Anatolie Tihai, un misionar basarabean în Japonia (3)
Vlad CUBREACOV
Cuviosul Român Anatolie Tihai: Prin ce se deosebesc japonezii şi chinezi înde ei?
Originea chinezească a japonezilor este contestată nu doar de scriitorii străini, ci chiar şi de japonezi. Nici în istoria acestui popor, nici în limba lui, nici în firea lui nu pot fi găsite urme ale unei asemenea strânse înrudiri. Faptul devine evident de prima oară: este de ajuns să-i măsori pe japonez şi pe chinez din privire şi să bagi seamă la trăsăturile şi însuşirile unuia şi ale celuilalt. Dintre toate neamurile asiatico-mongole, japonezii trebuie consideraţi, pe bună dreptate, ca fiind în cea mai mare măsură înrudiţi cu coreenii, atât după aspectul lor exterior, cât şi după unele trăsături sufleteşti şi, cum se spune, şi după limbă. Pe când între limbile japoneză şi chineză nu există nici o asemănare de ordin fonetic sau gramatical. Este însă adevărat că odată cu preluarea de către japonezi a scrisului de la chinezi, în limba celor dintâi au pătruns o mulţime de cuvinte chinezeşti, dar asta, desigur, nu demonstrează nimic, exact cum, pornind de la împrumutarea de către limba rusă a multor cuvinte romanice, nu putem susţine că limba rusă ar aparţine familiei lingvistice romanice. La înfăţişare japonezii sunt de statură mică, au o pilozitate abundentă, ca şi europenii. Chinezii însă sunt de statură ceva mai înaltă, iar cât despre pilozitate aceasta poate fi observată doar în gâţa lungă lăsată pe spate, pe când la barbă şi mustaţă sunt cam spâni. Dacă este ceva care să trădeze tipul mongol al japonezilor, aceasta este tăietura oblică, destul de des întâlnită, a ochilor. După însuşirile lor morale japonezii se deosebesc şi mai mult de chinezi. Aceştia (chinezii) au un dar extraordinar al speculaţiei, au un simţ pragmatic dus până la superlativ în ceea ce priveşte negustoria şi sunt ageri în îndeplinirea oricărei cerinţe legate de necesităţile vieţii, remarcându-se prin arta culinară, de aceea servitorii chinezi sunt cei mai vioi şi mai stăruitori. În schimb, dincolo de domeniul acesta strict pragmatic, veţi absolut străin şi de neînţeles pentru un chinez cu toate valorile şi exigenţele dumneavoastră morale.
Alte necesităţi, superioare, chiar şi în privinţa unor lucruri simple în înţelegerea noastră cum ar fi tendinţa de promovare a propriului neam pe o treaptă mai înaltă, de ieşire din închistare şi de atingere a nivelului la care au ajuns străinii – precum preluarea din străinătate a realizărilor din domeniul tehnic, cunoaşterea organizării statale şi sociale de pe alte meleaguri civilizate etc. – chinezul nu le înţelege, după cum nu înţelege în genere nimic din ceea ce nu-i pare a avea vreun avantaj material direct şi evident. Desigur, spunând asta, nu ne referim la oamenii de stat chinezi, ci la celelalte pături ale populare.
Chinezul acceptă din străinătate mijloacele perfecționate din domeniul căilor de comunicaţie şi cel tehnic şi se serveşte de ele doar în măsura în care acestea i se aduc de-a gata. Probabil că va trebui să mai treacă mult timp până locuitorii „Cerescului Imperiu” se vor convinge de faptul că pentru propriul lor folos, pentru autoperfecţionarea lor, trebuie ca ei înşişi să însuşească acestea, să-şi creeze toate acestea la ei acasă, unde să lucreze independent. Cu totul altceva observăm la japonezi. Au trecut abia 14 ani din momentul semnării tratatelor comerciale dintre Japonia şi statele europene (avem în vedere tratatul din anul 1858) şi în prezent guvernul nipon dispune de o flotă proprie, construită, e drept, sub îndrumarea inginerilor francezi, dar care astăzi este condusă exclusiv de comandanţi japonezi, care constituie amiralitatea. Guvernul dispune de un doc în care japonezii înşişi construiesc nave comerciale şi militare. Japonezii au căi ferate, telegraf, conduse exclusiv de japonezi, ei au comunicaţii poştale, toate refăcute recent după model european. Viaţa socială şi cea privată se refac, de asemenea, depăşind deprinderile lor care nu se potrivesc cu cele de peste hotare. În aceste cazuri imitaţia ajunge uneori la ridicol, dar cui nu i s-a întâmplat aşa ceva când a luat cunoştinţă şi a împrumutat ceea ce este străin? Întotdeauna însă o imitare reuşită îl prezintă, bineînţeles, dintr-o latură mai bună pe cel care imită decât pe cel care este indiferent faţă de tot şi de toate, cum este în cazul chinezilor.
Ceea ce este important aici este că aceste tendinţe şi încercări de autotransformare şi de însuşire nu vin prin ordin de sus, ci din propriul instinct naţional dăruit cu capacitatea de preluare. Dă-le japonezilor un exemplu şi ei deja se vor trudi să-l imite. Am fost de curând martorii unui caz frapant care caracterizează exact Japonia şi China. Cele două ţări au fost invitate, alături de alte popoare din Orient, să-şi prezinte producţiile la expoziţia internaţională de la Viena. Japonezii au adunat imediat şi cu destul de multă tragere de inimă cele mai bune producţii ale lor, expediindu-le cu o corvetă austriacă delegată special în acest scop. Pe când chinezii nu puteau fi nicidecum convinşi să facă acelaşi lucru. Astfel, anchilozarea chinezilor este de poveste şi în Orient. Japonezii însă nu li se poate reproşa aşa ceva, ci, mai degrabă, ei se fac vinovaţi pentru graba lor prea mare de a îmbrăţişa, adesea fără discernământ, orice este străin. În condiţiile unei receptivităţii ieşite din comun şi ale lipsei capacităţii de a analiza critic toate lucrurile noi care te inundă, această calitate, bună în fond, poate ajunge a fi cauza preluării de către japonezi, din civilizaţia noastră, şi a multor lucruri absolut inutile. Acesta este însă un rău inevitabil nu doar pentru japonezi.
Nu am putea, de altfel, spune că între japonezi şi chinezi nu ar exista mule lucruri comune pe plan religios şi pe cel al tradiţiilor şi, în general, în tot ceea cei dintâi au preluat de la cei din urmă odată cu scrierea. Pe lângă asta, nici învecinarea nu putea să nu aibă influenţă asupra unui popor atât de receptiv. Japonezii nu au avut alţi învăţători, de aceea ei le mulţumesc chinezilor pentru ceea ce au învăţat de la aceştia. Ca urmare a relaţiilor destul de vechi dintre cei doi vecini aceştia întreţin şi acum legături destul de prieteneşti soldate, după cum aflăm din ziare, cu recent anunţatul tratat dintre ei, tratat care, prin unul din paragrafele sale, aminteşte o alianţă militară de apărare. Aceasta este mai degrabă dovada faptului că pe plan politic japonezii au mai o mai mare încredere în China decât în ţările occidentale. Evident, asemenea tangenţe nu vorbesc în favoarea provenienţei chineze a japonezilor, constituind mai degrabă o urmare a condiţiilor istorice rezultate dintr-o vecinătate geografică. În pofita acestor semne absolut negative însă, chestiunea originii poporului japonez nu va fi tranşată, probabil, foarte curând. Istoria Japoniei nu este alcătuită nici pe departe, mai mult chiar – ea nu le este cunoscută europenilor nici măcar în felul în care o au japonezii înşişi. O mulţime de studii privind toate laturile vieţii acestui popor aşteaptă să fie elaborate de oamenii de ştiinţă europeni, care vor trebui, vreodată, să aducă lumină asupra negurii ei. Unele trăsături încă destul de puţin scoase în evidenţă şi nestudiate par a arăta o cu mult mai strânsă înrudire a japonezilor cu coreenii, cu locuitorii insulelor Kurile şi cei ai unor insule din bazinul Oceanului Pacific. O cunoaştere temeinică a limbii japoneze, mai cu seamă în formele ei vechi şi, altminteri, curăţate de elementele chinezeşti, i-ar putea oferi unui filolog cheia poate cea mai potrivită pentru limpezirea chestiunii pe care am prezentat-o aici.
I[eromonahul] Anatolie [Tihai]
Publicat în numărul 21, din 1874, al revistei „Missioner” (Misionarul) de la Moscova.
Traducere din rusă de Vlad Cubreacov.
–––––––––––––––––
Traducere din rusă de
Vlad Cubreacov Chişinău aprilie 29, 2011––––––––––––-
CUBREACOV Vlad, scriitor şi jurnalist basarabean, născut la data de 24 septembrie 1965 în comuna Crihana Veche, Cahul. Este membru al Uniunii Jurnaliştilor (UJM) şi al Asociaţiei Naţionale a Jurnaliştilor (ANJ) din Republica Moldova. În anul 1989 a absolvit Facultatea de Jurnalistică a Universităţii de Stat din Moldova. A lucrat în calitate de colaborator ştiinţific la Muzeul Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir” (1989-1991), apoi de şef al Departamentului Culte din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor (1991-1994). Este autor al mai multor studii si articole despre Mitropolia Basarabiei. A editat publicaţia ortodoxă „Alfa şi Omega” cu suplimentele „Misionarul”, „AMFOR”, „Biserica şi Şcoala”, „Studentul” şi „Dunărea creştină”. În prezent lucrează pentru săptămânalul FLUX din Chişinău.
Între 1994 şi 2009 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Din 1 ianuarie 1996 a fost membru al delegaţiei permanente a Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (Comisia Cultură, Ştiinţă şi Învăţământ, Comisia Juridică şi Drepturi ale Omului şi Subcomisia pentru Minorităţi).
Între anii 1999 şi 2011 a fost vicepreşedinte al PPCD, iar între 2005 şi 2009 a condus fracţiunea creştin-democrată în Legislativul Republicii Moldova. La alegerile locale din 25 mai 2003 a candidat din partea PPCD la funcţia de primar general al municipiului Chişinău, obţinând locul III cu 8.0% din voturi, după liderul Alianței Moldova Noastră, Serafim Urechean, şi candidatul comunist Vasile Zgardan.
Este preşedinte al Asociaţiei „Răsăritul Românesc” din Republica Moldova pentru sprijinirea diasporei (din 1998), al Frăţiei Ortodoxe Române din Republica Moldova şi al Institutului pentru Dezvoltare Regională şi Administrativă Durabilă (IDRAD). A condus timp de 10 ani (2000 – 2010) Fundaţia pentru Democraţie Creştină.
Din anul 1992 a fost consilier cu misiuni speciale al Mitropoliei Basarabiei. A reprezentat Mitropolia Basarabiei în justiţia naţională, iar din 1997 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 13 decembrie 2001 a înregistrat la CEDO primul câştig de cauză într-un dosar provenind din Republica Moldova. Între 1998 şi 2002 a fost membru în Adunarea Naţională Bisericească a Patriarhiei Române.
A fost decorat cu Crucea Patriarhiei Române pentru mireni (1992 şi 1995), Crucea Frăţiei Sfântului Mormânt din Federaţia Rusă (2007), Distincţia de vrednicie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi ordinul “Sfântul Gheorghe” al Mitropoliei Basarabiei (2008).
Ca membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Vlad Cubreacov a intervenit cu declaraţii scrise, interpelări adresate Comitetului de Miniştri, luări de cuvânt şi proiecte de Rezoluţii în favoarea românilor dintre Timoc, Dunăre şi Morava (Serbia de răsărit), a istro-românilor din Croaţia, a aromânilor din statele balcanice, precum şi a românilor din Ucraina.
Partajează acest conținut:
Publică comentariul