CRISTESCU-Mariana-1-wbRar mi-a fost dat să cunosc un scriitor care îşi ascunde sensibilitatea sufletului sub mantaua vulcanică a lui Gogol, aşa cum o ştiu pe scriitoarea târgumureşană Mariana Cristescu, cu rădăcini în nisipul mişcător din Cetatea lui Bucur.

Citind cărţile acestei autoare, care dă suflet, alături de Lazăr Lădariu, cotidianului „Cuvântul liber”, îmi revine în memorie imaginea Tricolorului pătat de sânge din camera bunicului, moştenit de la străbunicul meu, sub culorile lui luptând la Plevna, pentru independenţa Patriei. Sub acel Drapel s-a vărsat mult sânge pentru Mica Unire, pentru Marea Unire. Sub acest Drapel, de data aceasta, cu stema comunistă decupată, a fost trezirea demnităţii noastre de sub umilirea  comunistă. Sub acest Drapel s-a cântat Imnul nostru, „Deşteaptă-te, române!”. Când  îl aud,  lacrimi îmi străbat obrazul, asemeni cuvintelor din cartea „Trandafirii deşertului“ („România, mon amour”), de Mariana Cristescu, sau din volumul „Pentru credinţă, neam şi ţară “, scris împreună cu un alt mare iubitor de neam şi brazdă străbună, Lazăr Lădariu.

Poemele Marianei Cristescu din volumul „Clovnii de ceară” îmi aduc aminte de afirmaţia scriitorului irlandez Butler Wiliam Yats, care spunea că „Personalitatea se naşte din durere. Este ca şi focul făcut cu ajutorul amnarului“, iar volumul „Pământul care doare. Cealaltă Românie” îmi împrospătează memoria cu numele scriitoarei şi jurnalistei italiană Oriana Fallaci, despre care Emil Hurezeanu scria în prefaţa cărţii „Mânia şi orgoliul“ următoarea frază: „Oriana Fallaci a fost un mesager al adevărurilor absolute (… )”, la care adaug:  Mariana Cristescu este un mesager al adevărurilor absolute, în lupta sa paşnică pentru promovarea limbii şi culturii române, semn de preţuire a neamului românesc.

Despre privirea  poetei Mariana Cristescu spun că este într-o permanentă revoluţie pentru a sesiza insesizabilul, pentru a străbate aparenţa, răscolind magma esenţială, pentru a reflecta profunzimea nelimitată din spatele imaginii, şi pentru a incita la a scrie, adică a dispune limbajul sub fascinaţie, ca lucrul să redevină imagine, imaginea corespondentă.

Poezia Marianei Cristescu atrage către lumină adâncimea limbajului:

„Blasfemie 

***

Mucius Scaevola n-a fost fratele meu.

El nu şi-a jertfit decât dreptul său

braţ.
Eu, neavând mai de preţ

decât inima,

pe ea am sortit-o flăcării,

dar n-a ars de tot:

un ciob mai pâlpâie

în casa îngheţată a trupului

coborâtor

din ’naltul fumegând

al Crucii.”

Astfel opera acestei POETE devine căutarea originii sale şi doreşte să se identifice cu propria-i origine.

„România despre care tăcem din ce în ce mai des…” este unul din cele mai profunde şi esenţiale eseuri, prin care se caracterizează sufletul de româncă al Marianei Cristescu, deschis precum cele două cărţi despre care facem vorbire. Eseul debutează cu un citat din Vasile Pârvan, care sublinia: „Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română (…)”. După ce face un expozeu despre istoria acestei „ţări” dobrogene, începând cu descoperirile arheologice de lângă Varna, datând din perioada 4700-4200 î.Hr, autoarea desfăşoară importantele perioade istorice, oprindu-se cu nostalgie asupra frumuseţii Cadrilaterului unde regina Maria, în anul 1928, începe construcţia castelului de la Balcic.

Mariana Cristescu cu sufletul încărcat de durere ne reaminteşte de Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, când a fost cedat Bulgariei, în mod ruşinos, Cadrilaterul, adică un teritoriu de 7.726 km pătraţi, cu 378.000 de locuitori, unde se aflau oraşele Balcic, Silistra, Turtucaia şi Bazargic.

„Timpul iubirilor” se încheie cu un impresionat articol,m intiulat „De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi”, unde autoarea descoperă că  „dincolo de mesajul estetic şi  de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer“, tânărul Marcel Naste, a cărui operă picturală se apropie de poezia lui Nichita, fiindcă „tot ce este atât de simplu devine de neînţeles”, cum scria Poetul Necuvintelor. Citind acest volum, mi-am adus aminte de Emil Cioran, cuvinte pe care le regăsesc şi la Mariana Cristescu, sub altă formă şi cu mai mult fior: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală.“

Acolo, în miezul Ardealului, la Târgu-Mureş, Mariana Cristescu „construieşte” „Punţi de Lumină”, manifestări culturale ce promovează literatura română, CARTEA ca suport al sufletului uman, alături de prietenii noştri, scriitorii:Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, şi mulţi alţii, implicaţi sufleteşte şi cu responsabilitate în menţinerea  românismului într-o zonă unde este necesară  lumina  culturii române.

Prezentele rânduri exprimă ceea ce scriam şi gândeam despre acest frumos  Om, care luptă cu talentul său şi  arma stiloului, pentru menţinerea şi promovarea limbii, literaturii şi fiinţei noastre într-o zonă încărcată de istorie.

Aceste fraze exprimă sentimentele noastre faţă de scriitoarea Mariana Cristescu, cu ocazia împlinirii unei vârste, a înţelepţilor, alături de tradiţionalul „La mulţi ani”, iubită prietenă!

————————-

Al Florin ŢENE

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Membru corespondent al Academiei Româno-Americane

Cluj Napoca

20 iulie 2015

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Vasilica GRIGORAȘ – Omul și cartea, ființe deopotrivă

„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferinţele neamului omenes…