Poeţii nu mor niciodată

Poeţii nu mor niciodată, ei doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul cea fost
potolind focul din oase şi luna
cu dorul,
arzând întotdeauna
cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte
eterne vorbe încolţite-n brazdă
în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte
sau în zborul păsărilor ce torc la stână
cântece pregătite să fie gazdă
în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin
coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,
de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină
şi ne pun aripi de înger, în abis
nu mor niciodată, dar niciodată
doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies
din auz,cum ai privii
printr-un ochean întors,
sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii
aureolează cu stele un şes,
ei au în vene al patruilea simţ,
metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată, şi doar
îşi odihnesc zborul
între clipa ce vine şi visul amar
potolind focul din case şi luna
cu dorul, arzând întotdeauna
cu rost.

*****

Poetul

S-a întors poetul în satul natal

Cu toate păsările lui zburătoare

Acelaşi râu îi aduce la mal

Amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei

Şi e o altă adresă pe casa lui

Bronzul toamnei sună în frunza viei

Şi galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

…Ceaţa timpului,val după val,

peste nuci încet se lasă,

prin inimile oamenilor din satul natal

trece poetul,amintire,spre casă…

====

Al.Florin ŢENE