Copilul nedorit – o grea povara de purtat, pentru tot restul vietii

Am avut ocazia sa intalnesc persoane care mi-au marturisit deschis faptul de a fi fost un copil nedorit. Un copil care, la timpul respectiv, nu doar ca nu s-a aflat in „planul” parintilor, dar care chiar a „incurcat” si „complicat” planurile lor. Am crezut atunci ca aflarea unui astfel de adevar, chiar si la maturitate, poate insemna pentru persoana in cauza o grea povara de purtat, pentru tot restul vietii. In cele mai multe cazuri, nu a fost insa asa.

Acestia au putut creste fara resentimente fata de parinti care, intr-un moment de indepartare de Dumnezeu si de intunecare a mintii, i-ar fi putut lasa prada mortii. Mai mult, isi manifesta o recunostinta aparte fata de gestul acestora –  pana la urma unul normal – acela de a-i fi lasat in viata.

Aceste persoane au vazut in actul nasterii lor lucrarea directa a purtarii de grija a lui Dumnezeu. De fapt, in fiecare caz, decizia salvatoare, cea care a trasat granita dintre viata si moarte, a aparut in chip minunat, fie prin persoana duhovnicului, a unui apropiat al familiei, sau prin pozitia ferma a unuia dintre soti.

Sunt insa cazuri cand aceasta decizie salvatoare nu este niciodata luata, desi intotdeauna exista premisele ei. Cazuri cand parintii se cred suverani peste viata si moartea copilului care urmeaza a se naste. Se uita faptul ca un copil nedorit de parinti este, mai intai de toate, un copil dorit si daruit de Dumnezeu.

Omeneste cugetand, nu intelegem de ce exista persoane care doresc copii, dar nu primesc, si persoane care, fara sa ii doreasca, ii primesc de la Dumnezeu. De asemenea, nu intelegem de ce Dumnezeu chema la existenta prunci nu doar in urma legaturilor din sanul familiei, ci si din legaturi extraconjugale. Ba chiar ingaduie Dumnezeu sa existe copii care nasc copii. Prin actul credintei, marturisim insa ca prin toate aceste lucruri Dumnezeu isi manifesta pedagogia Sa.

Este o absurditate sa credem ca aducerea pe lume a unui copil este rodul intamplarii. Acest fel de a vedea lucrurile presupune ca insasi existenta noastra sa fie pur intamplatoare si chiar existenta intregului neam omenesc. Dumnezeu randuieste nasterea de prunci avand in vedere finalitatea noastra, actul suprem la care suntem chemati, mantuirea.

Asumat responsabil, orice dar de la Dumnezeu, prin urmare si pruncul, este o binecuvantare si un sprijin, in vederea dobandirii manturii. Din aceasta perspectiva, a considera un copil ca fiind nedorit, inseamna de aseamenea a intoarce spatele lui Dumnezeu, a-i respinge ostentativ darul, gesturi prin care manifestam in fond nedorirea mantuirii.

Din acest motiv, din perspectiva gestului, avortul –  si celelalte forme ale uciderii pruncilor – este atat o crima, cat si un act intrucatva „sinucigas”. In fond, parintii care impreuna cad de acord asupra avortului, ucid „trup din trupul lor”.

Traim vremurile cand aducerea pe lume a unui copil a ajuns sa fie privita ca un eveniment de evitat, chiar si in sanul familiei. Cu atat mai mult este privita astfel, in afara ei. Este o perspectiva nefireasca si pacatoasa, care arata instrainarea noastra de Dumnezeu.

Omul zilelor noastre a devenit parca deranjat de faptul ca Dumnezeu nu il intreaba mai intai daca isi doreste acest prunc sau nu. Fiind sclav al propriilor sale planuri, obsedat sa gestioneze totul cu succes, acestuia nu ii place sa fie luat prin surprindere.

Dumnezeu este insa constant si drept in manifestarile Sale. Precum in cazul minunilor Mantuitorului, relatate in Evanghelii, actul insusi al daruirii pruncului este un tainic „credeti voi?”, adresat parintilor.  „Minunea” se naste acolo unde Domnul intalneste macar putina credinta.