Home Breaking News Stiri Exclusive Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Plagiatul – sport de performanţă la români

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Plagiatul – sport de performanţă la români

15 min read
0
0
144

De câţiva ani buni auziţi mereu de cazuri de plagiat. Se discută la televizor, la radio, puteţi citi în ziare pe primele pagini, pe internet etc. Nume sonore ale unor oameni din  cele mai înalte instituţii ale statului sunt puse în legătură cu un astfel de păcat. Unii sunt daţi afară din serviciu, altora li se retrag titlurile ştiinţifice şi academice, despre alţii nu se mai vorbeşte nimic după câteva zile de mare zarvă. Nu voi da astfel de nume, fiindcă numai justiţia este în măsură să stabilească, dacă cineva este cu adevărat vinovat sau nu. Aşadar, vom discuta despre păcat, respectiv despre infracţiune, ci nu despre păcătoşi sau infractori propriu-zişi.

Pentru unii dintre Dumneavoastră lucrurile sunt clare, pentru alţii sunt învăluite în ceaţă. Nu v-aţi întâlnit cu acest cuvânt decât în ultimii ani, mai ales după Revoluţie. Pentru ca să spunem lucrurilor pe nume, precizez că plagiatul în vobirea omului de rând se traduce prin hoţie, prin furt. Despre un astfel de nărav nu mai e nevoie să vă spun eu ce este. Ştie fiecare dintre Dumneavoastră. Oricare aţi furat în viaţă un strugure, un măr, o pară, o cireaşă sau altceva din bunătăţile pământului. Nu v-aţi putut abţine când aţi trecut pe un drum, pe o potecă şi v-aţi astâmpărat setea şi pofta cu o fructă oarecare, chiar dacă aceasta era în proprietatea unui alt consătean. Vi s-a părut întotdeauna că, deşi e un păcat, nu e chiar atât de mare, atât de grav.

Cu toate acestea, mulţi dintre cei ce se află pe pat de moarte, în anii grei ai bătrâneţii, îşi scotocesc conştiinţa şi amintirile şi încearcă să se debaraseze de o greutate imensă care îi apasă: furtul unui măr din grădina vecinului în anii tinereţii sau ai copilăriei…! Încerc să cred, că nu sunt printre Dumneavoastră dintre cei care au pătruns noaptea în casa semenilor lor, nu au bătut, nu au torturat şi nu au ucis pe alţii pentru a le smulge banii sau bijuteriile sau altceva. Încerc să cred, că nu sunt printre Dumneavoastră dintre cei care au falsificat acte şi au furat case, pământuri şi alte bunuri sau drepturi ale semenilor; încerc să cred că nu sunt printre Dumneavoastră dintre cei care au depus jurământ strâmb în instanţă şi nici nu s-au folosit de martori mincinoşi pentru a smulge fraţilor, sau rudelor, sau semenilor cine ştie ce bunuri. Ferească Dumnezeu să avem aşa ceva în parohia noastră!

Hoţia sau furtul este interzis  de Însuşi Dumnezeu prin porunca a opta a Decalogului: „Să nu furi!” Nu se face nici un fel de comentariu, nu se fac nuanţări. „Să nu furi!”, aşa cum spune „Să nu ucizi!” şi cu asta a spus totul. Noi am nuanţat păcatul, făcându-l mai uşor sau mai grav, în funcţie de tot felul de împrejurări. Hoţia a fost prezentă întotdeauna printre năravurile multor popoare şi persoane. Au fost perioade în care ea a devenit politică de stat în unele locuri şi s-au furat mişeleşte regiuni sau chiar ţări întregi de la alţii, uneori trecându-i pe adevăraţii stăpâni prin foc şi prin sabie, ducându-i în robie, deportându-i în masă, ori ucigându-i, pur şi simplu. Au fost înşelaţi politicieni creduli şi proşti de alţii mai versaţi şi mai şmecheri şi s-au furat  unor ţări bogăţiile solului şi ale subsolului, pe care Dumnezeu le dăduse ca zestre localnicilor, ca să se hrănească din ele ei şi strănepoţii strănepoţilor lor. S-au furat multe şi de toate, în toate timpurile şi în toate locurile!

Între timp, cuvântul propriu-zis de „hoţie” sau „furt” a început să deranjeze, să jignească pe cei în cauză. Atunci i-au schimbat numele, dar păcatul/infracţiunea a rămas aceeaşi. Bunăoară, când bunul furat a fost produsul minţii celuilalt, hoţia a fost numită plagiat. Imaginaţi-vă că cineva dintre Dumneavoastră copiază o poezie a lui Eminescu şi o… semnează cu propriul său nume, bătându-se apoi în piept în faţa celorlalţi că el a compus-o, că este poezia lui, că el este poetul. Despre adevăratul autor, respectiv Eminescu, „poetul” de ocazie nu suflă nici un cuvânt. Eventual, dă o listă cu poeţii care au reuşit să mai scrie poezii la fel de bune ca „a lui” de-a lungul timpului şi, undeva, în coada listei, îl trece şi pe Eminescu. Alţii fură ideile dintr-un articol, dintr-un studiu, dintr-o carte, pe care le îmbracă, aşa cum îmbracă o păpuşă, cu alte haine, adică înlocuieşte cuvintele, spunând acelaşi lucru. Spre exemplu, dacă despre Gheorghe se spune într-un articol că este mincinos, eu, cel care plagiez articolul respectiv, spun că Gheorghe „vehiculează adevărul”, „jonglează cu cuvintele”, ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru.

Plagiatul începe din şcoală. Încă de timpuriu, mulţi elevi îşi fac un titlu de glorie din a copia la teze, la lucrări, de la colegi, din cărţi sau caiete. În ultimii ani copiază de pe internet. Este mult mai practic, mai uşor şi nici nu mai muncesc să scrie cu mânuţa lor. Ating două butoane, „copy” şi „paste” şi textul, care poate fi o carte de sute de pagini, trece din buzunarul semenului în propriul buzunar. Munca noului „autor” este aceea de a semna „opera”. Mulţi profesori sunt mulţumiţi că elevii lor fac lucrări bune, iau note bune, ei înşişi sunt cotaţi ca profesori merituoşi. Părinţii sunt mândri de copiii lor, fiindcă au note mari. Se ajunge la examene importante, capacitate, bacalaureat, admitere, licenţă, masterat, doctorat, repartiţie etc. Dacă se înăspreşte supravegherea, protestează toată lumea: elevi, profesori, părinţi: „Auzi, domnule, să streseze copiii, să nu-i lase şi pe ei să se inspire!” Profesorii supraveghetori încep să aibă orbul găinilor, se întrerupe curentul în şcoală şi camerele de luat vederi nu mai funcţionează, se transmit bileţele scrise mărunt-mărunt cu subiectele rezolvate, se folosesc telefoanele şi alte aparate foarte sofisticate. Mai nou, se implantează cip-uri în urechi, adică nişte aparate foarte mici, prin care i „se şopteşte” concurentului ce trebuie să spună sau să scrie de  la zeci de kilometri. Se fură apoi articole, studii, cărţi, pentru care adevăraţii autori au muncit din greu mulţi ani de zile. Hoţii le preiau în câteva clipe şi le semnează. Autorii adevăraţi sunt de cele mai multe ori marginalizaţi, trimişi să păzească oile (sau caprele!), în timp ce hoţii, dacă mai beneficiază de rude la Ierusalim, rugători la Athos şi argaţi în parlament, se caţără până la vârful piramidei sociale.

Dacă hoţii-plagiatori sunt prinşi, sunt niţel bălăcăriţi, retrogradaţi de ochii lumii pentru câteva luni, după care sunt propulsaţi mult mai sus, ca să poată recupera, sărmanii, pierderile suferite! În felul lor sunt nişte adevăraţi „campioni”. Sunt „campioni” într-un sport de proporţii, pe care toţi îl arătăm cu degetul, îl criticăm, îl dezaprobăm, dar  vedem dintr-o zi în alta că tot mai mulţi îl practică tot într-o veselie.

Cel mai dureros este când vezi tocmai statuile imense că se prăbuşesc, fiindcă aveau picioare de lut. Copiii şi tinerii au nevoie de modele, ba chiar vârstnicii. Te uiţi, în mod firesc, la cei mai de sus, la cei mai din vârf şi afli la un moment dat că aceia nu erau, de fapt, decât nişte hoţi! Pardon, nişte plagiatori!

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Scrisoare Pastorala Nr.231

iunie 2012

 

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

3 tipuri de cadouri pentru a impresiona pe cineva drag

Pana in perioada sarbatorilor nu mai este foarte mult timp, ceea ce insemana ca poti incep…