Concert simfonic la Sala de Cultura a Sindicatelor Ploiesti

În afara de „Imperialul”, BEETHOVEN a mai creat acum al X-lea Cvartet de coarde – „Harpele” – si Sonata pentru pian „Les Adieux”. Odata pacea reinstalata, începe lucrul la Uvertura „Egmont” dupa Goethe.
„Imperialul” nu a fost dedicat lui Napoleon si nu compozitorul l-a numit asa. Se pare ca initiativa a apartinut unui compozitor german care traia în Anglia, J. Cramer. În zilele noastre, melomanii apreciaza ca acest numele glorios se potriveste lucrarii. Partea I-a este cotata splendida si triumfala, partea lenta (a II-a), de o deosebita frumusete iar Finalul (partea a III-a), de o exaltanta si nobila veselie.
Prima auditie a avut loc la 28 noiembrie 1811. Compozitorul a dedicat lucrarea protectorului sau, arhiducele Rudolph de Austria, care îi era elev si prieten. Din cauza surditatii, BEETHOVEN nu a putut sa-si interpreteze, asa cum facea de obicei, Concertul în prima auditie. Pianistul ales a fost Friedrich Schneider cu excelenta orchestra Gewandhaus din Leipzig sub bagheta lui Johann Schultz. Spectacolul a fost un veritabil triumf. Din pacate, la Viena, primirea lucrarii a fost mai putin calduroasa trei luni mai târziu, la 12 februarie 1812. Pinistul a fost Carl Czerny, unul dintre elevii lui BEETHOVEN, cunoscut astazi ca autor de lucrari cu caracter pedagogic. Pe vremea aceea era apreciat atât ca profesor si compozitor, cât si ca pianist. Critica a fost neelogioasa, reprosându-i lui BEETHOVEN faptul de a fi prea încrezator si mândru de geniul sau. De fapt, publicul vienez era, mai degraba, conservator si mai putin deschis spre nou fata de cel din Leipzig.
Iata cum traduce în cuvinte aceasta muzica Cella Delavrancea în trei momente diferite ale vietii sale – 1937, 1938 si 1976 :
Marele Concert în Mib este un poem somptuos…Simti, de la prima fraza, armatele imperiale în mars. Napoleon si tumultul sau impresioneaza spiritul compozitorului. Trilurile aici sunt un muget eroic, cromaticele – puzderia dintr-o tabara, temele – lapidare ca o porunca suverana…În melodia partii a II-a, el aduce o meditatie melancolica ce te poarta cu gândul la un basorelief înaripat al secolului al V-lea î. de H, din Grecia antica. Într-o superba plenitudine se azvârle în finalul clocotitor, dur, patetic, gâfâind de graba, îmbatat de victorie. (1937)
…Concertul…este o schita violenta cu licarir de geniu…care se leaga în inspiratie cu Fidelio, cu Appassionata, cu Simfonia a IV-a…Amanuntele arhitectonice au  originalitati în care palpita tot spiritul de libertate al autorului…(1938)
…Este, printre piesele cu orchestra, o piatra de hotar. Desparte frumosul de eroism, opera filozofica de cutremurul sfidarii dintre viata si moarte…Rareori un artist este capabil sa-i exprime gândirea inexorabila a absolutului pentru ca graiul tehnic este cel banal, adica game, arpegii, terte, octave…fiecare unda sonora,  aici este un act de vitejie. (1976)

Anton BRUCKNER s-a nascut la 4 septembrie 1824 la Ansfelden, în Austria.
A urmat contrapunctul la Viena si compozitia si orchestratia la Linz.
A activat multi ani ca învatator în scoli satesti si organist la Linz. Apoi s-a mutat la Viena ca profesor de teorie si orga la Conservator. Cursuri de teorie a tinut si la Universitatea din Viena. În acelasi timp a fost si organist al Capelei Imperiale.
În compozitiile sale, desi vadesc un stil foarte personal, se simte o oarecare influenta a lui Richard Wagner.
Creatia sa cuprinde lucrari bisericesti de mari proportii, lucrari vocal-simfonice, coruri cu si fara acompaniament, muzica simfonica (9 simfonii), muzica de camera, lucrari pentru orga.
Principalele caracteristici ale întregii sale creatii sunt monumentalitatea si maiestria contrapunctica.
A murit la Viena, la 11 octombrie 1896.

La 31 decembrie 1873, BRUCKNER a teminat partitura Simfoniei a III-a. La 2 ianuarie anul urmator, a început schitarea primei parti a Simfoniei a IV-a. La 22 noiembrie 1874, la ora 8 si jumatate seara, ea a fost teminata. Dar celui mereu fara odihna, mereu critic cu el-însusi, nu i s-a parut a fi desavârsita, astfel ca, în 1878 compune o a doua versiune (care înlocuieste Scherzo-ul cu un nou Scherzo de vânatoare). A treia versiune, din 1880, care a fost corectata din nou pentru tipar în 1887, aduce o forma total noua a Finalului. Acest Final formeaza apoi, împreuna cu primele trei parti ale celei de a doua versiuni, versiunea finala (denumita de compozitor  – oarecum în ironie – Testamentara), publicata în 1889.
Simfonia a IV-a este, probabil, cea mai cunoscuta dintre simfoniile lui BRUCKNER si este singura careia compozitorul i-a dat un titlu – „Romantica”. Mai târziu, el a explicat fiecare parte. Astfel s-ar fi exprimat despre prima miscare în fata prietenului sau, directorul de cor P. Deubler : …un oras medieval, revarsatul zorilor, turnurile orasului care rasuna vestind dimineata, deschiderea portilor orasului, cavalerii galopând pe caii lor, farmecul si murmurul padurii care-i învaluie, cântecul pasarelelor si toate acestea formeaza un tablou romantic. Simfonia poate fi numita o simfonie a padurii.
Astazi este greu de înteles de ce orchestra Filarmonicii din Viena a considerat în timpul repetitiilor cu aceasta lucrare ca numai prima parte este interpretabila si poate fi reprezentata (în public), restul este o nebunie. Simfonia a trebuit sa astepte mult timp premiera. Ea a avut loc în februarie 1881 sub bagheta lui Hans Richter. A doua reprezentatie – dirijata tot de Hans Richter – s-a desfasurat de abia la 22 ianuarie 1888. În acelasi spectacol a fost interpretat si Te-Deum-ul care fusese creeat între timp. Tiparirea opusului (în versiunea cunoscuta astazi) si publicarea lui a avut loc în 1891.

dr. MIRUNA  NEGREA