Camelia FLORESCU – POEME (1)

FLORESCU-Camelia-3 Camelia FLORESCU - POEME (1)

LANȚURILE PLOII

***

Cărările își plâng ursita și ploile nu-ncap în noi

Se sting potecile sub pașii rărindu-se din doi in doi

E sânul urbei plin de boală și cetățeanul turmentat

Și azi este mereu la posturi sub crucea grea, de nepurtat

*

Cu buze siluind minciuna, ca pe-o vioară tremurând

Mi-aș arunca pe umeri  cerul și l-aș desface rând pe rând

L-aș rumeni la foc de stele, în ștreanguri verzi l-aș atârna

L-aș vămui oră cu oră tot restul vieții de-aș putea

*

Cu spatele rănit de vorbe care s-au scris dar nu s-au spus

În păr cu lanțurile ploii urcând prin noi de jos în sus

Nu mai găsesc de mult cărarea, îmi beau iubirile și tac

Cu mâna stângă proptesc cerul, cu mâna dreaptă cruce-mi fac

*

Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dor

Pe străzile pustii sar lotrii cu flintele la purtător

Trimite-mă în lume, mamă, cât unde să mă-ntorc mai am

Sau lasă-mă pribeagă-n mine și văduvită de-al meu neam

*

NU MI-AM NUNTIT ANUME

***

Nu mi-am nuntit albastru rug anume

Dar s-a -ntâmplat așa să-ți trec prin gânduri

Și tainice cuvinte printre rânduri

Să îi găsească  dragostei un nume

*

Nu mi-aș fi stins pe tâmple nopți fardate

Dar s-a-ntâmplat cumva să dai de mine

Și ore mari s-au prins ca-ntr-un ciorchine

Sub vraja ta, amenințând ciudate,

*

Să mă încurce, bolta s-o coboare

Atât de jos încât să-mi uit lăstarul

Să nu-mi mai pot delimita hotarul

Să nu mai știu să-ți scriu nicio scrisoare

*

Și am rămas în urmă fără tine

Ca să mă pierzi am vrut și am sperat

Când ploile te vor fi-nconjurat

Să poți să uiți de noi, să uiți de mine

*

Nu mi-am nuntit anume ghilotine

Tic-tacul inimii să-mi dirijez spre tine!

*

NU TOT SE ARUNCĂ

***

Am trăit, copile, într-o lume-n care

N-aruncam nimica, totul reparam

Și din viața toată ca-ntr-o vindecare

Grâul de neghină blând îl separam

*

Am trăit, copile, într-o lume dreaptă

Nu mințeam amarnic, nu huleam nedrept

Și din viața toată, vorba înțeleaptă

Ne-ajuta puternici s-o luăm în piept

*

Am trăit, copile, uneori nevoii

Să-i privim amarul ca-ntr-un ochi străin

Am fost viața-ntreagă poate, fii ploii

Dar n-am dat o palmă niciunui creștin

*

Dacă azi, copile toate nu merg bine

Nu știu eu să judec, viața nu-i ușoară

Dar ți-aș spune totuși, să știi de la mine

Nu tot se aruncă, se mai și repară!

*

MAICĂ ȚARĂ

***

Ține-ți, maică țară, fruntea sus în lume!

Cât ești tu de mică, vulturii te vor

Chiar de-au rupt din tine, malurile-anume

Chiar de-ți plânge Delta și munții te dor

*

Poartă-ți, maică țară, zâmbetu-ntre umeri!

Cât ești tu de tristă – să nu afle vântul

Nu-ți lăsa copiii, nu te-opri să numeri

Galbenii din traistă, graiul, zăcământul

*

Spală-ți ochii, maică, primenește-ți fața!

Pâinea rumenește-o cu grai dulce, cald

Șterge-ți, maică țară, din obraji roșața

A căzut deunăzi, ultimul herald.

*

Ia de te ridică! – azi mai ai în lume

Mulți copii ce-și poartă inima ca frați

Mai ai, maică bună, multe a le spune

Nu-i uita jelindu-și dorul de Carpați!

*

LĂSTĂRIȘ DE LUP

***

El crește-n mine cum cresc eu în el

Ca dorul nelumesc mă locuiește

Și staționează-n gânduri trist, fidel

Ca-ntr-un război mereu e în duel

Cu sângele meu cald ce nu-l primește

*

El mă-înconjoară cum și eu îl port

Cu frică sub tot valul de sub coastă

Îl vreau dar îl resping ca un  resort

L-aș despleti căci nu mi-l mai suport

Greu lăstăriș pe ochii mei năpastă

*

Eu dintr-un neam de flori m-am înălțat

El lupul singuratic la răscruce

Cu gustul cărnii știu că e-nvățat

De ochii mei se simte-amenințat

Și doar durerea lor îl mai seduce

*

Sunt gânduri desenate pe retină

Hemoragii de vorbe înșirate

Răbdarea mea aș zice nu-i puțină

Îngenuncheată albă și creștină

Dospită sub iertări exagerate

*

El stivuiește vorbe  pe furiș

Cu care mă-îmbăta acum o toamnă

Și-n ape-înlăcrimate mă condamnă

Și unduindu-se îmi strigă – „Doamnă

Nu mai fugi, ești prinsă-n lăstăriș!”

*

DOR DE TATA

***

Cum să cobor din mine, tată?

Cum să sparg ceasul fragilor?

Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc,

Bucăți de amurg, boabe de verde descântat,

sau resturi de aripi crude?

Cum  să pot să prefac lumânările-n torțe ?

*

Cum să fiu zidarul speranțelor mele , tată?

Cum să mă vremuiesc prin uitare

Ca un ceas fără coaja orelor la vedere ?

Cum să mă ridic dintre acești bărbați

ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele

Să-l aleg pe cel care să îți semene ție?

*

Între două bătăi de inimă,

Respir lumina cu frică de Dumnezeu

Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare.

Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate

Cum să mă desfac din fașa cuvintelor,

tată și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre

Întorcăndu-mă în vizuina inimii mereu fără tine ?

*

Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule

Și sub felia aspră a neputinței mă lepăd

De primăveri și veri, de toamne și zăpezi

De toate cioburile oglinzilor sparte

în fiecare dimineață când mă privesc:

Nu-s eu, nu ești tu, nu mai suntem niciunul

Unul fără altul suntem numai dor…

*

SENS GIRATORIU

***

Uite, pleacă bătrânii pe rând

pudrați la tâmple, eleganți,

ca mieii plecând la tăiere

și ne amăgim în urma lor

că vor crește copiii noștri înțelepți

și vor conduce lumea

cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate.

*

Copacii îmbolnăviți de var

și de omizi aparent gingașe

se mulează obedienți

după sufletele fiecăruia dintre noi

*

Sub staniolul acestor cuvinte

se-ascunde totuși disperarea mea

trezită cu regrete-n păr

în diminețile acestea premature.

*

Nimic nu e mai grav

decât un sens giratoriu,

teama că viața

se succede la fel

ca-ntr-un carusel,

că părinții ne cred fericiți

și preoții cred că-i  ajută pe oameni

să-și mărturisească păcatele.

*

Pocnesc năvoadele întinse de Mântuitor,

tristeți se zbat

sub plasturii intențiilor cumsecade

și bătrânii părăsesc lupta

trag obloanele și dezertează,

unul câte unul

și degeaba îi plângem

nimic nu-i mai aduce înapoi,

deși sub speranța sensului giratoriu

ai zice că doar ne dau prioritate

și ne privesc și ne petrec

și totul va fi bine

*

Nu e nimic mai grav

decât să rătăcești singur pe drum

ca-ntr-un sens giratoriu

și să nu știi cum să potrivești

cerul în fereastră

fără Dumnezeu !

*

BUNICII NIMĂNUI

***

Se strânge cerul întristat

În ochii lăcrimând căprui

Îți zâmbesc știrb și descărnat

Ei toți : bunicii nimănui

*

Cum calcă-ncet și târșâit

De în icoane-ai vrea să-i pui

Se sting să ardă mistuit

Ei toți, bunici ai nimănui

*

Au glasul slab și-abia șoptit

Gândul aiurea și hai-hui

Iar timpu-i cerne prea grăbit

Pe ei, bunicii nimănui

*

Cu boli și temeri și nevoi

Cam uită des și vreme nu-i

Se poticnesc și sunt greoi

Ei toți bunici ai nimănui

*

Strivesc în poală rușinați

O cârpă veche cu doi bani

Rămân de doruri atârnați

Ai nimănui bunici sărmani

*

Și mâinile crăpate ard

De dor de creștet de copil

Colbul se-așterne ca un fard

Pe anii lor, uscat, servil

Se-mpiedică mereu de noi

Și-n gustul zilei amărui

Vorbesc de viața de apoi

Căci sunt bunici ai nimănui

*

Ai grijă, Doamne de ei toți

Și-n drepta ta să-i porți, să-i pui

Ei nu mai au copii, nepoți

Sunt doar bunicii nimănui

*

ZÂNĂ PRIMĂVARĂ, FATĂ DESPLETITĂ

***

Din sălbăticia de magnolii roată

Tremură sub visul ierbii în aval

Primăvara asta, aiurită toată

Ce îmbracă tainic merii de pe deal

*

Silvia porumbacă și scatiul verde

Berzele lascive, ciufi și pițigoi

Se pornesc deodată crângul să-l dezmierde

Și să umple cerul doar doi câte doi

*

Se jertfesc de Paște, albi cum sar din hamuri

Mieii cu pas fraged rătăcind codini

Ne cuprind în brațe mugurii pe ramuri

Și miroase vreascul ars de prin grădini

*

Prins în gențiene se prelinge cerul

Curcubeul urcă beat de așteptări

Să-ți recite spaima, să-ți fie străjerul

Ca-ntr-o terapie de ciudate stări

*

Zănă primăvară, fată despletită

Șanțuri, râpe pline de galben potbal

Te vestesc mireasă, tainică ispită

Pentru balul vieții neconvențional

*

LIPSCANI

***

Prăvăliile din Lipscani

se ițeau

obosite de iarnă

ca niște păpuși adormite

întinse pe o sfoară.

Moțul lor

se ridica din aburii urbei.

*

Capetele curioșilor arătau

ca un strugure multicolor

și de sub șubele telarilor

mârâia deja vestea

că se apropie Crăciunul.

*

Ochii precupeților

creșteau în capul pieptului

ca niște turme de bivoli

*

Seara Ajunului se foia

prin toate cotloanele

ca un oftat colectiv.

*

Boieroaicele

alegeau înmănușate în saftian vișiniu

zaharicale și sugiuc

din coșurile de răchită

aduse de la Stambul

pentru urătorii

ce le vor deschide porțile.

*

Apele iernii

curgeau prin sângele

slujbașilor domnești,

al mahalagioaicelor,

samsarilor,

negustorilor ambulanți

și-al podăreselor.

*

în lespedea Bucureștiului

o altă iarnă făcea pui.

*

PĂRINȚI CUMINȚI

***

Mai plâng sub noi, în somnul lor cărunt

Ne pârjolesc în gânduri răzvrătirea

Și uneori ne recitesc psaltirea

Cu vocea ca un dumicat mărunt

Abia alunecat pe gât și ciunt

Așa cum ni-i răstoarnă amintirea

*

Mai trec prin noi, prin gesturi și prin sori

Prin șoapte adumbrite, abreviate

Cu chipuri mici, sfioase și speriate

Zâmbind din prăfuitele scrisori

Pe care ni le-au scris de-atâtea ori

Dar niciodată n-au fost expediate

*

Mai râd de noi de sub vreun mal de ceară

Se opintesc sub lacrimile noastre

Cu ochii mari, mijiți sub cruci albastre

Părinți cuminți crescuți în colb la țară

Mai ies din amintiri la ceas de seară

Și se prefac apoi în triste astre

*

EU ȘTIU CĂ VA VENI O ZI

(Fiului meu …care urcă spre lumină !)

***

Eu știu că va veni, o zi în viața noastră

Când vei pleca și tu, firesc în lumea mare

Eu știu că-n mine crește de-acum o disperare

Înaltă, ascuțită ca ceața din fereastră

*

Eu știu că va veni o zi în viața noastră

Când viața te va vrea, prezent în altă parte

De când erai copil dacă-mi erai departe

Mă ofileam de dor ca florile în glastră

*

Eu știu că știi și tu, c-așa-i viața făcută

Copiii și părinții au drumuri separate

Dar voi lupta vitează cu lacrimile toate

Căci forța unei mame e încă neștiută !

*

Eu mi-aș dori de mâine, să mai învăț să tac

Să te petrec cu dorul cum pleci înspre lumină

Am așteptat atâta această zi să vină

Încât cu viața asta un pact aș vrea să fac :

*

Iubindu-te ca mamă, profund și egoist

Când voi pleca și eu, pe buze cu-al tău nume

Am să-ți trimit scrisori de pe o stea anume

Și n-ai să fii vreodată nici singur și nici trist!

*

 PLÂNG GUTUILE-N FERESTRE

***

Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual

Străbătut prin funia toamnei de-un arcuș însângerat

Și-ntr-un ultim vals ce-i poartă pașii până la final

Moare sechestrat un soare, în grădină spânzurat

*

Mâini ce frâng trup de ciorchine, viile sunt pară-foc

Fete mari pășesc pe uliți, cu pași mici și vinovați

Mustul lor și mustul toamnei se bea fără de noroc

Și tâlhari de inimi fură tot ce pot înfrigurați

*

Ca-ntr-o teoremă clară, logic, bine demonstrat

Partea asta de poveste parcă-i scoasă din banal

Iar în margine de seară, într-un  țipăt orchestrat

Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual

*

BĂTRÂNII MEI

***

Bătrânii mei se mai întorc spre seară

Sub uliți troienite de nămeți

Cu ochiul plâns și gerul în pomeți,

Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,

*

S-asculte vreun lătrat târziu de câine

Să vânture oftaturi către moară

Unde-și vărsau tot focu’ odinioară

Pentru copii să plămădească- o pâine

*

Bătrânii mei trosnesc peste livadă

Din saci de oase descântate-n dor

Sunt îngropați de timp necruțător

De-aceea seara vin să mă mai vadă

*

Bătrânii mei sub hamuri stinse -n ceară

Mi-au fost ca neaua peste pruni încinsă

Și mi-au lăsat o candelă aprinsă

Să mă găsească când se-ntorc spre seară

*

––––––––

Camelia FLORESCU

București, 25 iulie 2019

Partajează acest conținut:

Publică comentariul

You May Have Missed