SONET PENTRU MAMA

***

Atunci când te încearcă mari tristeți

Ajunge să rostești cuvântul „mama”

Că-ți piere, din privire, toată teama

Și poți păși, senin, prin dimineți.

*

Oricât de mare-ar fi, în suflet, drama,

Cea care are, parcă, șapte vieți,

La fel ca-n zorii primei tinereți,

Îți șterge ochii, -n lacrimi, cu năframa.

*

Și prinzi puteri atunci când ea se roagă

Să-ți fie ție bine, să răzbești,

Să nu te-atingă relele lumești;

*

Căci mama e ființa cea mai dragă,

Iar tu te simți un fel de semizeu

Și îți zâmbește, -n gânduri, Dumnezeu!

 *

 

SONET PENTRU BUCOVINA

***

Aici e Țara codrilor de fagi,

Ținut de basm, cu turme de mioare,

Cu dealuri și păduri scăldate-n soare,

Cu oameni mândri și prieteni dragi.

*

Aici e Putna lui Ștefan cel Mare,

Lăcaș de-nchinăciune pentru magi

Și pentru cei ce-și poartă în desagi

Averea pentru viața viitoare.

*

Și tot aici e roșul de Humor

Și Voronețul nostru, -al tuturor,

Prieteni buni, aici mi-e rădăcina;

*

De-aceea vă invit, că nu-s sihastru,

În Țara mea de fagi cu cer albastru:

Hai, bateți palma…Pentru Bucovina!

 *

 

SONETUL AMINTIRILOR

***

Cândva, târziu, înspre apusul vieții,

Cu doruri oglindite în priviri,

Rememorând trecutele iubiri,

Vom da tribut de lacrimi, iar, tristeții.

*

Vor reveni regretele-n trăiri

Și ne-om trezi, în roua dimineții,

Gândindu-ne la anii tinereții,

La chipul drag păstrat în amintiri.

*

Atunci vom înțelege, fiecare,

Că dragostea e chiar nemuritoare,

Iar tu vei reciti aceste rânduri

*

Și mângâindu-mi, fin, caligrafia,

Îmi vei privi, din nou, fotografia,

Îmbrățișându-mi sufletul în gânduri.

*

SONET ÎN AMURG

***

Când asfințește soarele-n amurg

Îmbrățișând, discret și tandru, luna,

Mă rog, așa cum fac întotdeauna,

La mult prea iertătorul Demiurg.

*

În lupta dusă, veșnic, cu Fortuna,

Am chiar abilități de taumaturg

Și simt, așa, cum versurile curg,

Spre a opri din suflete furtuna.

*

Nu am puterea de-a schimba destine,

Dar vreau să scriu din ce în ce mai bine,

Așa cum ursitoarea-mi prevestea,

*

Să luminez tristețea celor care

Mai pot visa, în asfințit de soare,

Cu gândul agățat în colț de stea!

*

SUNT ROMÂN

***

Eu sunt român și mai întâi de toate

Pământul țării mele îl sărut,

Dar nu-nțeleg de ce nu se mai poate

Să facem toți, în jurul țării, scut.

*

De ce atâta ură, dezbinare,

De ce un crez nu poate-a ne uni

Când știm că viața este trecătoare

Și nu avem mai multe Românii?

*

Se răsucesc strămoșii în morminte,

Răcnesc nepoții, încă nenăscuți,

Când ne pătrunde răul din cuvinte

Și ne zâmbim absurd de prefăcuți.

*

În lumea asta, prea de tot nebună,

Să nu ne vindem sufletul pe bani,

Iar moștenirea noastră, cea străbună,

S-o ducem mai departe peste ani.

*

Și-ncrezători, în ciuda rătăcirii,

Să ne-mbrăcăm, de mâine dimineață,

În straiele iertării și iubirii…

Popor român, trezește-te la viață!

*

LIMBA ROMANĂ

***

Limba română este-al nostru dar

Și mă închin, smerit, ca la icoană,

Să-alunge tot ce-i rău pân’ la hotar,

Să vindece, în inimi, orice rană.

*

Limba română este-o floare rară

Cântată de poeții pricepuți,

Iar când vorbești despre popor și țară

E locul unde mergi să te-mprumuți.

*

Limba română este un izvor

Ce curge și nu seacă niciodată;

Poți defini, corect, cuvântul “dor”

Sorbind din apa lui, mereu curată.

*

Limba română e o rugăciune

Rostită și la bine, și la greu,

E sanctuarul de închinăciune

În care poposește gândul meu.

*

Oriunde-aș fi mânat de voia sorții

Nu voi ascunde, nimănui, mândria

De-a fi român…Și până-n clipa morții

Îmi va zâmbi, în suflet, România.

*

Iar dulcea noastră limbă românească

Îmi va sluji drept pernă de culcare,

Astfel încât și visul să-nflorească

În frumusețea ei nemuritoare.

*

DOAR EA

***

Cum viața însăși este o minune,

Am fost, de-Atotputernic, dăruiți

Cu cineva care veghează, -anume,

Să fim de cele rele ocrotiți.

*

Este o Ea frumoasă, cu E mare,

Icoană sfântă, zână din povești,

Fiind aceeași, veșnic protectoare,

Oriunde-ar fi, oriunde – însuți – ești.

*

Ne-a oferit o primă sărutare,

Veghindu-ne, apoi, destinul scris

Prin tot ceea ce-nseamnă renunțare,

Să nu cunoaștem sensul interzis.

*

Tot Ea ne-a învățat, întâia oară,

Să fim români, întotdeauna buni,

Purtând în suflet dragostea de țară,

Precum și neuitarea de străbuni.

*

Noi o iubim cu toată dăruirea,

Iar pentru Ea, desigur, noi contăm;

N-a zămislit ceva mai sfânt iubirea

Și e firesc o viață s-o cântăm.

*

Îngenunchez, să vadă-ntreaga lume

Și – sigur – orișicine își dă seama

Că toate-acestea poartă-un singur nume,

Iar numele acela este Mama!

*

CIOBURI DE METAFORĂ

***

Mi-au amorțit gândurile

Sub înaltul adâncului,

Iar zâmbetul se mai sprijină

Doar într-un ciot de lumină scăpătată.

Cuvintele refuză să mai zboare

Înspre pana poetului

Adormit la marginea durerii,

Cu inima spartă

În cioburi de metaforă,

Precum un zeu săgetat în aripi…

Doamne,

Smulge-mă din întunericul neputinței

Și îmbracă-mă cu veșmântul iertării

Pentru a-mi nemuri credința!

*

CINE ȘTIE…?

***

Cine știe, cine știe

Câte veacuri s-or mai scurge

Peste tine, poezie?

Timpul curge, timpul curge…

*

Cine știe, cine știe

Cine se va mai opri

Să recite, să mai scrie,

La o margine de zi?

*

Cine știe? Cine știe?

Ca și mine, altul, poate,

Îți va spune numai ție

Despre doruri destrămate…

*

Cine știe? Cine știe?

Cât mai sunt trădări pe lume

Tot prin tine, poezie,

Mai putem striga un nume.

*

Despărțirile-s amare,

Iar minciuna-i, încă, vie…

Vom putea învinge oare?!

Cine știe…?! Cine știe…?!

*

RAR!

(sonet retrogradus)

***

Ce scriu acum, cu drag, pe-un colț de gând,

E pentru toți acei ce cred în mine

Cu zâmbet, cu speranță în mai bine

Și le dedic sonetul…Surâzând!

*

Pe cei ce au privirile senine,

În preajma mea nu vreau să-i văd plângând;

Mă voi lupta cu răul orișicând,

Voi șterge lacrimi, voi opri suspine.

*

În viața pământeană totul trece,

Să nu ne îmbătăm cu apă rece,

Dar de-om cădea să nu rămânem jos;

*

Ce este-adevărat în veci nu piere…

Să-mprăștiem balsam peste durere,

Iubind…Așa cum știm noi mai frumos!

…………………………………………………….

*

Iubind, așa cum știm noi mai frumos,

Să-mprăștiem balsam peste durere…

Ce este-adevărat în veci nu piere,

Dar de-om cădea, să nu rămânem jos.

*

Să nu ne îmbătăm cu apă rece,

În viața pământeană totul trece.

Voi șterge lacrimi, voi opri suspine,

Mă voi lupta cu răul orișicând;

*

În preajma mea nu vreau să-i văd plângând

Pe cei ce au privirile senine

Și le dedic sonetul, surâzând,

*

Cu zâmbet, cu speranță în mai bine…

E pentru toți acei ce cred în mine

Ce scriu acum, cu drag, pe-un colț de gând!

*

——————————–

Constantin MOLDOVAN

Mânăstirea Humorului, Suceava

4 august 2019

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In Stiri Exclusive

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

TOP-ul cautarilor globale in Google in 2019 – Cum arata lumea prin filtrul motorului de cautare?

Liderul in domeniul motoarelor de cautare, Google, a facut publice cele mai cautate expres…