RECOMAND

ACEASTA CARTE …

SURSA: http://www.artline.ro

Text – Dan Anghelescu
George Avanu – foto

CUVANT INAINTE

In urma cu cativa ani, intr-o zi frumoasa zi de iulie, ma aflam la intrarea in Cerdacul Vaii Cerbului, asezat pe o stanca, asteptandu-l pe insotitorul meu, autorul fotografiilor din acest album, care, asa cum ii era obiceiul, ramasese in urma in cautare de imagini inedite.

La un moment dat, zaresc in departare doi tineri, o fata si un baiat, in jur de 20-25 de ani. Ajunsi in dreptul meu, fata s-a apropiat de mine si m-a intrebat:

– Puteti sa-mi spuneti daca asta e Varful Omu? Si-mi arata varful de deasupra noastra.

– Pot…pot…sa va spun ca „asta” nu este Varful Omu. „Astia” sunt Coltii Obarsiei. Varful Omu este cel de acolo (si i l-am aratat cu mana). Se vede bine stanca de la care i se trage numele, cabana lipita de ea, ca si poteca usor abrupta care va va conduce acolo.

A dat din cap ganditoare, dar nu parea convinsa de adevarul spuselor mele. A dat sa plece, apoi am vazut-o ezitand, dupa care s-a intors hotarata spre mine si m-a intrebat raspicat:

– Dar Kogaionul care este?
Am zambit ca sa-mi ascund surpriza, dar si pentru comicul momentului: eu sprijinit de stanca, ea infipta in fata mea, scunda si serioasa, indarjita chiar, oricum hotarata sa afle ce-o interesa. Am „perpelit-o” putin:
– Nu te supara, domnisoara,…de unde veniti?
– Din Hunedoara, mi-a raspuns scurt si taios.
– Si ati venit din Hunedoara sa vedeti Kogainonul in Bucegi?
Mi-a raspuns cu un „da” hotarat.
– Dar cine v-a spus ca veti gasi Kogainonul in Bucegi?
– Un om in care am toata increderea.

Abia atunci am primit-o cu atentie si am observat, pe chipul ei, aerul acela de „au-delà” (cum spunea Gabriel Liiceanu), care m-a facut s-o intreb imediat:

-Faceti parte din vreo secta? Din MISA de exemplu?
A negat cu indignare.
-Totusi…? am insistat eu.

S-a codit putin apoi a rostit un cuvant cu rezonanta orientala, mai precis japoneza, pe care nu l-am retinut, definind, probabil, vreo asociatie, confrerie sau congregatie, asupra careia n-am insistat, pentru ca am intrebat-o imediat:

– Si gurul dumneavoastra v-a spus ca in Bucegi veti afla Kogainonul?
Mi-a raspuns afirmativ, fara ezitare.

Atunci i-am povestit, pe scurt, cam ce stiam despre Kogainon si Bucegi. Nu era tocmai ceea ce se astepta ea sa afle, asa ca am incercat sa indulcesc pastila, adaugand:

– Uite ce e, domnisoara! Putinii pe care i-am cunoscut si care pretindeau ca sunt inzestrati cu perceptii extrasenzoriale m-au incredintat ca in Bucegi exista mai multe „centre energetice”, dar ca de departe cel mai important este Varful Bucura, varful acela tuguiat de acolo (si i l-am aratat). Trebuie sa-ti spun ca, in ultimii15-20 de ani, am fost de numarate ori pe acest varf, uneori zabovind timp indelungat. Dar niciodata n-am avut vreo experienta sau vreo traire deosebita cu exceptia impresiei coplesitoare pe care o resimti admirand ce ti se ofera de acolo. Poate ca dumneata esti altfel construita decat mine si vei avea sansa altei perceptii, mai bogate si mai profunde decat a mea. si chiar daca nu va fi asa, iti garantez ca efortul vostru va fi rasplatit cu cea mai frumoasa priveliste din Bucegi.

M-a privit lung, in tacere, s-a uitat spre Varful Bucura, apoi din nou spre mine, s-a intors incet, murmurand un fel de multumire, dupa care au pornit-o amandoi, voiniceste, pe poteca de la baza Cerdacului. I-am urmarit pana au disparut in departare. Abia atunci, m-am gandit ca n-am sa stiu niciodata daca mi-au urmat sfatul si nici daca, odata ajunsi acolo, au trait – da sau nu – vreo experienta deosebita.

Aproape imediat a aparut si insotitorul meu caruia i-am relatat intamplarea.

Urmarea a fost ca, atunci si acolo, stand pe o stanca deasupra Vaii Cerbului, am convenit amandoi ca venise timpul sa punem in aplicare un proiect mai vechi, cel al unui album cu fotografiile celor mai spectaculosi megaliti naturali din Bucegi, prezentati drept ipotetice teofanii, marcand un potential spatiu sacru.

Povestea incepe de la Strabon

Detinem putine informatii, si acelea nesigure, despre vechii locuitori ai spatiului carpato-danubiano-pontic. Prima relatare scrisa despre acest spatiu, ne-a  fost transmisa de „parintele istoriei”, Herodot din Halicarnas (catre 484 – catre 420 i.e.n.) si se refera la expeditia lui Darius, regele persilor, din anul 514 i.e.n., expeditie indreptata impotriva scitilor din nordul Marii Negre. Cu acest prilej, Herodot ii pomeneste pe getii care indraznisera sa i se opuna marelui rege. El afirma ca „getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci” si ca se cred nemuritori: „credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii il cred acelasi cu Gebeleizis”. „Cand tuna si fulgera, tracii, despre care e vorba, trag cu sagetile in sus, spre cer si isi ameninta zeul, caci ei nu recunosc vreun alt zeu decat al lor.” (1)

Dar cele mai pretioase informatii aduse de Herodot se refera la mitul si cultul lui Zamolxis. Potrivit povestii lui Herodot, Zamolxis ar fi fost un vechi sclav al lui Pitagora care: „castigandu-si si libertatea, ar fi dobandit avutie si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zamolxis acesta (…) a pus sa i se cladeasca o sala de primire unde-i gazduia si ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor ii invata ca nici el, nici oaspetii lui si nici urmasii acestora in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. in tot timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. in al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui.” (1)

Este evident o fabulatie sau „un produs al imaginatiei grecilor”, (2) deoarece insusi Herodot se indoieste de autenticitatea ei, afirmand: „Cat despre mine, nici nu pun la indoiala, nici nu cred pe deplin cele ce se spun despre el si locuinta lui de sub pamant; de altfel, socot ca acest Zamolxis a trait cu multa vreme inaintea lui Pytagoras. Fie ca Zamolxis n-a fost decat un om, fie c-o fi fost (intr-adevar) vreun zeu de prin partile Getiei, il las cu bine.” (1)

Tot de la Herodot aflam despre un ritual specific legat de Zamolxis: trimiterea la fiecare patru ani (cinci ani conform 2) a unui sol insarcinat sa-i comunice zeului nevoile si durerile lor. „Trimiterea se facea in felul urmator: se tragea la sorti unul dintre traci, i se insirau toate cate are sa transmita zeului si apoi era azvarlit spre a cadea in trei lanci fixate cu varfurile in sus. Daca solul murea strapuns, ei credeau ca Zamolxis le e favorabil si ca a primit cererile lor; daca nu murea insa, atunci ei dadeau vina pe sol, spunand ca e un om rau si trimiteau pe altul in locul lui.” (2)

La inceputul erei crestine, geograful grec, Strabon (catre 58 i.e.n. – catre 21-25 e.n.) ne ofera o alta versiune a mitului lui Zamolxis. in versiunea lui Strabon „Zamolxis a fost sclavul lui Pytagoras si cu acest prilej a invatat de la filozof unele stiinte ale cerului, altele apoi si le-a insusit de la egipteni, deoarece a pribegit si prin acele parti ale lumii. Dupa ce s-a intors in patrie, el si-a castigat o mare trecere inaintea mai marilor si a neamului sau, deslusindu-le acestora semnele ceresti. in cele din urma, l-a induplecat pe rege sa impartaseasca domnia cu el, intrucat e in stare sa le vesteasca vrerile zeilor. La inceput, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar dupa un timp, a fost socotit el insusi zeu. S-a retras atunci intr-un fel de pestera inaccesibila altora si acolo si-a petrecut o bucata de vreme, intalnindu-se rar cu cei de afara, decat doar cu regele si cu slujitorii sai. Regele cand a vazut ca oamenii sunt mult mai supusi fata de el decat mai inainte, ca fata de unul care le da porunci dupa indemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dainuit pana in vremea noastra; dupa datina, mereu se gasea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geti acest om era numit chiar zeu. Pana si muntele cu pestera a fost socotit sfant si asa il si numesc. Numele lui este Kogainon, la fel ca al raului care curge langa el.” (3)

Asta a fost tot si de aici a inceput „cautarea Kogainonului”. Este pentru prima data cand intalnim denumirea de „Kogainon” a muntelui si a raului cu acelasi nume, dar si ultima oara, pentru ca aceasta denumire nu a mai fost mentionata de alte surse.

Cum e si normal, inca de timpuriu s-a incercat identificarea acestui munte. Unul dintre cei mai vechi pretendenti la titlu a fost „muntele si raul Gogany de langa Mika, la sud de Dunare…ceea ce pare departe de adevar.” (3) Arheologii romani inclina „mai degraba spre dealul Gradistei din Muntii Orastiei pe langa care curge raul Gradistea.” (3) in timp ce Constantin C. Giurescu se intreaba: „sa fie oare actualul munte  Gugu (2292 m) situat intre Oslea, tarcu si Retezatu?” (2)

Dupa ce mai multe propuneri sau ipoteze fusesera respinse ca neconcludente, se parea ca tentativele de identificare a Kogainonului fusesera abandonate. Dar catre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, un outsider impetuos se lanseaza in cursa pentru titlu.

Muntele Sfant al Pelasgilor

Pana catre sfarsitul secolului al XIX-lea, Bucegii îsi consumau, în liniste si izolare, existenta lor idilica de masiv modest, din lantul Carpatilor meridionali.

Cu toate ca fusesera descoperite depozite cu obiecte de bronz, la Sinaia si Predeal, care atestau prezenta umana, în aceasta zona, înca din epoca bronzului (1800-1000 î.e.n.), pana acum vreo trei sute de ani, Valea superioara a Prahovei ramasese „un loc salbatec, o pustietate, un sir nesfarsit de paduri seculare care nu facusera cunostinta cu toporul omului, un culcus al fiarelor salbatice, loc de desfatare al ursilor, mistretilor, caprioarelor…Drumul ce serpuia pe Valea Prahovei era rau, prapastios, presarat cu pietre si busteni, obstacole cu anevoie de învins; abia cu calul se putea sui si scoborî îngustele poteci de plaiu croite peste dealurile si vaile ce întampinau calatorul care era nevoit sa treaca pe acolo, peste granita la Brasov. Acest calator îndraznet era nevoit sa-si faca testamentul mai înainte de a face aceasta calatorie… caci era silit sa înfrunte, în decurs de cel putin trei zile, la fiecare pas, obstacolele cele mai grele, pericolele cele mai mari.” (6)

Cu toate acestea, prezenta omului în Bucegi se pierde în negura timpurilor, primele documente care o atesta datand abia din secolul al XV-lea. Bucegii încep sa fie populati, mai ales dupa caderea Constantinopolului, în 1453, de un numar crescand de sihastri si calugari pustnici. „Toate pesterile de sub poalele golurilor, toate adaposturile firesti, croite de capriciul naturii…erau locuite de catre un sihastru singuratic care traia cum da Dumnezeu…Pe langa acesti pustnici, mai locuiau, ceva mai în vale…un alt soi de calugari, asa zisi chiliarhi, care aveau cate o chiliuta cladita într-un mod foarte rudimentar.” (6)

Toti acesti monahi se adunau sambata seara, la Schitul Sf. Nicolae de pe muntele Molomot (azi Furnica), „la rugaciunea comuna si petreceau îndeobste pana luni dimineata, cand, din nou, fiecare din ei apuca drumul pustiei.” (6) Acest schit fusese ridicat prin secolul al XVI-lea si refacut la începutul secolului al XVII-lea de Nicolae Groza din Breaza sau Cornu, un fost talhar care se calugarise la batranete.

Cam din aceeasi perioada dateaza si primul schit de la gura Pesterii Ialomitei de care este legata urmatoarea traditie avandu-l ca personaj principal pe Mihnea Voda cel Rau (1508-1509): „Mihnea Voda venind odata în creierii Bucegiului si intrand în pestera de la obarsia Ialomitei spre a consulta o vestita vrajitoare care locuia în pestera, aceasta, în loc sa-i ghiceasca norocul si sa-i faca de dragoste, începu sa-l blesteme grozav, încat Voda speriat a luat-o la fuga prin paduri, pana ce a cazut jos lesinat. Niste ciobani, dand de Mihnea, l-au transportat la o stana unde si-a venit în fire. Atunci Mihnea Voda zidi în gura pesterii un schit si orandui acolo cativa calugari, în semn de multumire ca a scapat cu viata.” (7)

În afara acestor monahi si tot din timpuri imemoriale, vaile si culmile Bucegilor au fost cutreierate, din mai pana în septembrie, de turmele de oi ale ciobanilor din satele învecinate sau ale mocanilor din tara Barsei, din Rasnov si Sacele, sau din Bran.

Pe la începutul secolului al XVIII-lea, încep sa-si faca simtita prezenta numerosi talhari la drumul mare, „în mare parte Sacui din Transilvania. Acesti Sacui calcau si jefuiau nu numai pe calatori, dar chiar si schiturile si monastirile. Hotiile pe Valea Prahovei au început sa se mai curme înca de la 1825-1830, gratie puscasilor pazitori ai monastirei Sinaia, precum si numeroaselor potere care cutreierau padurile.” (7)

Amintirea acestor pustnici, ciobani sau talhari a fost perpetuata de numeroase toponime si legende legate de prezenta acestora.

Prima relatare scrisa despre Bucegi dateaza din iulie 1839 si apartine unui francez, Jean Alexandre Vaillant, profesor si director la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Acesta, însotit de slugerul Angelescu si de doi ghizi, ciobani din Comarnic, întreprind o ascensiune în Bucegi, avand drept scop declarat arborarea „tricolorului Principatelor” pe Varful Omu. Ei urca pe langa Manastirea Sinaia pana pe Varful cu Dor de unde coboara la schitul din gura Pesterii Ialomitei, unde sunt gazduiti de calugari. A doua zi, pe o vreme mizerabila, îsi continua drumul spre Babele si, de acolo, la Varful Omu. Dar furtuna care se dezlantuie în momentul în care se pregateau sa arboreze drapelul îi convinge de inutilitatea actiunii lor si-i determina sa se întoarca, în graba, în vale. Vor arbora acest drapel în zilele urmatoare pe muntele Plesuva ce strajuieste Comarnicul.

Despre excursia în Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota în 1915: „Marturisim ca nu am citit înca o carte care sa ne transporte si sa ne miste, cum ne-a miscat povestea lui Vaillant, care, în afara de alte calitati, stralucesste printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne da explicatia a o multime de chestiuni pe care nu le putusem dezlega niciodata, astfel ca pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netagaduita.”

Nu vom insista asupra acestui text exceptional, marginindu-ne sa mentionam ca autorul remarca si este atat de impresionat de aglomerarile megalitice de pe Varful cu Dor si de la Babele, încat simte nevoia sa ne transmita legendele acestora, asa cum i-au fost ele povestite de catre cei doi ciobani din Comarnic. Ceea ce poate surprinde este faptul ca, citind aceste legende ca si întreaga relatare a lui Vaillant, nu întalnesti nicaieri, nici cea mai vaga aluzie sau conotatie cu caracter religios. De unde si concluzia, oarecum neasteptata, ca, pana catre mijlocul secolului al XIX-lea, Bucegii, ca si megalitii lor, nu fusesera asociati, în niciun fel, vreunor stravechi culte sau ceremoni religioase geto-dacice.

Se pare ca primul care începe sa perceapa megalitii din Bucegi din alta perspectiva este Cezar Boliac, care consemneaza în 1870: „De doua ori am venit aici de la Sinaia peste muntele Furnica catre Ialomita, pe unde am întampinat trei mese mari de piatra în diferite distante, carora n-am putut ghici alta destinatiune decat ca au servit ca altare de sacrificii.” (4) A fost prima picatura care avea sa se transforme într-un suvoi fabulos, populat cu zei, eroi si mituri atribuite unor stramosi stravechi.

În vara anului 1900, un barbat între doua varste, singuratic si mai degraba ursuz, cutreiera crestele Bucegilor, cercetand si studiind în tacere, cu uimire si cu o admiratie vecina cu veneratia, ciudatii megaliti întalniti în cale. Barbatul se numea Nicolae Densusianu si lucra pe atunci la o opera grandioasa, izvorata dintr-un patriotism sincer, dar exaltat, prin care spera sa repare nedreptatea istorica facuta poporului roman, marginalizat într-o zona obscura a istoriei europene. Opera se va numi „Dacia preistorica”, iar destinul ei va fi unul neobisnuit. Rod al unei enorme documentari si al unui efort de redactare de peste 25 de ani, „Dacia preistorica” se vrea a fi istoria pelasgilor, primii locuitori ai Daciei, un popor numeros, creator al unei civilizatii superioare, ante-elene. În viziunea lui Densusianu, tracii sau geto-dacii sunt doar urmasii îndepartati ai pelasgilor, la fel ca grecii sau latinii. „Suntem în prezenta unei civilizatii vechi, fabuloase, al carei nucleu îl constituie spatiul carpato-danubiano-pontic.” (5) Iar acest spatiu, în care mai tarziu s-a format poporul roman, a avut un destin grandios, fiind adevaratul „leagan al civilizatiei europene”, deoarece „pelasgii sunt adevaratii civilizatori ai Europei si mai ales ai Greciei.” (5)

În cadrul acestei fabuloase istorii a pelasgilor, Bucegii joaca un rol de prima însemnatate. El este „cel mai însemnat munte din catena meridionala a Carpatilor” si „a avut odata o mare celebritate” (4) „El a fost în antichitatea preistorica muntele cel sfant al triburilor pastorale pelasge, pentru cari sesurile cele întinse de la nordul Istrului erau tot atat de importante ca si vaile si culmile Carpatilor. Varfurile cele mai înalte ale acestui munte poarta azi numele, unul de Caraiman si altul de Omul si amandoua au fost consecrate divinitatilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus manus si altul lui Saturn numit si Omul.” (4)

Un prim capitol este rezervat „altarelor ciclopice de pe muntele Caraiman”. „Aici se vad si astazi resturile gigantice ale unui loc sfant, preistoric, unde sanctuarele si altarele, unde statuetele divinitatilor, atributele lor si scaunele destinate poporului erau formate din masele naturale ale stancilor. Aici fiecare bucata de stanca se pare ca a reprezentat odata o anumita figura, fiindca natura nu putea sa deie acestor pietre forme atat de neobicinuite legilor sale.” (4) În privinta divinitatilor carora le-au fost consacrate aceste altare de pe terasa Babelor, autorul afirma: „…noi putem presupune cu toata probabilitatea ca altariul cel mare de pe muntele Caraiman a fost consecrat supremelor divinitati ale timpurilor pelasge, Ceriului si Pamantului sau lui Saturn…” „Al doilea altariu de pe muntele Caraiman, a carui parte superioara este rotunda, a fost fara îndoiala consecrat Soarelui si Lunei (lui Apollo si Dianei) cele mai adorate divinitati în religiunea pelasga dupa Pamant si Ceriu.” (4) În sfarsit, autorul considera ca „altariul al treilea” a fost consacrat lui Marte si Annei, „divinitatile cele mai venerate la geti si scythi.” (4)

În acelasi capitol autorul mentioneaza si complexul megalitic de pe Varful cu Dor: „Pe aceeasi culme a muntelui Bucegi, în partea sa meridionala, mai exista o alta grupa de trei altare preistorice, formate, de asemenea, din stancile naturale ale pamantului.” „Presupunand ca fiecare din aceste 6 altare au fost de la început dedicate la cele doua divinitati, noi vom avea în aceste monumente urmele autentice despre cultul unor 12 divinitati pastorale si agricole…” (4)

Dar o importanta si mai mare o acorda Densusianu megalitilor de pe Varful Omu. „Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omul, se înalta o columna uriasa, învaluita de regula în nori, iar pe alt pisc din apropiere exista si astazi cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentare umana sculptata în stanca, de o marime întru adevar formidabila.” (4) Autorul se refera la uriasa stanca de la baza Varfului Omu, care strajuieste terasa ce desparte Valea Cerbului de Valea Obarsiei si despre care scrie în continuare: „Figura cea titanica de pe muntele Omul nu era o personificare abstracta a divinitatii. Acest simulacru reprezenta, de fapt, chipul unei celebre personalitati preistorice, a lui Saturn, Zeul si Domnul ideal al populatiunilor de rasa pelasga…” (4) Contemplarea acestui „simulacru” îi trezeste un profund sentiment de nostalgie, evocand acele vremuri marete: „Prin marimea sa cea colosala, acest simulacru ne exprima totodata cat de fericite, cat de glorioase erau timpurile acelea si cat de vasta era puterea lumeasca a aceluia a carui figura s-a eternizat prin stanca de pe muntele Omul.” (4)

De la „simulacrul lui Saturn”, autorul îsi îndreapta atentia catre megalitii de pe Varful Omu, carora le afla semnificatii si denumiri dintre cele mai surprinzatoare. „Langa simulacrul lui Saturn, pe varful cel mai înalt al muntelui Bucegi (2508 m), între judetul Prahova si comitatul Brasovului, se ridica o columna gigantica, de stanca, ce domineaza întreg coltul sud-estic al Carpatilor, iar langa aceasta columna, alte doua varfuri de stanci, iesite din sanul pamantului în forma de monolite puternice, îsi înalta în aer capetele lor.” (4)

Pentru Densusianu, columna principala este „Columna ceriului”, pentru ca „Ea a fost considerata în legendele meridionale ca fiind columna cea miraculoasa a pamantului, care sustinea bolta cea înstelata a ceriului sau polul nordic al universului.” (4)

În continuare, printr-un sir de rationamente si deductii alambicate, Densusianu ajunge la concluzia ca Varful Omu este, în realitate, „vechiul Atlas din tara hiperboreilor”: „În particular, punctul culminant al vechiului Atlas (…) ni se prezinta întru toate ca identic cu varful cel maiestos, numit Omul, din masivul Bucegi…” (4)

De aici, pana la a-l vedea pe Prometeu înlantuit pe „Columna ceriului”, nu a fost decat un pas: ”Pe columna principala de pe muntele Atlas, acelasi munte si aceeasi coloana, ce domineaza întreg coltul sud-estic al Carpatilor, a fost, dupa vechile legende ale teogoniei, încatenat Prometheu, geniul cel mai superior al lumii pelasge.” (4) În sprijinul acestei afirmatii, autorul aduce un argument pe care-l considera incontestabil: „În fine, mai avem înca un monument de o extrema importanta arheologica, care ne atesta ca încatenarea lui Prometheu pe columna principala a muntelui Atlas se refera la stalpul cel gigantic, ce domineaza întreg coltul de sud-est al Carpatilor.” (4) Acest „monument” nu este altceva decat una din cele doua stanci din apropierea „Columnei ceriului”, azi greu observabila fiind contigua cabanei de pe Varful Omu, stanca pe care Densusianu o denumeste „Acvila lui Prometheu”: „Una din aceste petre misterioase ne înfatiseaza o sculptura megalitica, ce reprezinta capul, gatul, pieptul si o parte din aripile unui vultur gigantic întors cu fata spre columna principala. Aceasta monumentala figura este vulturul cel mitologic, caruia legendele antichitatii îi atribuie rolul de torturatoriu al lui Prometheu.” (4)

În mod surprinzator, atat Vaillant cu 60 de ani în urma, cat si Densusianu în 1900, nu par sa fi remarcat figura Sfinxului din Bucegi, pentru ca nici unul, nici celalalt nu-l pomenesc. Nu ne ramane decat sa ne imaginam ce etalare de semnificatii si conexiuni, în primul rand cu Sfinxul de la Gizeh, ar fi produs imaginatia fecunda a lui Densusianu.

Asa cum am spus, „Dacia preistorica” a avut un destin neobisnuit: înca de la data aparitiei ei în 1913 – la doi ani dupa disparitia autorului – era deja o carte perimata. „Vasile Parvan a calificat-o drept un roman fantastic în stare sa provoace admiratia nemarginita a diletantilor, iar altii au considerat-o ca fiind depasita din momentul aparitiei si ca informatie si ca interpretare”. (5) Despre Densusianu, Alexandru Lepadatu, „unul din putinii prieteni care-i ramasesera credinciosi”, scria: „Nicolae Densusianu s-a departat enorm de campul studiilor istorice ale contemporanilor sai, avantandu-se pe terenuri pe care nu mai poate fi urmarit de cineva fara riscul de a nu pierde, ca si dansul, lumea realitatii istorice.” (5)

Dar nici nu se putea altfel, pentru ca, în perioada în care Densusianu îsi elabora opera, istoriografia noastra se afla într-o faza de pionierat în care informatiile si cunostintele referitoare la epocile preistorice erau mai mult decat precare si atat de lacunare, încat nici macar complexul monumental de la Sarmisegetuza, din Muntii Orastiei, nu fusese descoperit. (5) Abia dupa aparitia „Daciei preistorice”, a început cercetarea sistematica a neoliticului, datorita „istoricului si arheologului de geniu care a fost Vasile Parvan”, cand „au fost descoperite rand pe rand culturile neolitice pe teritoriul Romaniei.” (5) „Vasile Parvan a pus accentul pe istoria daco-getilor ca ramura nordica a marelui neam trac…El se va stradui în opera sa capitala Getica sa ridice monumentul pe care stramosii nostri îl meritau din plin.” (5) Spectaculoasele descoperiri arheologice care au urmat si care au impus istoriografiei noastre o noua orientare, „au confirmat previziunile parvaniene si i-au repus pe traci în drepturile lor istorice” (5), în timp ce pelasgii si mitica lor civilizatie se estompau, disparand treptat din istorie.

Dar tocmai cand credeam ca uitarea si desuetudinea se asternusera definitiv peste opera lui Densusianu, se petrece un fenomen surprinzator: asemenea unor plante ale caror seminte pot sta în adormire ani întregi, pentru a ecloza si înflori atunci cand conditiile de mediu devin favorabile, la fel si ideile si credintele lui Densusianu din „Dacia preistorica” vor renaste spre sfarsitul secolului trecut, mai întai într-o forma adaptata noilor realitati. Astfel, pelasgilor disparuti din istorie le iau locul tracii si geto-dacii, repusi în prim-planul preistoriei noastre, iar Bucegiul , muntele sfant al pelasgilor, devine Kogainonul, muntele sacru al tracilor. Filme istorice precum „Dacii” sau „Columna”, turnate în decorul specific al Bucegilor, ca si o serie de lucrari si chiar casete video, promovand aceste idei, înflacareaza imaginatia unora, astfel ca în ultimele decenii sunt tot mai numerosi cei care identifica Bucegii cu Kogainonul lui Strabon.

Mai mult chiar, în ultima vreme, o pleiada de istorici sau de istorici-diletanti repun în circulatie, de obicei prezentandu-le drept originale, teze si teorii preluate din „Dacia preistorica”, reînviindu-i pe pelasgi împreuna cu fascinanta lor civilizatie din spatiul carpato-danubiano-pontic. Asupra acestora ne atrage atentia istoricul Manole Neagoe care afirma ca unul din motivele pentru care s-a considerat necesara republicarea, în anul 2000, a „Daciei preistorice” a fost „sa dezvaluie izvorul acestor <<idei si teorii>> din care se inspira o serie de diletanti, idei infirmate de cercetarea stiintifica istorica romaneasca.” (5)

Dar bulgarele odata pornit nu mai poate fi oprit. Tot mai multi turisti vin astazi în Bucegi încredintati ca vor regasi atmosfera sacra a Kogainonului sau pe cea mitica a obarsiei civilizatiei pelasgice. Se parea ca Bucegii îsi redobandisera importanta si maretia imaginate de Nicolae Densusianu si ca nimic nu mai putea interveni pentru a le diminua sau, din contra, a le amplifica. si totusi, insatiabila nevoie de miraculos si de mister a semenilor nostri le va conferi Bucegilor si alte inedite atribute.

Sahashrara – Lotusul cu o mie de petale

Pe la inceputul verii anului 2005, ma aflam cu inca trei prieteni, toti fotografi profesionisti, la cabana de pe Varful Omu. Ne oprisem acolo sa mancam, inainte de-a ne continua drumul spre Varful Bucura. in cabana, lume putina, dar am observat, la o masa vecina, un barbat de vreo 60 de ani, insotit de o fata tanara, probabil fiica sau vreo nepoata, care vorbeau ungureste. La sfarsitul mesei, mi-am indemnat insotitorii sa grabim plecarea si, pentru a fi mai convingator, am pornit agale, inainte. Dupa cativa pasi, domnul de la masa vecina, m-a ajuns din urma si m-a abordat politicos:

– Nu va suparati, v-am auzit vorbind despre vreme. Cand va incepe sa ploua?

Unul din insotitorii mei avea informatii sigure de la un meteorolog din Bucuresti, asa ca i-am raspuns scurt, sperand sa-l impresionez:

– Maine dupa-amiaza, de la ora 17!

Mi-a multumit, dar nu mi s-a parut impresionat. Am continuat sa discutam despre vreme, despre Bucegi, despre preocuparile noastre. Au urmat, evident, prezentarile. Era din Arad si avea un nume unguresc pe care nu l-am retinut. in schimb, profesia, „medic naturist si astrolog”, m-a descumpanit. Mi-am manifestat nedumerirea spunandu-i ca, in opinia mea, astrologia tine de Evul Mediu, nu de secolul al XXI-lea. S-a enervat brusc si mi-a spus ca nici nu-mi pot imagina eu cate stiinte trebuie insusite pentru a stapani astrologia si mi-a insirat cateva printre care am recunoscut si unele domenii ale filozofiei oculte.

I-am spus acest lucru, adaugand ca eu le-as numi mai degraba parastiinte, fara o utilitate practica in prezent. S-a enervat si mai tare, spunandu-mi ca medicina naturista pe care o practica, sustinuta de aceste cunostinte, i-au permis sa trateze cu succes boli in cazul carora medicina traditionala se dovedise neputincioasa. Nu l-am mai contrazis si am incercat sa-l linistesc, schimband discutia. La un moment dat, am observat ca cei doi ma urmau pe poteca ce ducea spre Varful Bucura. Oarecum contrariat, l-am intrebat pe doctor si acesta mi-a confirmat ca acolo voia sa ajunga si ca nu era prima data cand facea acest drum. Atunci am crezut ca stiu cu cine am de-a face si, zambind superior, i-am pus intrebarea de baraj:

– Si dumneata crezi ca Varful Bucura este Kogainonul?

S-a enervat din nou si mi-a replicat taios:

– Nu mai folositi, domnule, cuvinte nepotrivite pentru a denumi un loc atat de important!

Nu ma asteptam deloc la acest raspuns, asa ca, nedumerit, am insistat:

– Dar cum denumesti dumneata acest loc?

S-a uitat la mine cu un amestec de dispret si mila si mi-a spus:

– Domnule, dumneata n-ai pregatirea necesara ca sa-ti pot spune.

Dintr-odata m-am simtit mic, ignorant si neinsemnat, dar decis sa aflu raspunsul. N-am ripostat, am abatut discutia spre profesia ciudata a doctorului si am aflat ce rezultate notabile obtinuse practicand medicina naturista. Treptat atmosfera s-a destins, iar interlocutorul meu a devenit mai agreabil. Cand am ajuns in mica sa de langa varf, doctorul s-a oprit si mi-a spus ca ei vor ramane acolo. La cativa pasi, am observat un mic iglu albastru in care banuiam prezenta cuiva. Atunci, pe un ton scazut, am revenit, hotarat, la intrebarea al carei raspuns ma framanta:

– Uite, domnule doctor! Aici o sa ne despartim si probabil ca n-o sa ne mai revedem niciodata. Spune-mi, domnule, cum se numeste acest loc si de ce este el asa de important?

S-a uitat nemultumit la mine, s-a foit, a ezitat, apoi cedand cu greu mi-a zis:

– Domnule, v-am observat eu pe dumneata si pe prietenii dumitale. Fotografiati flori, stanci, peisaje, creatii ale Divinitatii. Cred ca sunteti persoane serioase, asa ca am sa-ti spun. si a rostit un nume pe care nu l-am inteles. L-am rugat sa-l scrie si i-am intins o foaie de hartie si un pix. A scris cu majuscule „SHAAZRARA”. Apoi a murmurat ca pentru sine: „Lotusul cu o mie de petale”. Nu intelegeam nimic, asa ca am insistat din nou:

– Tot n-am inteles de ce este atat de important locul acesta?

M-a privit cu o mila profunda, a dat din cap, s-a codit mult si in final mi-a spus:

– Chiar daca am sa-ti spun, tot n-ai sa intelegi; n-ai pregatirea necesara! Dumneata crezi, de exemplu, ca Pamantul e o planeta fara viata care se roteste vesnic in jurul Soarelui. in realitate, domnul meu, Gaea – Pamantul este un organism viu, iar noi suntem asemenea microbilor pe un corp omenesc: ne hranim si traim pe seama lui, dar nu realizam ca este viu. Vezi dar, ca n-ai cum sa intelegi importanta Shaazrarei.

– Incearca-ma, domnule, poate pricep ceva.

A zambit, m-a privit, din nou cu profunda compasiune si, dupa un timp, a cuvantat:

– Domnule, aici e locul din care Gaea comunica cu planeta ei geamana din Univers, iar comunicarea asta se face printr-un canal constituit dintr-o imensa energie concentrata in acest loc. Noi venim aici sa facem exercitii de concentrare, de meditatie si sa ne reincarcam bateriile cu aceasta energie de aici.

L-am ascultat in tacere, fara sa fiu mai lamurit decat inainte, dar, privindu-l mi-am dat seama ca n-o sa-mi spuna mai mult. De fapt, asa cum urma sa aflu mai tarziu, doctorul imi spusese aproape totul.

In acest timp, aparusera si insotitorii mei si m-am grabit sa-i las pe cei doi in linistea si singuratatea de care aveau nevoie. intamplarea a facut sa ne mai intalnim mai tarziu, pe drumul dintre Omu si Babele. Se grabeau sa ajunga la Sfinx unde cautau un megalit despre care auzisera ca genereaza fenomene paranormale. Din mers, doctorul mi-a strigat triumfator:

– L-am vazut pe cel care statea in cortul albastru: era un yoghin!

La coborare, le-am relatat amicilor mei intamplarea care i-a amuzat nespus. Aveau si de ce. in ultimii ani, in peregrinarile prin Bucegi sau in diverse intalniri, cunoscusem tot felul de „ciudati”: asa-zisi „initiati” sau „clarvazatori”, pretinsi detinatori ai unor capacitati extrasenzoriale. Acestia semnalasera, in Bucegi, o diversitate de fenomene paranormale: „centre energetice”, „guri de rai”, „lumini misterioase si cutremure inexplicabile pe Caraiman”, „experiente paranormale in preajma Sfinxului”, „existenta unor grote sau caverne in platoul Bucegilor in care s-ar afla comori si marturii stravechi” si chiar „existenta unui imens tunel subteran care ar face legatura intre Sfinxul din Bucegi cu cel de la Gizeh”. Eram convins ca la toata aceasta lista de elucubratii, stimulate si intretinute si de unele publicatii profilate pe mistere si paranormal, aveam sa adaug si Shaazrara doctorului din Arad. Dar n-a fost sa fie asa pentru ca intamplarea a avut urmare.

Peste aproape doua saptamani, urcam din nou pe Varful Bucura. Ajuns la locul cu pricina, am fost surprins sa vad acolo o pereche, un barbat si o femeie intre 45-50 de ani, stand asezati pe pamant, dar vag deranjati de prezenta mea. De data asta eram in criza de timp, pentru ca ma astepta un drum lung si nu-mi puteam permite preliminarii. M-am dus direct la barbat si, fara nicio alta introducere, l-am intrebat:

– Nu va suparati, puteti sa-mi spuneti ce reprezinta pentru dumneavoastra acest loc?

M-a privit vadit surprins, s-a uitat la sotia lui, apoi la mine, dupa care a rostit incet:

– Este un loc foarte important…

Sintagma asta imi devenise familiara, dar voiam un raspuns clar:

– Ce este, domnule, Kogainon sau Shaazrara?

Nu mai vazusem de mult o uimire atat de adanca intiparita pe fata cuiva. Din nou a ezitat indelung si abia intr-un tarziu mi-a raspuns:

– Este… o Shaazrara, bineinteles!

Nu-mi venea sa cred ce auzisem, dat m-am gandit sa joc rolul ignorantului:

– Am mai auzit cuvantul acesta, dar nu pricep de ce este atat de important locul in care va aflati. Te rog, spune-mi dumneata!

Mi-a raspuns imediat, concis, si parca mai tehnic decat doctorul din Arad: Shaazrara era locul unei uriase concentrari de energie cosmica, un flux energetic functionand ca un canal de comunicatie a Pamantului cu Universul.

Era a doua oara cand auzeam povestea asta. Am mai zabovit putin cu cei doi si am aflat ca barbatul era inginer si sculptor in acelasi timp si venisera tocmai de la Cluj. Dar ceea ce m-a retinut acolo mai mult decat imi puteam permite a fost constatarea ca nu numai Shaazrara ii atrasese pe Bucura, ci si o credinta pe care eu o credeam de mult timp disparuta: credinta deplina in adevarul si valabilitatea ideilor lui Densusianu. Doamna, mai ales, era o buna cunoscatoare a „Daciei preistorice” si amandoi erau convinsi ca se aflau acolo in inima fostei civilizatii pelasge si bineinteles, la izvoarele civilizatiei europene. Erau vizibil revoltati de nedreptatea de care avusese parte poporul nostru din partea Occidentului, care ignorase aportul nostru istoric. Erau atat de sincer convinsi de adevarul credintei lor si pareau atat de destinsi si impliniti acolo pe acoperisul Bucegilor, incat nu am fost in stare sa-i contrazic. si, lucru curios, alaturi de ei, m-am simtit si eu inaltat sufleteste si a fost necesar un efort de vointa pentru a ma desprinde de ei.

De atunci am mai revenit de mai multe ori pe Varful Bucura si de fiecare data am intalnit persoane, de buna conditie, intinse pe pamant sau stand in picioare, cu bratele intinse spre cer, in clasica pozitie invocatoare si ramanand asa multa vreme, de multe ori pana ieseau din raza mea vizuala. Odata cu venirea toamnei, cand obiectul preocuparilor mele – flora alpina – a incetat de-a mai exista, mi-am gasit timpul necesar sa aflu mai multe despre „misterioasa Shaazrara”. N-a fost deloc dificil sa aflu ca denumirea corecta este „Sahasrāra” (8) sau „Sahashrara” (9) si ca ea este o notiune bine cunoscuta de cercetatorii sau practicantii credintelor sau filozofiilor orientale, pe care voi incerca sa o definesc in cele ce urmeaza.

in yoga tantrica, „descrierea structurii psihosomatice a insului” se realizeaza printr-o „reprezentare energetica ce traduce unitatea dinamica a microcosmosului si a macrocosmosului. in aceasta reprezentare psihosomatica intervine existenta unor planuri etajate, analoage cu nivelurile cosmice, centrate de coloana vertebrala ca de o axa a lumii. Descrierea acestor stari multiple ale fiintei antropocosmice este facuta in termeni simbolici, ca o suprapunere de sase <<chakra>>” (<<roti>>) sau <<padma>> (<<lotusi>>)”. (8) in traditia yoghina, aceste chakra sunt percepute ca niste „centuri de forta sau puncte-focar de intalnire si interpenetrare a fizicului cu psihicul, a mentalului cu cauzalul”. (9)

Aceste chakra difera intre ele „prin numarul si culoarea petalelor, precum si prin imaginile geometrice, zoomorfe sau antropomorfe inscrise inscrise in pericarpul lor; pe fiecare petala si in interiorul fiecarui pericarp se afla inscrisa cate una din cele cincizeci de litere ale alfabetului sanskrit. Cei sase lotusi au respectiv patru-sase-zece-douasprezece-saisprezece-doua petale, mergand de jos in sus si corespund in totalitate celor cincizeci de litere ale alfabetului sanskrit”. (8) Cele sase chakra se gasesc localizate in zona trunchiului, gatului si capului, pe linia mediana, materializata de sira spinarii.

Deasupra celor sase lotusi ai persoanei, mai precis deasupra crestetului capului, se afla cel de-al saptelea lotus „<<lotusul cu o mie de petale>> (sahasrāra), simbolizand realitatea transpersonala in care intregul alfabet este repetat de douazeci de ori pe fiecare din petalele sale”. (8) Sahasrāra reprezinta, de fapt, mai mult decat o chakra, fiind „focarul spiritual suprem in care se manifesta Sinele nemuritor, un centru suprem de integrare a intregii fiinte si de legatura cu Divinitatea”. (9)

Asadar, exista in prezent, raspandite in intreaga tara, persoane, de regula cu un nivel intelectual deasupra mediei, care practica yoga tantrica si care percep Pamantul sau Gaea ca fiind un organism viu, caruia ii recunosc aceeasi reprezentare energetica, ca cea a unei fiinte umane. Aceste persoane, folosind mijloace numai de ei stiute, au identificat drept Axa a Lumii (Axis Mundi), in care se manifesta Sahasrāra acesteia, Varful Bucura din Bucegi. si acestia vin, de la mari distante, ca intr-un pelerinaj, sa practice acolo tehnicile yoga de concentrare si meditatie, invaluiti de fluxul benefic de energie cosmica pe care o cred concentrata in acel loc.

Si iata cum, Bucegii, de la muntele sfant al pelasgilor si Kogainonul sacru al tracilor, aspira acum la titlul suprem de „a saptea chakra”, Sahasrāra yoghinilor din tara noastra.

Bucegii – un potential spatiu sacru?

Confruntat cu aceasta avalansa de teze fanteziste si credinte stranii, fantasme ale gandirii si produse ale unui imaginar pur, care trebuie sa fie atitudinea unui spirit pozitivist, rationalist-stiintific, a unui om informat al secolului al XXI-lea, eliberat de orice influenta a fanteziei irationale, a transcendentalului sau a ezoterismului?

Un astfel de spirit, care poate fi un istoric adevarat, de exemplu, isi sprijina ideile sau tezele pe care le emite, folosind, exclusiv, mijloacele specifice stiintei: ratiunea si experienta stiintifica care, in cazul de fata, semnifica marturiile documentare si probele materiale oferite de arheologie.

In construirea unei argumentatii exhaustive, el ar trebui – in opinia mea – sa raspunda la urmatoarele trei intrebari fundamentale:

– Cum se defineste si prin ce se caracterizeaza un spatiu sacru?
– Intruneste masivul Bucegi atributele si caracteristicile unui spatiu sacru?
– Au fost Bucegii muntele sacru al unor civilizatii arhaice?

Definirea notiunii de „spatiu sacru” si a elementelor care-l caracterizeaza sau il constituie a fost tema unui cunoscut eseu al lui Mircea Eliade, intitulat „Sacrul si profanul”, ale carui idei incerc sa le sintetizez in cele ce urmeaza.

Pentru omul societatilor arhaice, ca si pentru omul religios din toate timpurile, spatiul nu este omogen: „aceasta lipsa de omogenitate se traduce prin experienta unei opozitii intre spatiul sacru, singurul care ar fi real, care exista cu adevarat si tot restul, intinderea informa care-l inconjoara”. (10)

Omul ia cunostinta de sacru, pentru ca acesta „se manifesta ca o realitate de un cu totul alt ordin decat realitatile naturale … se prezinta ca ceva cu totul diferit de profan”. (10)

Din aceasta cauza, omul societatilor arhaice „are tendinta de a trai cat mai mult posibil in sacru sau in intimitatea obiectelor consacrate”. Pentru acest om, „sacrul echivaleaza cu puterea si, in definitiv, cu realitatea prin excelenta.” (10)

Ca urmare, identificarea sau revelarea spatiului sacru are pentru omul arhaic, ca si pentru cel religios din toate timpurile, o „valoare existentiala”. Identificarea spatiului sacru implica intotdeauna o „teofanie” (Mircea Eliade foloseste termenul de „hierofanie”) care inseamna o manifestare, „o irupere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul inconjurator, pentru a-l face sa difere calitativ”. (10) Hierofania nu opereaza numai o ruptura de nivel in omogenitatea spatiului; ea „dezvaluie, in acelasi timp, si un <<punct fix>> absolut, un <<centru>> care echivaleaza cu <<Centrul Lumii>> in care omul s-a straduit intotdeauna sa se plaseze”. (10)

Teofaniile se manifesta intr-o multitudine de forme: fie direct, prin aparitii ale unor Divinitati (Dumnezeu, lui Petrache Lupu sau Fecioara Maria, fetitei de la Lourdes), fie indirect, prin viziuni (precum cea a calugarului din legenda Manastirii Sinaia), prin vise (precum cel a preotului de la Manastirea Caraiman), fenomene neobisnuite (tufisul in flacari prin care Iahve ii vorbeste lui Moise), etc

Dar pentru anumite fiinte profane, cu precadere pentru omul societatilor arhaice, sacrul se poate manifesta chiar in obiecte sau formatiuni naturale care fac parte integranta din lumea noastra profana, precum arbori, stanci, munti.

„Manifestand sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fara a inceta sa fie el insusi, deoarece continua sa participe la mediul cosmic inconjurator.” (10) Astfel, „daca este venerata o piatra sacra, faptul se intampla pentru ca este sacra, nu pentru ca este piatra; sacralitatea manifestata prin intermediul modului de a fi al pietrei este cea care dezvaluie adevarata esenta.” (10)

Din cele mai vechi timpuri, pietrele sub diferite forme – pietre propriu-zise, stanci, megaliti naturali sau rezultati din activitatea umana (menhire, dolmene sau cromlehuri) – au fost percepute ca teofanii datorita valorii religioase recunoscute acestora. Pentru ca pietrele, ca teofanii, „reveleaza puterea, duritatea, permanenta…”si pentru ca, „inainte de toate, piatra este, ramane mereu ea insasi, nu se schimba, ea il impresioneaza pe om prin ceea ce are ireductibil si absolut si, facand aceasta, ii dezvaluie, prin analogie, ireductibilitatea si absolutul Fiintei…Modul specific de existenta al pietrei ii dezvaluie omului existenta absoluta, dincolo de timp, invulnerabila in fata devenirii.” (10)

Daca, in plus, piatra este un megalit natural, avand si o forma neobisnuita, antropomorfa sau zoomorfa, ea capata insusiri particulare, fiind considerata o opera, o creatie divina. Astfel, pe langa manifestarea sacrului, „ea reprezinta in aceeasi masura o irupere de energie in lume… Zeii creaza…prin revarsare de energie. Creatia se face dintr-un surplus de substanta ontologica.” (10) Poate din aceasta cauza, persoane sensibile incearca trairi emotionale sau fiziologice in preajma unor megaliti spectaculosi, precum Sfinxul si Babele.

Printre imaginile comune pe care omul arhaic le asociaza teofaniilor, figureaza si muntele sau varfurile muntilor. Asa cum am vazut, o teofanie opereaza o ruptura in omogenitatea spatiului. in cazul muntelui sacru, ea „opereaza, in acelasi timp, o <<deschidere spre inalt>> (lumea divina) sau spre adanc (regiunile inferioare, lumea mortilor). Cele trei nivele cosmice – Pamant, Cer, regiuni inferioare – devin comunicante. Comunicarea este exprimata, uneori, prin imaginea unei coloane universale, Axis Mundi, care uneste si sustine in acelasi timp, Cerul si Pamantul si a carei baza este infipta in lumea de jos (<<Infernul>>). in jurul acestei axe cosmice se intinde <<Lumea>> (<<lumea noastra>>); prin urmare, axa se gaseste <<in mijloc>>, in <<buricul Pamantului>>, ea este Centrul Lumii.” (10)

Asadar, omul arhaic prin excelenta a identificat muntele sau varfurile cele mai inalte ale muntilor drept spatii sacre, pentru ca el „doreste sa se situeze intr-un spatiu <<deschis spre inalt>> in comunicare cu lumea divina. A trai aproape de un <<Centru al Lumii>> echivaleaza, in esenta, cu a trai cat mai aproape posibil de zei.” (10)
in concluzie, unele pietre, stanci, megaliti, varfuri de munti pot fi percepute, in anumite imprejurari, drept teofanii, manifestari ale sacrului si, in aceasta ipostaza, ele pot revela si marca un spatiu sacru.

Cu aceste sumare notiuni despre sacru, raspunsul la cea de-a doua intrebare se contureaza cu evidenta si el este categoric afirmativ: da, masivul Bucegi detine toate elementele definitorii ale unui spatiu sacru.

Astfel, pe intreaga intindere a masivului, ochiul uimit al turistului inregistreaza o fabuloasa desfasurare de stanci si megaliti, intr-o diversitate de forme si dimensiuni, care au impresionat si continua sa impresioneze pe cei care ii contempla. Albumul de fata ii prezinta doar pe cei mai reprezentativi dintre zecile ce populeaza crestele sau vaile Bucegilor. Fotografiile ii infatiseaza in diverse ipostaze pentru a le reliefa fie masivitatea lor, fie aspectul straniu al formelor lor.

Chiar de pe „acoperisul Bucegilor” ne intampina celebra stanca antropomorfa redand un chip uman cu privirea indreptata spre cer, imagine ce s-a eternizat in denumirea varfului pe care se afla. (foto: 85) Alaturi de ea, azi mai greu de observat fiind incorporata in constructia cabanei, se afla stanca ce evoca forma unei pasari, pe care imaginatia lui Densusianu a botezat-o „Acvila lui Prometeu” (foto:10,85) Coborand la baza Varfului Omu, retine atentia imensa stanca cu straturi divers colorate, in care, privind-o dintr-un unghi favorabil, poti recunoaste, cu putina imaginatie, un alt chip uman in care acelasi Densusianu a recunoscut, fara nici o ezitare, chipul lui Saturn, zeul suprem al pelasgilor, (foto: 64) in dreptul lui „Saturn”, dar spre vest, in obarsia Vaii Ialomitei, se inalta colosul de calcar cu peretii verticali si cu varful aproape plat, numit Mecetul Turcesc. (foto: 73,74,75) Din cele mai vechi timpuri, forma lui a fost asociata unui locas de cult, „mecet” semnificand o geamie sau moschee mica.

In ultima vreme, fantezia oamenilor a imbogatit-o cu noi valente: pentru adeptii Kogainonului, ea reprezinta locul de unde dacii isi aruncau in suliti trimisii la Zamolxis, desi – asa cum am vazut – ritualul era cu totul altul, in timp, ce alti „clarvazatori” sustin ca la baza Mecetului s-ar afla poarta de intrare in ipoteticele tunele subterane de sub Varful Omu. Continuand drumul spre sud, dupa spectaculoasa traversare a Cerdacului Vaii Cerbului, turistul constiincios se va opri in dreptul Spinarii Costilei unde ii apare in fata o alta stanca zoomorfa, inchipuind fie o pasare de prada, fie o reptila cu gatul intins spre Varful Omu, strajuind Valea Cerbului. (foto: 82,83) Aceasta stanca uriasa marcheaza aglomerarea altor megaliti cu forme dintre cele mai bizare. (foto: 81) O replica a acestei „reptile”, dar cu gatul indreptat spre rasarit, o vom intalni la intrarea in prima vale dinspre vest, ce brazdeaza Caraimanul.

Ea se inalta intr-un decor selenar in care numai rosul aprins al unei tufe de Silene acaulis aflate la baza ei mai indica prezenta vietii. (foto: 62) De aici se vede deja straniul complex megalitic de pe terasa Babelor, obiectiv prioritar al turistilor ce strabat Bucegii. Dintre zecile de stanci si megaliti risipiti in aceasta zona (foto: 32,45,47,48,49) interesul maxim se indreapta, evident, catre enigmaticul Sfinx (foto: 31 ) si, in egala masura, catre ciudatele Babe. (foto: 23,24) De acestea se leaga legende mai vechi, dar si credinte recente, referitoare la tezaure fabuloase aflate intr-o misterioasa cetate subterana, localizata in aceasta zona. Nu departe de aici, pe versantii Cocorei, se afla o aglomerare, mai putin cunoscuta si rar vizitata, de stanci cu forme neobisnuite. (foto: 54,57,58,59,60) Dar o spectaculozitate aparte o degaja cele doua stanci ingemanate din Plaiul lui Pacala (foto: 28,29,30) care pot inchipui fie un „sarut”, fie o „imbratisare” eternizate in piatra. Nu vom mai insista asupra altor megaliti risipiti pe platoul Bucegilor si vom poposi in extremitatea sudica a masivului, pe Varful cu Dor, unde se ivesc cele trei „altare preistorice” ale lui Densusianu sau „altarele de sacrificii” ale lui Cezar Boliac. (foto: 90,91) Dintre acestea, cel cunoscut drept „Masa Ciobanului” (foto: 90,91) ne evoca si astazi supremul sacrificiu al tanarului cioban indragostit de fata unui baci nemilos.

Dar nu numai stancile sau megalitii cu forme stranii sau neobisnuite au fost singurele potentiale teofanii din Bucegi. Imaginea „muntelui sacru” este si ea revelata in cele doua piscuri gemene, cele mai inalte din Bucegi: Varful Omu si Varful Bucura. ingemanate la propriu intr-o colosala masa telurica prin care varfurile lor se aproprie la o distanta nefiresc de mica, ele au aproape aceeasi inaltime, diferenta fiind de numai 2 m in favoarea varfului Omu.

Dar nu aceasta mica diferenta i-a asigurat varfului Omu intaietatea, ci existenta pe cupola sa a celebrei stanci pe care Densusianu o considera Coloana Cerului si care – asa cum am vazut – poate fi considerata o potentiala teofanie ce consacra spatiul din jurul sau. Aflata pe cel mai inalt varf al Bucegilor, aceasta stanca unica materializeaza, in mod surprinzator, ipotetica Axa a Lumii – Axis Mundi – care in simbolistica „Muntelui sacru” ar asigura comunicarea Pamantului cu Cerul. Poate ca tocmai aceasta imbinare rara de elemente neobisnuite i-a conferit Varfului Omu acea aura de sacralitate si miraculos care i-a facut pe unii sa imagineze existenta, in adancurile sale, a acelei fanteziste grote imense careia „nu i s-a dat de cap.”

In ultima vreme insa, perceptia incepe sa se schimbe, atentia indreptandu-se catre Varful Bucura pe care tot mai multi il identifica cu Kogainonul tracilor, iar altii cu locul de manifestare a acelui fantastic centru energetic pe care yoghinii il considera a saptea chakra a Pamantului, formidabila Sahashrara sau Lotusul cu o mie de petale.

Revenind la cea de-a doua intrebare, motivarea raspunsului afirmativ implica tocmai existenta, in Bucegi, a acestei spectaculoase desfasurari de potentiale teofanii, care nu se mai regaseste in niciun alt masiv din lantul Carpatilor. Asadar, daca geto-dacii ar fi ales sau ar fi trebuit sa identifice un munte sfant, loc al practicarii ceremoniilor lor religioase si sediu al sacerdotilor lor, acesta nu putea fi altul decat Bucegii. Nicaieri altundeva nu ar fi regasit conditiile ideale pe care le intrunesc Bucegii.

Din pacate, raspunsul la ultima intrebare este – cel putin pana acum – negativ si asta dintr-un motiv simplu si evident: nimeni, dar absolut nimeni, nu a putut produce, pana in prezent, nici cea mai neinsemnata dovada care sa ateste prezenta vreunei trecute vieti religioase in Bucegi. Nu a fost semnalata nici cea mai vaga urma a vreunei constructii arhaice, nu s-a gasit niciun singur artefact geto-dac, nu a fost identificata nicio inscriptie epigrafica in intreg arealul masivului.

Singura incrustatie in piatra se afla pe o stanca, cunoscuta, ca si desenul dominant sapat pe ea, sub numele de „tintarul Hotilor”. (foto:34) intr-adevar, pe fata plata a stancii se poate vedea distinct desenul unui „tintar”, iar in jurul lui se mai pot deslusi cateva cruci cu bratele latite la capat si niste semne bizare, a caror semnificatie nu a putut fi stabilita. Aceasta stanca se afla sub Coltii lui Barbes, deasupra unui abrupt de mai multi zeci de metri si are o perspectiva exceptionala asupra cursului inferior al Vaii Prahovei, de la Sinaia in jos.

Am putea fi tentati sa acordam „tintarului” o semnificatie arhaica, el fiind un simbol celtic cunoscut si relativ frecvent semnalat in Occident.

intr-adevar, simbolul format din trei patrate concentrice legate intre ele prin patru linii in unghi drept este denumit „tripla incinta druidica”. (13) Cele trei patrate concentrice ar reprezenta cele trei grade de initiere ale druizilor, iar cele patru linii dispuse in forma de cruce ar reprezenta „canalele prin care invatatura doctrinei traditionale este transmisa se sus in jos, pornind de la gradul suprem…si raspandindu-se ierarhic spre celelalte grade”. (13)

Din pacate, nu exista dovezi care sa ateste prezenta sau macar trecerea celtilor pe Valea Prahovei, astfel ca trebuie sa acceptam explicatia pe care ne-a transmis-o traditia.

Iar traditia, ca si urme ale unor constructii rudimentare, semnalasera, in Vanturis si sub Coltii lui Barbes, pana catre mijlocul secolului al XIX-lea, existenta unor bande de talhari care-si croisera adaposturi sau refugii, ca si puncte de observatie, in aceasta zona. Aceste informatii, coroborate cu amplasarea stancii in acel loc, indica peremptoriu originea recenta, ca si pe autorii anonimi ai „tintarului”.

Ca fapt divers, se povesteste ca aceasta stanca a stimulat in cel mai inalt grad imaginatia unor sinaioti care si-au consumat mult timp si energie cercetand, in zadar, zona din jurul stancii, in speranta descoperirii unor comori.

in concluzie, aceasta totala lipsa de probe materiale infirma – cel putin pana in acest moment – orice speculatii sau ipoteze sustinand trecutul destin religios al Bucegilor ca munte sacru al geto-dacilor. Cu parere de rau, trebuie sa ne inclinam in fata evidentei: in pofida atributelor sale singulare, Bucegii nu au fost Kogainonul mentionat de Strabon drept munte sacru al tracilor si nici centrul religios al vreunei alte civilizatii arhaice.

Evident, aceasta afirmatie poate fi oricand infirmata daca descoperiri viitoare vor da la iveala probe peremptorii in sprijinul altor ipoteze. Pana atunci, Bucegii raman cei care au fost dintotdeauna: un masiv spectaculos, intesat de stanci si megaliti stranii si dominat de doua varfuri gemene, dintre care unul poarta pe crestetul lui – ca un dar al Naturii – o coloana de piatra care materializeaza, in mod miraculos, simbolul universal al lui „Axis Mundi”.

Privire de pe Bucura

Asadar, stand la masa mea de scris si înarmat cu mijloacele si argumentele istoriei, declar prezumtios ca Bucegii nu pot spera la o calificare mai înalta decat cea de „spatiu mioritic”, desi au toate atributele care i-ar recomanda pentru un potential „spatiu sacru”. si asta, pentru ca n-au putut produce, pana acum, nici cea mai modesta dovada materiala care sa ateste prezenta vreunui habitat arhaic în arealul sau.

Dar este acesta, oare, un argument irefutabil? Altfel spus, lipsa dovezilor poate constitui o dovada în sine? În mod surprinzator si parand a sfida bunul simt, raspunsul la aceasta întrebare este negativ: un numar impresionant de precedente contrazic acest rationament.

Astfel niciunul din episoadele dramatice ale Exodului, ca si lunga traversare a desertului Sinai a evreilor condusi de Moise nu au putut fi probate din surse istorice sau arheologice. Nici istoricitatea altor personalitati biblice nu poate fi probata. Despre Solomon si stralucita sa domnie – spre exemplu – nu ne-a parvenit nimic, dar absolut nimic, astfel ca un renumit arheolog israelian, Israel Finkelstein, este de parere ca „grandoarea acestui rege este o inventie tardiva”.

Si cu toate astea, milioane de oameni nu se îndoiesc de existenta istorica a lui Moise sau Solomon.Turisti din lumea întreaga vin la Bran sa viziteze „Castelul lui Dracula”, desi Vlad Tepes n-a avut nicio tangenta cu Branul. Alte legiuni de turisti se duc la Torino si au trairi extatice în fata „Giulgiului lui Christos”, desi dovezi incontestabile îl dateaza pe la începutul Evului Mediu. Patru manastiri din Italia, Spania si Anglia expun la loc de cinste cate o cupa care ar reprezenta „originalul Graalului”, iar alti multi îl cauta cu îndarjire si în zilele noastre, desi Graalul este doar o creatie imaginara a unui poet medieval, Chrétien de Troyes, de prin secolul al XII-lea. Iar exemplele pot continua la nesfarsit: istoria religiilor si a credintelor religioase, ca si istoria universala, oferindu-ne un izvor nesecat de astfel de cazuri.

Nu, inexistenta dovezilor n-a constituit niciodata o dovada în sine, pentru ca, în lipsa acestora, a functionat, din toate timpurile, o lege nescrisa, dar infailibila: „atunci cand unui obiect, loc sau forma naturala i se acorda o anumita semnificatie, mai devreme sau mai tarziu, acestea vor capata, pe deplin, semnificatia pe care oamenii vor s-o aiba”. Iar resortul sau forta care actioneaza implacabil în aceste situatii este cea mai formidabila creatie a constiintei umane: Imaginarul.

Înca din zorii civilizatiei umane, interventia imaginarului în existenta noastra a fost covarsitoare. Îl regasim pretutindeni în jurul nostru, „el se afirma ca o alta realitate” (11) care, uneori, capata forme extrem de elaborate. De la religii, ideologii, mituri, legende, simboluri, fictiuni literare si pana la cele mai moderne ipoteze si teorii stiintifice, toate aceste „produse ale spiritului” (11) îi apartin. În legatura cu ultimele, este elocventa celebra afirmatie a lui Karl Popper referitoare la cercetarea stiintifica: „teoriile cele mai performante nu sunt niciodata teorii adevarate, ci doar teorii care nu sunt înca false”.

Manifestarile si nuantele imaginarului se esaloneaza pe o scala întinsa, avand la o extremitate imaginarul în stare pura (credintele religioase, miturile, superstitiile, manifestarile paranormale, etc), iar la cealalta extremitate, imaginarul rationalist, sustinut cu argumentele si mecanismele stiintei. De secole, cele doua forme extreme ale imaginarului se afla într-un conflict acerb.

Undeva, pe la mijlocul acestei scale, se afla Istoria. În istorie, spiritul critic modern respinge imaginarul, misiunea istoricilor fiind de a demitifica istoria si de a o reconstitui pe baza de documente. Dar aceasta idee a „obiectivitatii istoriei” s-a dovedit a fi doar „o iluzie”. „Trebuie înteles ca nu exista o istorie obiectiva si nu numai ca nu exista, dar nici nu poate exista” (12) pentru ca „la toate nivelurile exista un proces inevitabil de mitificare a istoriei”. (12) si nici n-ar putea fi altfel, deoarece „omul se hraneste cu mituri asa cum se hraneste cu paine si apa. Nu se poate concepe o istorie fara mituri, pentru ca singura istorie oe care o cunoastem este cea a oamenilor si ea este puternic marcata de fortele imaginarului”. (11)

Si la fel ca istoria, si celelalte „produse ale spiritului” sunt marcate de interventia imaginarului.

Ce ar mai ramane din religiile lumii fara credintele si povestirile pioase, fara miracolele sfintilor si divinitatilor, fara miturile initiatilor lor? Ce s-ar alege din istorie fara legendele si miturile eroice, fara constructiile sale intelectuale? si cum ar arata Bucegii fara fiorul de sacralitate pe care-l emana memoria Kogainonului, fara visul pelasgic a lui Densusianu, fara mirajul Sahashrarei?

Tot alaiul acestor ganduri din alte vremuri mi se învalmasea în minte, într-o seara senina de vara, cand, întins pe pamant, contemplam apusul soarelui de pe Varful Bucura, coplesit de privelistea magnifica pe care o aveam în fata ochilor.

În stanga mea, abisurile Vaii Cerbului în care începuse deja sa clocoteasca aburul laptos al înserarii, care se va ridica curand spre înaltimi.

În dreapta, Valea Gaura, cu caldarea ei glaciara înclinata în panta lina, dar amagitoare, pentru ca la capatul ei se prabuseste într-un abrupt ametitor, înca luminata din plin de razele galbene-portocalii ale soarelui ce apunea, dar amenintata deja de acelasi abur laptos care tasneste, ca dintr-un cazan sub presiune, din Hornul Malaiestilor.

În fata, Varful Gavanele care, vazut de pe Bucura, se înalta ca o ireala si uriasa poarta de cetate flancata de doi contraforti ciclopici, poarta care pare a bloca accesul neavenitilor spre varful Sahashrarei. Iar dincolo de aceasta poarta fabuloasa, se desfasoara, cat vezi cu ochii, Valea Ialomitei vegheata de Mecetul turcesc, fragmentata de terasele Obarsiei, continuata apoi cu siragul de chei, pesteri si izbucuri si sfarsind în oglinda îndepartata a lacului de la Bolboci care, sub razele piezise ale soarelui în asfintit, licareste aidoma unui ochi viu, ca o ireala manifestare a Divinitatii ce pare a ocroti si binecuvanta minunea si splendoarea creatiei sale.

Coplesit de atata frumusete, notiunea timpului dispare si nici nu realizezi cand peisajul începe sa se estompeze, pe masura ce aburul înserarii, ce se ridica din cele trei vai, începe sa învaluiasca totul în jurul tau.

Treptat, te simti transpus într-o alta realitate, într-o alta dimensiune spatio-temporala, într-o lume inconsistenta, evanescenta si fluida, în care numai globul rosiatic al soarelui, care se întrevede prin ceata deasa, îti mai aminteste ca te afli înca pe pamant. În curand, si acesta începe sa descreasca si, treptat, sa dispara. si atunci, simti cum propria-ti identitate se topeste încet, în aceasta lume cenusie, ireala si implacabila, în care nu mai poti patrunde decat cu ochii mintii. Iar prin ei, vezi cum, în semiîntunericul ce pare a fi cuprins întregul univers, încep sa mijeasca vastele cohorte ale fantomelor trecutului: umbrele sacerdotilor geti veniti la Columna Cerului pentru a fi mai aproape de zei si coborand apoi spre Mecet, unde îsi vor trimite solii care sa le vorbeasca zeilor despre pasurile si nevoile lor.

Si tot cu ochii mintii, le urmaresti cortegiul lor unduitor si nesfarsit, îndreptandu-se spre platoul Sfinxului unde-si vor oficia ceremoniile tanguitoare si sacrificiile stranii pe altarele Babelor, înaltand spre cerul indiferent, rugile lor de multumire sau implorare. si în timp ce aceste imagini îsi pierd treptat consistenta si se sting, undeva departe în vale, începe sa se contureze tot mai intens umbra unui batran majestuos, întampinandu-si, în gura pesterii sale, regele venit sa afle, din gura lui, vointa zeilor, pentru a o duce, apoi, poporului sau. Iar cand si aceasta umbra se estompeaza si se pierde în ceata, ochii mintii te poarta, înapoi, catre locul unde te afli si în care descoperi, cu uimire, o lume magica, lumea unei flori miraculoase – un lotus cu o mie de petale – în mijlocul caruia te afli, învaluit si binecuvantat de un suvoi de energie benefica ce se revarsa asupra ta.

Si numai frigul întepator, care se lasa brusc dupa apusul soarelui, te aduce la realitate si te îndeamna sa te îndrepti, neîntarziat, spre caldura adapostului din apropiere.

Urcati, asadar, într-o noapte senina de vara, pe Varful Bucura si zaboviti acolo pana la apusul soarelui. Daca veti avea puterea si vointa de a va abandona în voia simturilor, lasand imaginatia sa-si ia zborul, veti avea parte de o experienta care va va urmari toata viata.

Eu am trait-o de cateva ori si, de atunci, Bucegii n-au mai reprezentat niciodata, pentru mine, doar: „un spatiu mioritic”.

Uneori, chiar si oamenii mari simt nevoia sa creada în povesti care nu sunt adevarate… dar care ar putea fi.

BIBLIOGRAFIE

1. Eliade, Mircea: „Istoria credintelor si ideilor religioase”, vol. II, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986
2. Giurascu, C. Constantin: „Istoria romanilor”, vol.I, Ed. All Educational, Bucuresti, 2003
3. Strabon: „Geografia II”, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1974
4. Densusianu, Nicolae: „Dacia preistorica”, Ed. Mentor, Bucuresti, 2000
5. Neagoe, Manole: „Prefata la Dacia preistorica”, Bucuresti, 2000
6. Arhimandritul Serafim Georgescu: „Manastirea Sinaia – Monografie”, Ploiesti, 1936
7. Babes, C. Ion: „Din plaiul Pelesului”, Bucuresti, 1893
8. Al-George, Sergiu: „Limba si gandire în cultura indiana”, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976
9. „Cei sapte centri subtili de forta CHAKRA”, Internet, 2005
10. Eliade, Mircea: „Sacrul si profanul”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992
11. Boia, Lucian: „Pentru o istorie a imaginarului”, Ed. Humanitas, 2000
12. Boia, Lucian: „Istorie si mit în constiinta romaneasca”, Ed. Humanitas, 1997
13. Guénon, René: „Simboluri ale stiintei sacre”, Ed. Humanitas, 1997

SURSA: http://www.artline.ro

[nggallery id=38]

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

One Comment

  1. Brindusa Bacioiu

    28 februarie 2012 at 3:14 PM

    Am cartea am citit-o si ma bucur ca exista si net acest articol .
    Sunt lucruri extraordinare care trebuiesc preluate si publicate in cat mai multe reviste de larg tiraj pentru a se citi de cat mai multi. Este istoria acestui popor si macar sa fim informati daca nu putem lupta pentru ea.
    Eu si cunoscutii mei am comandat si am cumparat pentru multi din jur , uneori am oferit-o si cadou, pentru a se cunoaste de catre cat mai multi.
    Felicitari pentru articol ! Continuati nu va opriti !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

George PETROVAI: Uriașa miză politică a alegerii unui președinte neputincios

Motto: Și iar va fi ce a mai fost în trei decenii necurmat, cu-alegeri prezidențiale și-un…