Poeţii nu mor niciodată
Poeţii nu mor niciodată, ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.
Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.
Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger, în abis
nu mor niciodată, dar niciodată
doar urcă în vis.
Poeţii nu mor niciodată,doar ies
din auz,cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.
Poeţii nu mor niciodată, şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.
*****
Poetul
S-a întors poetul în satul natal
Cu toate păsările lui zburătoare
Acelaşi râu îi aduce la mal
Amintiri din clipe arzătoare.
S-a întors poetul pe strada copilăriei
Şi e o altă adresă pe casa lui
Bronzul toamnei sună în frunza viei
Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.
…Ceaţa timpului,val după val,
peste nuci încet se lasă,
prin inimile oamenilor din satul natal
trece poetul,amintire,spre casă…
====
violetta
22 septembrie 2011 at 12:50 PM
Poeţii nu mor niciodată
Îşi cântă doar urmele moarte
Din bolta de stele ce poartă
Doar cântecul lor mai departe…
mara paraschiv
28 aprilie 2012 at 12:30 PM
La urma urmei poezia este o risipire de sine. O explorare în adâncul fiinţei, acolo unde zac comori nebănuite. Poetul îşi prezintă cartea sa de vizită prin cuvânt. Poetul nu scrie de dragul de a scrie. El scrie cu carnea şi sângele său. Poetul se află într-o continuă căutare.
Poemul de mai sus întăreşte convingerea că poezia nu moare, atâta timp cât poetul se caută pe sine.
Mariana Stratulat
30 aprilie 2012 at 1:04 PM
Poetul
Poetul, clipă pribeagă prin dor şi iubire,
îşi cântă venirea şi somnu-n neştire,
îşi scutură gândul prin ierburi şi foi
fugind prin cuvinte, prin ore şi ploi.
Poetul, jocul luminii pe scările sorţii
ne-nvăluie, rece, în braţele morţii
şi singur îşi doarme uitarea prin grote
orbit de-ntuneric, pierdut printre note.
Poetul, umbră de seară ascunsă în timp,
ninsoare venită din vechiul Olimp
cu ochi de tristeţe, cu pas de-nceput
se-mbracă-n cămaşă de pietre şi lut.
Mariana Rogoz Stratulat
Panciu, 30 aprilie 2012