu

    15 iulie 2019 at 3:11 PM

    Lăsând modestia,calitatea ta principală,la o parte,ar fi minunat să te cunoască mult mai multi oameni!Ar avea de învățat !

  2. Adrian Scriminț

    15 iulie 2019 at 8:32 PM

    Vă mulțumesc pentru popas, stimată cititoare Lumi Chiciu. Scriu de mai bine de 10 ani (2 romane, două nuvele, peste 30 de schițe și povestiri, fiind în căutarea unui editor).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Cum transformi gatitul intr-o adevarata experienta culinara?

Multe doamne si domnisoare din ziua de astazi au ajuns sa declare ca urasc sa gateasca, ca…