În ultima vreme, aşa cam de o jumătate de an, Şimon Şeinerovici şi-a făcut un obicei tâmpit. Apare la mine în fiecare zi, către seară, la ora când îmi beau cafeluţa şi intenţionez să citesc ziarul. Se consideră de-al casei, ia loc în fotoliu şi caută sămânţă de vorbă. Bineînţeles, îl invit în mod automat la o cafeluţă pe care el nu numai că nu o refuză, dar consideră foarte normal să o primească din moment ce şi eu beau una. In sinea mea presupun că acest ataşament se explică prin faptul că la ora asta nu are ce face şi, în plus, mai mult ca sigur, nu sunt prea multe uşile care se deschid persoanei sale. Mai ales de când a avut un conflict cu Boris Glazpapier, preşedintele comitetului de bloc. Eu aş fi foarte mulţumit dacă şi-ar bea cafeaua în linişte şi m-ar lăsa să citesc ziarul, dar dânsul mă asasinează cu tot felul de ştiri locale, adică din bloc şi împrejurimi, preferatul lui fiind, în mod firesc, Boris.
– Fii atent, îţi povestesc o chestie că rămâi perplex, poate el să-mi spună. Dar să nu relatezi nimănui, că putem avea necazuri. Glazpapier a avut dincolo o relaţie cu una Marusia, soţia şefului său direct. Ce zici de asta?
– Păi, chiar el ne-a povestit că…
Sau altădată, sorbind cu zgomot din ceaşcă:
– Cazi din fotoliu dacă iţi spun cine a avut ieri seara un conflict cu poliţia… Să rămână între noi. Glazpapier a parcat pe loc interzis şi i-au aplicat cea mai mare amendă.
Când Boris a afirmat că prea multă democraţie strică, Şimon s-a grăbit să-l catalogheze reacţionar şi dictator, iar când l-a atenţionat chiar dânsul că nu a plătit de şase luni întreţinerea la bloc, a găsit dintr-un foc câteva isprăvi biografice cu care să-l încondeieze fără milă.
Adevărul este că eu am cam început să mă plictisesc de poveştile astea, de prezenţa prea insistentă a amicului, de deranjul atât de repetat şi de monotonia subiectelor. Aşa că m-am hotărât să-i dau de înţeles că sunt un om ocupat şi că mai am şi alte treburi pe acasă. În urmă cu o săptămână, mi-am luat o poză gravă, abia mi-am ridicat ochii de pe ziar în clipa când insul a intrat în salon, iar cafeaua nu m-am grăbit de loc să i-o ofer. Orice alt individ ar fi simţit imediat răceala mea de aizberg, dar Şimon Şeinerovici s-a făcut că plouă.
– Chiar acum m-am întâlnit cu Boris Glazpapier, a început el să spună, dar eu l-am cenzurat plin de tact:
– Ia loc şi aşteaptă o clipă…
El a tăcut, iar eu mi-am făcut de lucru cu o scobitoare.
– Şeful comitetului de bloc, a rosti Şimon după o pauză, dar eu l-am întrerupt din nou cu o subtilitate nemaipomenită:
– Să ascultăm mai întâi ştirile la radio.
După zece minute, catârul m-a atacat din nou:
– Boris susţine că…
Am înţeles că fineţurile nu sunt pentru el, aşa că i-am spus verde:
– Drăguţule, mai slăbeşte-mă cu Boris , că m-am săturat pînă peste cap. Dacă nu ai alte subiecte, atunci taci!
In mod absolut surprinzător, Şimon s-a ridicat demn, n-a pomenit nici de cafeluţă şi a ieşit. A doua zi nu a apărut, a treia zi nu a apărut, a patra zi nu a apărut. În a cincea zi a apărut însuşi Boris Glazpapier, preşedintele comitetului de bloc, sever şi negru la faţă de supărare.
– Treaba dumitale, mi-a spus, dacă te-ai săturat de mine şi nu mai vrei să-mi auzi numele. N-ai decât ca la viitoarele alegeri să candidezi la funcţia mea. Dar deocamdată, dacă îti trimit vorbă cu Şimon Şeinerovici să pofteşti la adunarea locatarilor, eşti obligat să laşi tot, şi radio şi scobitori, şi să te prezinţi! S-a înţeles?
Dorel SCHOR
