Home Au dat urzicile, nu mai murim

Au dat urzicile, nu mai murim

13 min read
0
0
155

Se schimbă sângele, ziceau ţăranii, cu toate că nu citiseră prospectele medicinei naturiste de azi …

S-a nimerit să mă nasc într-un sat sărac din Prahova, pe numele lui Sângeru, salvat onomastic şi sub capi­talişti, şi sub comunişti, şi sub fa­na­ri­o­ţii de azi, cu vii şi livezi deasupra şi petrol mult dedesubt. La linia de plutire, între cele două bogăţii, sărăcia a rămas, din păcate, aceeaşi. Neschimbată, neclătinată. Ca azi şi ca ieri, şi ca mereu. Vorba lui Creangă, aceea cu nici frumos până la 20 de ani, nici deştept până la 30 şi nici bogat până la 40, dar sărac ca acum şi ca anul trecut, şi ca de când sunt niciodată n-am fost. „Au dat urzicile, Mihai, nu mai murim de foame!”, îl saluta vesel pe bunicul meu dinspre mamă, din uliţă, cam prin vremea asta, nea Mihai Cenuşă, proprietarul povernei de ţuică de la vărsarea în Sărăţica a pârâiaşului din spatele casei noastre.

Erau prieteni. Amândoi Mihaii au murit. Cel cu povarna, la Canal, turnat de un vecin, pentru că avea obice­iul să înjure, păzind el ţivierul din ca­re susura licoarea de prună, de Ră­să­rit. Tu-i răsăritu’ mă-sii de viaţă! – în­ju­ra nea Mihai Cenuşă. Era o în­ju­ră­tură nepolitică, dar la vremea aceea a fost interpretată. Cum adică să înjuri de Răsărit? De acolo venea lumina! Nu puteai înjura decât de Apus.

L-au luat într-o noapte, şi dus a fost. Nevastă-sa s-a rugat de toţi instructorii de partid care stăteau, fără excepţie, în casa naţionalizată a bunicului meu dinspre tată, Victor Avramescu, catalogat chiabur şi nemort la Canal, fiindcă a făcut in­farct înainte să-l ajungă maşina nea­gră, să-i dea măcar cenuşa. Cenuşa lui nea Cenuşă. Să-l îngroape creştineşte. N-a avut noroc. Cenuşa duşmanului de clasă Cenuşă e prin Dobrogea, pe undeva. I-am căutat, în cimitirul din Sângeru, unde sunt toţi ai mei, pe alde Cenuşă. I-a şters timpul.

Ieri am cules urzici. Mă omor după urzici. Le-am mâncat preparate cu usturoi cum le făcea străbunica din partea mamei, Mariţa Palaş, prăpădită în putere la 92 de ani. Astruca nişte curci, era verticală şi subţire, în hainele ei mereu negre, fiindcă rămăsese văduvă la 27 de ani şi i-a păstrat cinstea bătrânului, pe care nu l-am apucat, până s-a dus şi ea. I-a stat inima.

Au dat urzicile. Le vând ţigăncile pe lângă Bucureşti, dar nu prea am în­cre­dere să le cumpăr. Culegându-le, în zona mea declarat ecologică, retrăiesc bucuria nemărginită a pri­mă­verii. Frumoasă prigoană a dege­te­lor urzicate, minunat blestem al anotimpului. La Sângeru, din motive de sărăcie, nu s-a dat niciodată cu chimicale. Singurul tratament e cel din cer, care se cheamă  ploaie.

De ce spunea nea Mihai Cenuşă că nu mai murim? Fiindcă, dând urzicile, aveam ce mânca. Copiii, gălbejiţi de iarnă, se puneau pe picioare. Bătrânii reînviau. Înghiţeam vitamine. Se schimbă sângele, ziceau ţăranii, cu toate că nu citiseră prospectele medicinei naturiste de azi, generoase la capitolul urzică.

Construiesc, de vreo zece ani, la Sângeru, un muzeu al pietrei. Pietre cioplite de ţărani. Le adun neoste­nit. Le cumpăr de unde pot. Muzeul va fi în curtea şi spaţiile şi acareturile bunicului meu dinspre tată, „chiaburul”, refăcute de mine cu migală, încet, fără sprijin de la guverne, uniuni europene, ministere, doar cu ambiţia de a lăsa ceva, lângă cărţile pe care le-am scris, lângă copiii pe care i-am făcut şi pe care poate îi voi mai face posterităţii. Muzeul acesta, unic după ştiinţa mea, adună dovezi că, cioplindu-şi o râşniţă pentru mălai, ţăranul a adăugat şi un zbenghi de frumuseţe. A scrijelit şi portretul  unei iluzii. Donându-mi eu averea unei asociaţii care-mi poartă numele, fără să şifonez orgoliul de proprietari al moştenitorilor mei (aş fi simţit-o dacă se supărau!), fac un lucru pentru care n-am chef să fiu lăudat. Dacă mă vor ţine viu sănătăţile, voi deschide nu peste mult timp şi o tabără de sculptură, sub genericul „E loc să se mai nască Brâncuşi”. Muzeul Pietrei şi Tabăra sunt penultima carte pe care am de gând s-o scriu şi s-o las timpului, într-o zonă splendidă şi mângâ­iată de crepuscule şi urzici.

După articolul de săptămâna trecută din Jurnalul Naţional (cred că-l lăudam pe Băsescu), cineva mi-a transmis mesajul că, dacă mă mai iau de domnul preşedinte şi de doamna Udrea, mă va lua dracu’. Era şi un termen – „curând!”. Am receptat, fără superiorităţi glumeţe şi fără să mă dau curajos, mesajul. Se poate. Mafia a ştiut, când n-a avut alte so­lu­ţii, să ucidă. Presupun că nu sunt eu cel mai tare din parcare care să le ame­nin­ţe popoul cocoţat pe munţi de bani. şi dacă ar fi aşa, ce? La Sân­ge­ru, sărăcia va rămâne neclătinată. La fel de rea, apăsată şi câinoasă. Urzicile, metaforă a primăverii şi soluţie de sorginte cosmică a supra­vie­ţuirii, nu pot fi ameninţate. Ele salută şi vor saluta, monedă etern stabilă, neatinsă de inflaţie, primăvara. Nu puteţi ucide sau confisca urzicile, ora lor astrală, oricât aţi „moderni­za” România şi oricât m-aţi ameninţa pe mine sau pe alţii.

P.S. Apropiindu-se momentul punerii în viaţă a proiectului meu, am dat un anunţ la firma de cablu din Sângeru precum că angajez, între alte persoane trebuitoare (lucrători pentru o microfermă care să hră­neas­că mănăstireşte tinerii mei cioplitori în piatră), o bucătăreasă. A sosit, aco­mpaniată de soţ, o tânără. Rujată cam abundent pentru ora la care discutam. Vom avea, am zis, o mică ta­bă­ră de pietrari. Va trebui să-i hrănim. Ştiţi, am întrebat, să faceţi, să zicem, o mâncare de urzici? Parcă am ciupit-o de fund. S-a uitat, fu­ri­oa­să, la soţ şi, mult mai duş­mă­noa­să, la mine, pe care până atunci mă mângâiase cu privirea. Noi, mi-a zis, nu mâncăm urzici, că nu suntem ţi­gani! Revolta era sinceră. Pentru ţoa­pa asta, ţopismul fiind o maladie ca­re se întinde până la curveturile de la  vârfurile puterii, bucătăria se rezumă pesemne la tencuitul caviarului.

SURSA: http://www.jurnalul.ro

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Alege adezivul potrivit pentru lemn – obtine imbinari sigure si de calitate inca de la prima aplicare

Spre deosebire de alte materiale din sfera constructiilor, lemnul necesita un grad mai spo…