Elena BUICĂ

De când ne ştim ca neam, zilele de sărbătoare i-au adunat pe oameni în sânul bisericii, la masă sau la horă. În zările îndepărtate pe unde ne aflam, biserica îşi împlineşte menirea ei de a ne aduna şi de a ne dărui frumuseţile trăirilor sufleteşti înălţătoare. În mod obişnuit, duminicile merg la Biserica Sf. Ioan Evanghelistul din Toronto. Românii ortodocşi aflaţi în zona în care locuiesc şi eu  purtăm o suferinţă în suflet că nu avem o biserică după tradiţia noastră. Până ni se va împlini această dorinţă, ne mulţumim şi aşa, adică, duminica să mergem la slujba la ora 12 într-o biserică închiriată pentru câteva ore, să ascultăm toaca şi clopotele bisericii  înregistrate pe bandă,  iar preotul să slujească în altar deschis.  Dar dacă facem abstracţie de ele, biserica îşi îndeplineşte rolul ei de veacuri. E locul unde ţi se umple inima de curăţenie, mintea de gândul cel bun şi sufletul de emoţii, locul care ajută la unitatea de neam oriunde ne-am afla. Aici coboară peste noi pacea Duhului Sfânt, uităm de vrăjmaşi, de suferinţe, de neîmpliniri. E numai murmur şi rugăciune în taină, cu sufletul larg deschis şi plecăm cu  nădejdea în suflet că rugăciunea ne-a fost primită. Rugăciuni putem face oriunde, căci Dumnezeu este peste tot, dar în biserică sunt trăiri de o factură specială şi sentimentul religios îl trăim într-un mod diferit alături de ceilalţi creştini de-un neam cu noi, alături de cunoscuţi şi prieteni.

Îmi trece prin minte o idee: cum ar fi viaţa noastră fără astfel de trăiri? Ar fi posibil ca la baza religiei noastre să stea alte adevăruri? E posibil să se răstoarne tot ce am crezut până acum?  Imposibil, îmi răspund. Misterul şi miraculosul ne hrănesc sufletul, îmi zic. În lumea “nebună” de azi, încercăm să ne întâlnim cu sinele nostru Divin pe calea spiritului. În biserică, spiritul inundă natura noastra emotivă şi îi uneşte pe oameni. Vechimea bisericii este dovada temeiului pe care a fost aşezată. Singurul adevăr cert este cel pe care Mântuitorul l-a dat ca răspuns ucenicilor: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Aşezată în bancă alături de mini corul care dă răspuns preotului, cânt şi eu  ca pe vremea când eram elevă la Şcoala normală şi mai târziu participând la coruri bisericeşti.  Cântând, simt că dărui ceva din mine şi că primesc în acelaşi timp o calmă bucurie. Alături de mine sunt multe familii prietene sau numai bune cunoştinte pe care le simt că-mi aparţin cumva. Îi simt foarte aproape de mine pe Monica şi Adrian  Pătraşcu, prietenii care mă aduc la biserică în fiecare duminică, oameni profund evlavioşi.  În credinţa strămoseaşcă şi-au crescut  cei 6 copii. Monica îmi şopteşte: „Aici mă simt alt om, şi am sentimentul că aparţin cuiva şi nu sunt numai un fulg aruncat în lumea largă”.

În faţa altarului seniorul Valerian Banu citeşte ţinând locul dascălului bisericesc. E din Alexandria, zona în care m-am născut, cu rădăcini adânci în credinţa şi în participarea activă la biserică şi ascultându-l parcă mă simt acasă. Ceilalţi slujitori ai bisericii, voluntari şi ei, îşi fac cu pietate serviciul rânduielilor bisericeşti. Lângă o masă alăturată,  zăresc o altă prietenă, octogenara d-nă Irina Nestorescu, figură parcă desprinsă din tablourile distinselor doamne din perioada interbelică, cu modestia şi simplitatea doamnelor de rang înalt – aşează bunătăţi pentru pomenirea mamei sale. Mă aşteaptă să particip la pomenirea pe care o face.

La sfârşitul slujbei, colaboratorul  revistei “Observatorul” şi regizorul teatrului “T. Muşatescu”, Ilie-Stelian Constantin, cu mândrie reţinută, îmi prezintă trupa teatrală. Ne spunem  câteva cuvinte pe care le simt ca un buchet de flori frumoase şi pline de viaţă.

Fac cunoştinţă cu mai multe persoane şi întâlnesc multă lume cu care schimb câteve vorbe sau care mă salută zâmbind. Pe mulţi îi cunosc numai după înfăţişare, dar îi simt din lumea mea şi murmur şi eu: „Simt că aparţin cuiva”.

A urmat apoi  bucuria muzicii religioase cu iz de romanism, cu iz de acasă. Corala „Armonia”, purtătoarea simbolului spiritualităţii româneşti –  nu întâmplător anagrama României –  ne-a delectat cu muzica Sfintelor Sărbători ale Învierii a cărei frumuseţe o sorbisem din alte timpuri. Menţinând aprinsă candela muzicii religioase la mari depărtări de originea ei, au creat o atmosferă cu totul aparte, specială,  departe de agresivitatea vieţii cotidiene. Trăirea maximă a expresiei religioase, intensitatea emotivă, profunzimea  liniei melodice, farmecul armoniei şi interpretarea remarcabilă ne-au purtat în străfundurile trăirilor ca să ne înalţe în tăria frumuseţilor Divine. Iniţiatorul şi sufletul acestui cor, profesorul Augustin Medan, împreună cu coriştii, ca şi trupele de teatru românesc din Toronto sau colaboratorii publicaţiei “Observatorului” îşi aduc contribuţia lor voluntară pentru a ţine sus făclia artei şi a limbii române.

Coristele cu ii româneşti şi fuste lungi neagre, bărbaţii în costume negre, cămăşi albe şi papillon negru, cu toţii, de la mic la mare, aveau feţele strălucind de bucuria dăruirii. Mişcările dirijorului îi conturau întreaga personalitate. Îi cânta faţa exprimând participare totală, gura rostea cuvinte fără grai, înţelese numai de corişti, iar mâinile erau un adevarat poem, vorbind şi ele parcă, în grai omenesc. La marginea corului, frumoasa solistă  Magda Medan,  dar şi fiica ei, Mona, mă îndemnau să le desprind glasurile  din restul corului  atât de bine închegat. Vrăjită de frumuseţea interpretării, n-am băgat de seamă că de multişor rămăsesem cu gura întredeschisă.

Şi atunci, în zilele de sărbătoare, cum să nu răspunzi chemării maicii biserici, ca să te bucuri de trăiri pline de frumuseţi înălţatoare ce-şi trag seva din rădăcini adânci şi întâlnindu-te cu cei din neamul tău, cunoscuţi şi cu prieteni, să simţi că aparţii cuiva, iar în zilele de mare sărbătoare ale Învierii să rosteşti cu bună cuviinţă strămoşească „Adevărat a înviat?!”

Elena BIUCĂ
Toronto, Canada 
august 2001
Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP 5 locuri in care se distreaza pe cinste orice prahovean!

Fiecare om vrea sa traiasca frumos, sa se bucure cat mai mult de viata in prezenta prieten…