Home Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA – “Şcoala muncii”

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA – “Şcoala muncii”

17 min read
0
0
206

Titlul acesta a fost cândva, înainte de războiul din 1944, titlul unei cărţi scrisă de un mare savant român, Simion  Mehedinţi. Acolo se vorbea de o metodă extraordinară folosită din vechime de familia română pentru creşterea şi educaţia propriilor copii. Metoda era pe cât de simplă, pe atât la îndemâna fiecărei familii. Au folosit-o cu bune rezultate sute de ani familiile române. Rezultatul acestei metode se poate socoti în sutele de savanţi şi artişti de tot felul pe care i-a dat poporul român, în milioanele de oameni puternici, care au făcut faţă tuturor greutăţilor vieţii şi vitregiilor istoriei, de la coarnele plugului până la reduta de pe linia întâia a frontului. Oamenii rezultaţi din această „şcoală a muncii” au avut tăria sufletească şi trupească să supravieţuiască vremurilor de criză, de lipsuri şi de secete, de război şi de „eliberare”, de canal şi de „reeducare”, de puşcării şi de ocne. Mulţi dintre ei şi-au lăsat osemintele în morminte ştiute sau neştiute, dar au fost foarte mulţi care au supravieţuit. Cei ce au beneficiat de această educaţie au avut un ideal în viaţă şi au luptat pentru el. Toate celelalte trebuinţe materiale şi spirituale s-au subordonat acelui ideal.

Copiii erau obişnuiţi de mici  cu munca şi cu greul. E adevărat, că de multe ori se făceau şi excese, de multe ori se sărea peste cal, ajungându-se la adevărată  exploatare a  copilului, dar nu despre astfel de cazuri vorbim aici şi acum. Vorbim despre acei părinţi care împărţeau munca cu copiii lor. Ei luau partea cea mai mare şi cea mai grea, dar ştiau întotdeauna să lase şi copiilor o părticică, fie ea cât de mică. Întotdeauna se găseau astfel de munci şi pentru copii: păşunatul vitelor era pe primul plan. Nenumăraţi vârstnici îşi amintesc cum au crescut după oi, „la coada vacii”, cu cartea în mână. Nu era o ruşine să mergi cu vitele, ci dimpotrivă. Nu era o ruşine ca o fetiţă să înveţe să mulgă o vacă sau nişte oi, să strecoare laptele, să închege şi să facă brânză. Nu era ruşine pentru un copil sau fată să-şi  ajute mama să înăvădească şi să oardă, să dea prin spată şi prin iţe, ca să ţese apoi pături, covoare, oprege, dimie şi multe altele. Nu era ruşine pentru un copil să meargă la fântână cu ulciorul şi să aducă apă rece pentru toţi ai casei. Nu era ruşine să plivească la porumbi sau la grâu, să pună pologi pe legături la secerat, să adune spice. Nu era ruşine să ducă boii de funie la arat ori la rariţat, ori să facă cine ştie ce alte munci uşoare, potrivite vârstei. Doar la prânz şi seara, până pregătea mama cele cuvenite pentru masă, copiii ieşeau în drum, la joacă…

Activităţile de care am vorbit şi altele asemănătoare ajutau copilul să se dezvolte fizic. Devenea un om puternic, robust, capabil apoi să facă şi munci grele, aşa cum era nevoie în viaţă. Activităţile acestea îl întăreau însă sufleteşte pe copil. Îl obişnuiau cu o anumită ordine sau rânduială, o anumită disciplină. Dacă le plăceau muncile respective, copiii aceia deveneau buni gospodari, ori meseriaşi neîntrecuţi în lumea satelor. Dacă nu le plăceau muncile de la ţară, învăţau „pe rupte” carte, ca să fugă de ele, să se pregătească pentru munci intelectuale, de funcţionari. De multe ori am întâlnit bărbaţi şi femei, care-mi spuneau că în copilărie, de câte ori se rugau, nu uitau să adauge şi vorbe ca acestea: „Ajută-mă, Doamne, şi pe mine să învăţ carte şi să pot să-mi câştig şi eu pâinea în viaţă fără sapă!” Munca îl solidariza pe copil cu familia, cu părinţii, cu fraţii, cu consătenii, îl lega de sat şi de locurile natale. Copilul se înfrăţea cu satul, cu localnicii, cu câmpul, cu codrul, cu potecile, cu fiecare pom şi cu fiecare moviliţă. Le iubea pe acestea, fiindcă în ele sădea o părticică din sufletul lui de copil şi astfel începea să-şi iubească ţara.

Mulţi dintre bârdenii noştri îşi amintesc de Domnul Gheorghe Trocan, pe vremea când era muncitor necalificat la combinatul de prelucrarea lemnului din Severin, cum, în pauza de masă, cu o mână ducea mâncarea la gură, iar cu alta ţinea cartea şi învăţa. A ajuns ministru…! Îmi amintesc de o poveste de Andersen sau Fraţii Grimm. Era vorba de un împărat, care-şi obligase copilul încă din pruncie să înveţe o meserie. Copilul învăţase meşteşugul împletirii de rogojini. Împrejurările au făcut ca la vremea tinereţii, fiul de împărat să fie răpit de duşmani în vremea unui război şi să fie băgat în temniţă. Acolo s-a cerut fiecărui deţinut să lucreze ceea ce ştie mai bine. Fiul de împărat a cerut să i se dea material ca să împletească rogojini. A făcut multă vreme rogojini atât de frumoase, încât toţi erau uimiţi. Rogojinile confecţionate de el au ajuns să fie vândute la curtea tatălui său. Când tatăl celui întemniţat, împăratul, a văzut o astfel de rogojină, a putut citi în ornamentele ei un mesaj de la fiul său, în care acesta îi spunea unde se află. Împăratul a organizat un atac-surpriză asupra închisorii şi astfel fiul său a fost eliberat. O meserie neînsemnată, învăţată din copilărie, i-a scăpat fiului viaţa şi i-a redat libertatea. Mde!

Mai ales după 1989, educaţia copiilor în familie s-a îndepărtat mult de cea tradiţională, strămoşească. Majoritatea famiilor au mers pe principiul: am pătimit noi, să nu mai pătimească copiii. Să aibă ei de toate, să fie fericiţi. E frumos, e lăudabil, dar nu întotdeauna este de folos copiilor. După douăzeci de ani de „educaţie” prin odihnă, vedem copiii şi tineri foarte piperniciţi trupeşte. Unii parcă ar fi scăluşi. Munca te fortifică, odihna fără măsură te fleşcăieşte, te ofileşte. Organul folosit intens se învârtoşează; cel nefolosit se atrofiază, se usucă. Aşa se întâmplă cu muşchii organismului nostru. Copiii noştri fac prea puţin sport la şcoală şi prea puţină mişcare acasă. Sunt luaţi cu maşina la şcoală şi aduşi cu maşina acasă. Mersul pe jos era un medicament de înaltă clasă. Vin acasă, mănâncă, unii se culcă, alţii trec în faţa televizorului sau al calculatorului. Este strigător la cer, spre exemplu, când, în vacanţe, vezi bunici de 75-80 de ani ducându-se cu vitele, iar nepoţeii stau la televizor, ori trag mâţa de coadă acasă. Şi nepoţeii sunt elevi de liceu sau la gimnaziu în ultimele clase…! Vine seara, când îi vezi împingând vântul pe uliţă până noaptea târziu, în alte sate îi vezi la discoteci, baruri etc. Copiii aceştia vor fi peste câţiva ani oameni maturi. Sunt ei pregătiţi pentru viaţă? Oare, tot aşa de trandafirie va fi viaţa şi după ce vor zbura din cuibul părintesc capitonat cu puf? Societatea va fi tot aşa de indulgentă, de grijulie, de drăgăstoasă, ca mami, ca tati, ca tataie sau mamaie? Mă îndoiesc.

Mulţi dintre copii noştri nu au învăţat nimic din activităţile părinţilor lor în gospodărie. Meseria de ţăran este subapreciată, dar adevăratul ţăran este un adevărat savant. Despre aceasta vom mai vorbi curând. Revenim la copii. Şcoala nu-i mai învaţă meserii, mulţi nu reuşesc la facultăţi, iar cei care termină o facultate nu câştigă mai mult decât o hârtie. Ce vor face?  E greu să iei viaţa de la capăt la 25-30 de ani şi să recuperezi ceea ce n-ai făcut în copilărie. În primul rând e greu să-ţi recapeţi respectul pentru muncă, să recapeţi cultul muncii. Unii se vor duce în străinătate. Acolo se munceşte cu adevărat. Nefiind obişnuiţi cu munca, nu vor rezita. Unii vor cădea în disperare. Nu e de mirare că se aude tot mai des de sinucideri. Sunt tineri care dau piept cu viaţa şi cad înfrânţi, fiindcă nu sunt pregătiţi. Viaţa e o luptă şi trebuie să ne luptăm cu ea. Pentru asta trebuie să ne pregătim încă din copilărie. Şcoala muncii era cea mai înaltă universitate, care forma oameni. Cine are urechi de auzit, să audă!

Pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
Scrisoare Pastorală Nr. 210
7 august 2011
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

“Litanii” – noul volum de poezii al poetei Iuliana Paloda-Popescu, Editura Rawex Coms – Bucureşti, 2020

        A apărut un nou volum de poezii al poetei Iuliana Paloda-Popescu, intitulat “Litan…