Alban Voka

Baki Ymeri – FOC SACRU

Poeme alese din volumele Kaltrina, 1994, Dardania, 1999,i Lumina Dardaniei, 2004, Drumul iadului spre Rai, 2005, toate publicate în Bucureşti. Volumul Lumina Dardaniei a apărut sub egida Muzeului Literaturii Române. Volumul respectiv cuprinde şi poeme inedite.

Inspirat de fiinţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri, este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab)

CÂNTEC POPULAR

Prin Rai alergând,
Coborând
Pe aşternutul de vânt
Sânii ei tremurau
Undele lor mă loveau,
Mă trănteau la pământ.

PASTEL

Scoica sânilor tăi
Era sfântă ca luna,
Culoarea lor albă
Era precum spuma
La marginea mării.

PERLA PLĂCERII

Parcă eşti un desert
De şoapte-nsetate!
Tu aprinzi focul sacru
În clipele
Rugăciunilor reci.
Vii şi-mi arăţi
Perla plăcerii
Strălucindu-ţi la sân.
Din bătrânele nopţi
Se furişează
Din nou tinereţea.
La marginea mării.

POEM PUFOS

Revoluţia se face
În numele unui ideal pufos
Într-o legalitate pufoasă.
Lupta miroase a moarte pufoasă
Şi iubitei mele i-se înmoaie picioarele
După o bătălie pufoasă.
Fericirea devine o realitate pufoasă
În aşternutul pufos.

Până aici e totul simplu
Ca într-un roman.
Fericirea începe
Când se deschide Poarta Raiului
Pentru un vulcan setos
Ca o surpriză pufoasă
Şi foarte pofticioasă.

PERLA POETULUI

Eşti ca boarea cea uşoară
Ca o poftă legănată
La un piept de domnişoară.
Eşti, oricând, ca niciodată.
Niciodată nu ştii când
Eşti ca pasărea furată
De văzduhuri pe pâmânt.
Eşti aripa care-n ceruri
Lasă-n urma ei un rând
Din poemul care zboară.

PUTEREA IUBIRII

Cu pielea ta luminezi stelele,
Cu gasul tău sorbi izvoarele,
Cu buzele tale încălzeşti iernile,
Cu gura ta rosteşti rugăciunile,
Cu ochii tăi orbeşti zorile,
Cu numele tău albeşti zilele.
Cu sângele tău înroşeşti rodiile,
Cu sânii tăi străpungi nopţile,
Cu pântecul tău roteşti soarele,
Vezi?!
Cu pântecul tău roteşti soarele.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

BLESTEM CU MIRESME

Numai zeiţele se pot lăuda
Cu acelaşi cutremur
Al sânilor
Atunci când păşesc!
O, ce vârtej
De dorinţe şi magice arte
Ale descopcierii
Diafanului veşmânt de mătase
Ce cade la picioarele tale!
Nici un blestem
Nu-i mai puternic
Decât al miresmei
Cu care mă-nfăşoară
Golul tău trup!

VECINI LUMINII

Vino, iubito
Sã devenim vecinii luminii!
Tu nici nu ştii
Cã în faţa ta
Existã biblioteci neguroase!
Vino, am şoptit.
Deschide aceste antice cãrţi
Şi lasã-mã
Sã-ţi mângâi trufia!

MONOLOGUL UNUI VIS

Potoleşte setea
Pe Valea Luminii
Râzi
Ca să te mângâie îngerii!
Du-te sus,
Trage perdelele
Şi stinge lumina!
Nu vezi că eu sunt
Lumina ta!
Aşteaptă-mă!

TREZIŢI-VĂ, PIETRE!

Treziţi-vă, zei,
Şi frumoase femei,
Şi bărbaţi plini de griji,
Şi voi, pietre,
Şi întrebaţi-mă
Despre Câmpia Mierlei
Şi despre munţii
Care vor muri
Cu copii noştri în braţe!

EROTICĂ

Cum să te laud, Femeie
Când te alinţi pe divan
Te răsuceşti ca o cheie
Şi te-apleci ca un lan
Şi te-arunci în oglindă
Şi te-neci tot mai goală
Şi nu-i nimeni să-ţi prindă
În agrafa din poală
Părul tău greu ca o beznă
Tremurând lângă gleznă.

SĂRUTUL

Spune-mi, armâno,
Mama ta cu ce te-a alăptat,
În ce odai te-a încuiat
De miroşi atât de frumos
A trup legănat
Şi a pustii mângâieri?

De unde furi oare pofta
Pe care ţi-o simt
Pe sânul amar sărutat
De norul descopciat
La cămaşa lui de bumbac?

Buzele tale sunt fragi?
Vai, armâno,
La amiază când a fulgerat,
De la fulger s-au înmiresmat.

SUFLETUL VERII

Hai să privim în amurg
Disperarea
Şi marea-n ruină,
Pădurea care şi-a apus
Cununa de crengi.
De câte ori ne-npăcăm,
Suntem mai aproape de Dumnezeu.
Hai, vino în sufletul verii –
Vom fi
Precum doi inşi
Aplecaţi tare departe
Şi adormiţi…

DARURI

Dumnezeu îi dăruieşte femeii
Ceva sfânt
Care să-i aducă belşug.
Diavolul uneori trage foloase:
Strâmbă raza
Care-i luminează
Oglinda.

LA CAPĂTUL LUMII

O comoară se-ascunde
La capătul lumii.
De mii de ani
Stă acolo şi-aşteaptă
S-o lovească
Un fulger
Nemuritor.

DIALOG NAIV

Câţi ani ai porumbiţo?
Un stol, un stol, un stol!
Mi-e frică să-ţi spun!
De când gângureşti porumbiţo?
De când îngerul a ţipat ruşinat!

ATÂT DE DULCE

Atât de dulce
Încât
Buzele tale
Pun două amprente
Cu zmeuri de miere
Pe buzele mele.

MURMUR

Cu sufletul pe buze
Trebuie să fie fiinţa
Sau buzele să caute
Sufletu-acela
Care fuge de ele
Ori sufletul să afle
Buzele-acelea
Care să spună :
Stai liniştit,
Noi murmurăm pentru tine !

BUZE ÎNFLORITE

Floare tăcută erai –
Florile mor dacă tac!
Lujerul tău de multă vreme ştia
Cum buzele mele repetau sărutările:
Până şi ele ameţeau
Când înfloreai.

Floare tăcută erai –
Simţeam lipsa ta
Chiar şi atunci când dragostea ta
Din nou se-închidea în boboc
Şi venea clipa aceea
De care ne temeam amândoi.

AŞTERNUT PURPURIU

Ieri ai fost ca mierea de dulce,
Şi azi-noapte – îmi şopteai
Dintr-o dorinţă de fericire în doi
Să dăm trecutului foc.
Îmi şopteai
Câte-n lună şi-n stele
Neştiuţi că
Orbiţi de iubire
Murmurându-ne
Sufletul ni se poate umbri.

De ieri
Trei mii de ani au trecut.
Când ne vom trezi, cine ştie
Dacă vom mai putea să ne-ntoarcem
În acel aşternut purpuriu.

SECUNDĂ

Trupul tău
Miroase a crâng de salcâmi
Brusc înflorit.
Pe buzele tale
Domnul pune,
La fiece adiere
Fragi de munte.
Tu treci şi eu simt
Cum cerul se prăbuşeşte
Peste-amândoi.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Ascunde-mă de timp
La sânul tău.
Păstrează-mă
Sub pleoapa
Dorinţelor tale.
Deschide-ţi irisul,
Strigă-mă-n şoaptă:

Vino să mă lecuieşti,
Dezbracă-te în ape curgătoare
Şi rămâi, frumuseţe!

RAZA ŞI ROZA

O, cât râvneam să fiu o rază de soare
Care pândeşte la umbra unor picioare
Să audă un murmur de frunză virgină
Care atinge bobocul de roză canină.
Vieţi de-a rândul să nu odihnesc, Doamne,
Să ascult freamătul ei pe când doarme
Încă o noapte înainte de ziuă; şi poate
Încă o zi înainte de a se face noapte
Şi-n zori să gust din pâinea ei ce se coace
De milenii de zile încoace.

FLOAREA RUŞINII

De la mine la tine,
Sunt doi paşi de ruşine.
De la tine la mine
Nu mai e nici ruşine,
Nu mai e nici cărare,
Nu mai este nici vale,
Nici deal,
Doar aşternut ireal.

ÎNGER

Cu tine pot să zbor
Şi să cobor
Prefăcând Pământul
Într-un rug al iubirii.

Nimic nu respiră
Fără buzele tale.
Sufletul tău de copil
Îmblânzeşte vicleniile
Celor mulţi.

STARE DE TAINĂ

Când şi când mama, oftând,
Rostea în limba română un dor
Arnăutul de tata îi răspundea
Auzi,
Te iubesc în limba română!

Tata, din vreme în vreme,
Certându-se cu toate necazurile
Istoriei şi ale durerii,
Îi dăruia mamei mele o lacrimă.

Astfel, din iubire şi lacrimă
Părinţii m-au zămislit
În această uimire
Din care şi eu gust
Toata iubirea
Acestor cuvinte
Crâncen de dulci
Ale limbii române.

SĂRUT

Prima oară, prima oară
Erai pui de caprioară
Miroseai a domnişoară
Mai încolo, către seară
Erai zână
Când la margine de lună
Un cercel se furişa
Cu un zâmbet în fântână.

CIREŞE DE MAI

Tu eşti ceaţa care mângâie
Ca o pisică
Trupul unui cireş înflorit.
Lumina ta într-o zi
Îşi înceteşte puterile
Şi-n pom,
Într-o noapte,
Se aprind mici boabe de foc
Ţinute de îngeri la sân.

VECHI CÂNTEC DE DRAGOSTE

Dunărea e foarte tulbure şi rece,
Tu eşti foarte frumoasă şi caldă.
Dacă printre mâinile mele ai trece,
Cămaşa mi-ar prinde să ardă.

Dunărea bice de gheaţă îndură.
Tu eşti arşiţa în floare –
Doar ochiul meu e măsură
Bobocului coapselor tale.

Dunărea tot vine şi trece.
Ca smirna tu arzi cu miresme –
Cămaşa mea rămâne mai rece;
O piatră m-aţine de glezne.

CÂNTEC UITAT

Dacă femeia nu e frumoasă,
Ea mai că vrea
Şi mai că îi pasă
Să fie un pic mai frumoasă.

Dacă femeia este frumoasă,
Ea mai nu vrea
Şi mai se lasă
Să fie şi mai frumoasă.

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Zilnic mă uit cum mă uiţi.
Zilnic te caut ca să mă cauţi.
Uneori înţeleg:
Tăcerea tace.

Vino mâine spre seară,
Te aştept de cu zori!

DIALOG

El:
Ce ai vrea mai întâi
Să mâncăm
Sau să ne iubim?

Ea:
Cum vrei tu
Iar apoi vom mânca!

PREGĂTIRI PENTRU UN DISCURS

Ce vrei să fac mai întâi?
Să scriu despre tine
Sau să-mi pregătesc
Cu vinovăţie discursul
Despre importanţa
Aşternutului meu
Prin care
Mi-am îmbogăţit
Tezaurul limbii?

MICROPOEME

1.

Muntele sfânt
E muntele desfrunzit
Cu statui sfinte

2.

Între mine şi tine
Stă un potop de cuvinte
Care revitalizează starea de a fi

3.

Iubirea
Este ca ochiul sfânt
Al copilului ce plânge
Căldură şi lumină revărsând-se
Pesre castelul cuvintelor mele

4.

Baloane lăptoase
Curg din peştele care pluteşte
În groata de diamante

MONOLOGUL BERBECULUI

Curg cuvinte de dragoste
Prin degetele mele spre tine
Când buzele tale de miere
Mă descifrează suindu-mă în cer
Când privirea mea se umple
de tine
Când braţele mele te cuprind
În aripi de îngeri transformându-te
Când ascult muzica sferelor

Când dansez în jurul tău,
Fascinându-te
Marea, cerul şi pădurea
Oglindă îşi găsesc
În ochii femeiii mele

MINCIUNI DE DRAGOSTE

Mai ţii minte când ne-am întălnit?
– Da!
Mai ţii minte cum ne-am iubit?
– Da!
Mai ţii minte când te-am întrebat
De ce eşti atât de fierbinte?
– Da!
Mai ţii minte
Dacă ai fost vreodată cu minte?
– Da: pe când nu mă născusem
Şi chiar mai înainte!

PSIHI MU

Doamne,
Ce bărbaţi sunt aceia
Care găsesc mângâiere mai sfântă
În vâltoarea paharului
Decât între buzele unei femei?

O, psihi mu!
Sufleţelul meu!,
Inimioară,
Îngeraşule,
Viaţa devine o gară
În care Venus din Milo
(Cea fără braţe!)
Nu poate să-ţi care
Bagajele.

O, Doamne!
Ce bărbaţi sunt aceia
Care nu dau
O mână de ajutor?

MEDITAŢIE

Cine oare a zis
Că rugăciunea nu-i
Sfântă cântare a Logosului,
Linişte a amurgului
Şi a clarităţii mentale?
Cine oare a zis
Că trecutul este un cadavru,
Prezentul, o mare minciună
Iar viitorul o-nchipuire?
Cine oare a zis
Că timpul nu există
Şi că el totuşi
Ne va înghiţi?

Cine oare a zis
Că forma e goală
Şi golul e forma
Iar cel mai bun viitor
E prezentul?

Alături de Floarea însângerată
Eu cresc arzând.

GÂNDURI

Vrăjit pare totul
În turnul acesta:
Odăi fermecate,
Cuvinte fermecate,
Fermecătoare fete
Pe care încă nu
Le cunosc.

Cred că ele sunt
Ca şi florile vrăjite,
Muşcate de iubire
Şi gustul nerăbdării
De a se alinta.

Totul pare vrăjit
În turnul acesta:
Până şi havuzul din curte
Şuşoteşte
În versuri de dragoste.

Vrăjit pare totul
În turnul acesta:
Până, şi eu, care
Nu ştiam prea bine
De unde
Poate să-nceapă dezastrul,
Mă lăcomesc să rămân.

PARADIS

Din bogăţiile de odinioară,
După trei mii de ani
Ţi-au rămas
Numai arta iubirii,
Poetica sufletului.
Din manufacturile zilelor
Acum şi ochiul şi gura
Ţi-s doar un fragment
Rătăcit
Într-un colţ de muzeu –
Epitaf împietrit.

DESPRE ÎNGER

De unde vine acest înger
Care îmi bate la poartă?
Două mari aripi
Duce în spate
Şi mă-ntreabă
Dacă nu-s şi eu înger!
Îi arăt, disperat,
Că eu nu am aripi
Iar el, parcă atât aşteăta:
Nu-ţi fie teamă, îmi spune
Aşezându-mi pe umeri
Cele două aripi
Şi îndemnându-mă
Să mergem împreunmă
Lumină din lumină.

RĂMAS BUN, LENEŞ TIMP!

Cât oare voi mai alerga
După frumuseţea aceasta
De cireaşă amară
Ce tace îmbiindu-te
Și apoi
Pe sine se părăseşte?!

FRICĂ

La cincisprezece ani
Furi primele mere –
În sâni le ascunzi.
Bagă vecinii de seamă.
La şaptesprezece ani
Văd şi eu
Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă :
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.

CÂNTEC NAIV

Când pe trupu-ţi
Setos ca o plajă
Arsă de secetă
Se pune miza cea mare:
Anii, casa şi averile toate,
Cum să mai pot ajunge la tine
Gingăşie care în sânu-ţi ascunzi
Fructe divine?

ÎN SFERA UMBRELOR LUMINOASE

A ruginit şi frunza respiraţiei
Şi sfera umbrelor luminoase
Uite cum se clatină stelele
În pomul celest
Buzele mele pe sânii tăi
Pun peceţi
Ei au gustul de strugure copt
Pe o colină dumnezeiască
Un foşnet de frunze
Alunecă împreună cu noi
În uriaşul extaz
Al planetei
Ce priveşte spre cer

FLOARE

Din cap şi până-n picioare
Ea este o floare
Care ca focu-nfloreşte.
Buzele ei rumenite de vânt
Sădesc în aer miresme,
Care stârnesc furtuna în soare,
Ea mă învaţă cum se greşeşte
Trăind zi de zi pe pământ.

NEMURIRE

Aş vrea să ştiu c-ai să taci
Şi n-ai să dezvălui cum te prefaci
Într-o ciută prin crâng de cuvinte
Lunecând printre poftele sfinte.

Du-mă, de poţi, prin livezi
Pe care în ochii mei tu le vezi
Şi-acolo pe-o pală de fân
Eu voi fi un tânăr bătrân.

TERŢINE DE DRAGOSTE

Cununi de săruturi
Azi noapte ne-am pus.
Greul lor aur ne-a îmbătat.

Aşternutul dorinţei
A-nflorit în extaz.
În alba lui iasomie-am plutit.

Fragi daţi în pârgă,
Ca-n miezul de vară
De pe buzele tale am cules.

Sânii tăi
Mi-au rotunjit palmele
Aidoma gutuilor, toamna.

Gura ta
Strivea o mireasmă
De busuioc înfocat.

Dragostea ta
Mă făcuse să uit
Cât de fidelă e moartea.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

BLESTEM CU MIRESME

Numai zeiţele se pot lăuda
Cu acelaşi cutremur
Al sânilor
Atunci când păşesc!
O, ce vârtej
De dorinţe şi magice arte
Ale descopcierii
Diafanului veşmânt de mătase
Ce cade la picioarele tale!
Nici un blestem
Nu-i mai puternic
Decât al miresmei
Cu care mă-nfăşoară
Golul tău trup!

PUTEREA IUBIRII

Cu pielea ta luminezi stelele,
Cu gasul tău sorbi izvoarele,
Cu buzele tale încălzeşti iernile,
Cu gura ta rosteşti rugăciunile,
Cu ochii tăi orbeşti zorile,
Cu numele tău albeşti zilele.
Cu sângele tău înroşeşti rodiile,
Cu sânii tăi străpungi nopţile,
Cu pântecul tău roteşti soarele,
Vezi?!
Cu pântecul tău roteşti soarele.

FEMEI ÎMPODOBITE ÎN MĂTĂSURI ŞI AER

Caut chipul tău prin mulţime.
Cu o privire îl strig,
Văd numai mătăsuri şi aer,
Femei purtând ca povară:
Podoabe, surâsuri, îmbraţişări.
Îţi văd doar absenţa.
Numele tău spulberat ca un colb
Se întoarce spre buzele mele.
Spun: Te iubesc!
Şi aud numai prafuri
Cum se aşează pe sunete.
Văd numai mătăsuri şi aer.
Puterea iubirii mă-ndeamnă
Să trec totuşi strada.

ATLANTIDA

Hai să trăim,
Mă rugai
Şi buzele tale
Asemenea văzduhului mării
Veneau, strigau,
Cotropeau
Când plecai,
Străzile în urma ta
Deveneau
Atlantidă
Scufundată
Cu mine cu tot.

GUSTUL PRIVIRII

Crezi că a avea suflet
Înseamnă a avea durere
Iar a avea durere
Înseamnă a avea gust
Rari sunt oamenii
Care simt
Aroma privirii

AGRAFA

Fluviile sângelui nostru
Flutură-n zori
Din munţii somnului pleacă
Grăbind înspre deltele
Străzilor

Străzile
Îşi deschid înstelatele guri
Pentru a înghiţi
Vieţile noastre
În vreme ce agrafa părului tău
Rămâne ca decoraţie uitată
Pe pernă

DIALOG NAIV

Câţi ani ai porumbiţ-o?
Un stol, un stol, un stol.
Mi-e frică să-ţi spun.
De când gângureşti,
De când gângureşti porumbiţ-o?
De când îngerul a ţipat ruşinat!

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Zilnic mă uit cum mă uiţi
Zilnic te caut ca să mă cauţi
Uneori înţeleg
Tăcerea tace

Vino mâine pe seară
Te aştept de cu zori

DIALOG

El:
Ce ai vrea mai întăi:
Să mâncăm,
Sau să ne iubim?

Ea:
Cum vrei tu,
Iar apoi vom mânca!

SENSIBILITATE

Am venit
Ca o lumină de prânz
În preajma ta
Erai
Atât de-nsetată
De dragoste încât
Mi-ai hărăzit
Viclenia
De a te uita
Şarpe şarpe şarpe
De unde
De unde ai prins
Atâta rece putere
De a mă preface
În piatra arsă de lună

FRUCTUL OPRIT

Cine este acest înger
Ce stă aşteptând la fereastră
Şi la urma urmelor
De unde oare
Întrebarea aceasta
Peste stolul răspunsurilor tăcute
În timp ce oraşele putrezesc
Sub gunoaie
Fructul oprit se clatină
Pe creangă la Câmpia Mierlei
Cine este acest înger
Am întrebat luna
Şi ea a răspuns
Mai bine să nu ştii

TERŢINE DE DRAGOSTE

Cununi de săruturi
Azi noapte ne-am pus.
Greul lor aur ne-a îmbătat.

Aşternutul dorinţei
A-nflorit în extaz.
În alba lui iasomie-am plutit.

Fragi daţi în pârgă,
Ca-n miezul de vară
De pe buzele tale am cules.

Sânii tăi
Mi-au rotunjit palmele
Aidoma gutuilor, toamna.

Gura ta
Strivea o mireasmă
De busuioc înfocat.

Dragostea ta
Mă făcuse să uit
Cât de fidelă e moartea.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

ATLANTIDA

Hai să trăim,
Mă rugai
Şi buzele tale
Asemenea văzduhului mării
Veneau, strigau,
Cotropeau
Când plecai,
Străzile în urma ta
Deveneau
Atlantidă
Scufundată
Cu mine cu tot.

FRICĂ

La cincisprezece ani
Furi primele mere –
În sâni le ascunzi.
Bagă vecinii de seamă.
La şaptesprezece ani
Văd şi eu
Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă :
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.

ÎN SFERA UMBRELOR LUMINOASE

A ruginit şi frunza respiraţiei
Şi sfera umbrelor luminoase
Uite cum se clatină stelele
În pomul celest
Buzele mele pe sânii tăi
Pun peceţi
Ei au gustul de strugure copt
Pe o colină dumnezeiască
Un foşnet de frunze
Alunecă împreună cu noi
În uriaşul extaz
Al planetei
Ce priveşte spre cer

TERŢINE DE DRAGOSTE

Cununi de săruturi
Azi noapte ne-am pus.
Greul lor aur ne-a îmbătat.

Aşternutul dorinţei
A-nflorit în extaz.
În alba lui iasomie-am plutit.

Fragi daţi în pârgă,
Ca-n miezul de vară
De pe buzele tale am cules.

Sânii tăi
Mi-au rotunjit palmele
Aidoma gutuilor, toamna.

Gura ta
Strivea o mireasmă
De busuioc înfocat.

Dragostea ta
Mă făcuse să uit
Cât de fidelă e moartea.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

BLESTEM CU MIRESME

Numai zeiţele se pot lăuda
Cu acelaşi cutremur
Al sânilor
Atunci când păşesc!
O, ce vârtej
De dorinţe şi magice arte
Ale descopcierii
Diafanului veşmânt de mătase
Ce cade la picioarele tale!
Nici un blestem
Nu-i mai puternic
Decât al miresmei
Cu care mă-nfăşoară
Golul tău trup!

PUTEREA IUBIRII

Cu pielea ta luminezi stelele,
Cu gasul tău sorbi izvoarele,
Cu buzele tale încălzeşti iernile,
Cu gura ta rosteşti rugăciunile,
Cu ochii tăi orbeşti zorile,
Cu numele tău albeşti zilele.
Cu sângele tău înroşeşti rodiile,
Cu sânii tăi străpungi nopţile,
Cu pântecul tău roteşti soarele,
Vezi?!
Cu pântecul tău roteşti soarele.

FEMEI ÎMPODOBITE ÎN MĂTĂSURI ŞI AER

Caut chipul tău prin mulţime.
Cu o privire îl strig,
Văd numai mătăsuri şi aer,
Femei purtând ca povară:
Podoabe, surâsuri, îmbraţişări.
Îţi văd doar absenţa.
Numele tău spulberat ca un colb
Se întoarce spre buzele mele.
Spun: Te iubesc!
Şi aud numai prafuri
Cum se aşează pe sunete.
Văd numai mătăsuri şi aer.
Puterea iubirii mă-ndeamnă
Să trec totuşi strada.

GUSTUL PRIVIRII

Crezi că a avea suflet
Înseamnă a avea durere
Iar a avea durere
Înseamnă a avea gust
Rari sunt oamenii
Care simt
Aroma privirii.

ATELIER DE BOIER

Lumea răsare din haos,
Umbrele prind să se joace cu noi,
Faptele se spală între ele
Iar eu
Trăiesc într-o casă plină de carii
Unde numai rumeguşul amintirilor
Străluceşte ca-n filme.

PORTOCALĂ

Lumea nebună cere plăcere
Noaptea  e darul cel dulce –
Ziua rămâne pentru leneşi
O coajă de portocală
Purtând
O nevăzută mireasmă.

PĂCATUL

Pentru demoni
Înşelăciunea este artă
În temniţa păcatului tău
Se stinge orice divinitate
Viaţa rămâne tristă şi lungă
Lucrurile nu se împacă-ntre ele
Şi tot ce rămâne nu-i altceva
Decât sfânta mare neruşinare
Care ne soarbe.

MICUL PARIS

Un trifoi cu patru foi
Şi-o trăsură cu trei cai,
Cârciuma, şi-n ea doar noi
Călărind din Iad spre Rai.
Mic Paris
De noi ucis
Fără verde-de-Paris.

VECHI CÂNTEC DE DRAGOSTE

Dunărea-i tare bogată şi rece.
Tu eşti foarte frumoasă şi caldă.
Dacă printre mâinile mele ai trece,
Cămaşa mi-ar prinde să ardă.

Dunărea bice de gheaţă îndură.
Tu eşti arşiţă în floare.
Dacă ochiul meu e măsură
Bobocului coapselor tale.

Dunărea tot vine şi trece.
Ca Dunărea tu arzi cu miresme.
Cămaşa mea rămâne mai rece.
O piatră m-aţine de glezne.

VIS

Eu visez
Insule pline de lumină.
Pe vârf de munte
Desfăşor steagul
Neamului meu
Şi visez:
Rafturi cu cărţi
Sub cer înstelat,
Şi în toate aceste contururi
Eşti tu, ca o lumină
Înmiresmată de tot.

VECINII LUMINII

Vino iubito
Să devenim vecinii luminii!
Tu nici nu ştii
Că în faţa ta
Există biblioteci neguroase!
Vino, am şoptit.
Deschide aceste antice cărţi
Şi lasă-mă
Să-ţi mângâi trufia!

DE LA PRIMA VEDERE

Înainte de toate
Şedeam între cărţi,
Într-un punct prin excelenţă
Al aşteptării şi-al dragostei.
Te chemasem în această cetate
De foşnete şi cu greu
Îmi venea să cred
Că trupul tău înflorea
Lângă mine,
Şi, o, cum se pârguiau
Şi cum culegeam printre
Foşnetele cărţilor
Pădureţele fructe ale buzelor tale!
Ce toamnă, înainte de toate
Şi noi, printre cărţi,
De la prima vedere!
; & nbsp;                                                                                                                                                                                                                                           ARGUMENT

Pentru nevinovăţie
Nu găsesc argumente.
Sunt doar un maestru
Care te-a ales
Devorându-te
Într-o noapte.
Doar zorii zilei
Pot să aducã
La picioarele tale
Argumentul luminii.

JOCURI DE CUVINTE

Mă vei căuta
Şi te voi căuta.
Eu am să spun:
Te tot caut.
Tu ai să zici:
Eşti căutat.
Eu te întreb:
Tu te joci?
Tu mă-ntrebi:
Nu ştii de joacă?
Diferenţa
Între mine şi tine
E diferenţa dintre
Sensul iubirii
Şi sensibilul sens
Al căutării de sens.

PERLA POETULUI

Ca Ovidiu am venit
Pe Marea cea Dulce
Spre ţărmul înflorit
Al trupului tău.

Nopţi şi zile-am venit
Plutind pe sub pânzele albe
Ce mă legănau ca pe un prunc
Ameţit de miresme de fragi.

Ca Ovidiu am venit
Drept spre Pontul Euxin: şi
Când să mă leg de catarg,
Când să-mi pun ceara-n urechi,
Când s-o iau pe drumul spre Rai,
O, Doamne!
Sirenele tocmai atunci
Uitară să cânte.

LIED

Nu vezi iubito
Că ne-am rănit
De aceasta sfântă
Lumină
De a fi din nou acolo
Unde muream
Când tu înfloreai?

AGRAFA

Fluviile gândului nostru
Flutură-n zori.
Din munţii somnului pleacă
Alergând spre deltele străzilor.

Străzile
Îşi deschid însetatele guri
Pentru a înghiţi
Vieţile noastre
În vreme ce agrafa părului tău
Rămâne ca decoraţie uitată
Pe pernă.

PSALM

Cine ești tu,
Frumuseţe amară?
De unde vii
Şi te grăbeşti, încotro?
O, Doamne,
Strămoşii mei,
Vecinii mei,
Prietenii mei,
Duşmanii mei
Şi eu printre ei
Tot alergam după tine
Orbi şi goi,
Muţi şi surzi.
De mii de ani,
Ne târâm în genunchi,
Ne-nchinăm cu evlavie,
Ne jertfim pentru tine,
Şi tu ne naşti
Şi te sperii de noi.

MURMUR

Cu sufletul pe buze
Trebuie să fie fiinţa
Sau buzele să caute
Sufletu-acela
Care fuge de ele
Ori sufletul să afle
Buzele-acelea
Care să spună :
Stai liniştit,
Noi murmurăm pentru tine!

FRUCTUL OPRIT

Cine este acest înger
Ce stă aşteptând la fereastră
Şi la urma urmelor
De unde oare
Întrebarea aceasta
Peste stolul răspunsurilor tăcute?

În timp ce oraşele putrezesc
Sub gunoaie,
Fructul oprit se clatină
Pe creangă, la Câmpia Mierlei.
Cine este acest înger
Am întrebat luna
Şi ea a răspuns:
Mai bine să nu ştii !

BUZE ÎNFLORITE

Floare tăcută erai –
Florile mor dacă tac!
Lujerul tău de multă vreme ştia
Cum buzele mele repetau sărutările:
Până şi ele ameţeau
Când înfloreai.

Floare tăcută erai –
Simţeam lipsa ta
Chiar şi atunci când dragostea ta
Din nou se-închidea în boboc
Şi venea clipa aceea
De care ne temeam amândoi.

ALERGÂND DUPĂ FRUMUSEŢE

Îţi place poezia?
M-ai întrebat.
Vai, ce răspuns
Defilează pe malul cel stâng
Al râului tău prefăcut!
Cum să nu-mi placă mirosul amar
Al acestui amoral trandafir?!

PSIHI MU !

Doamne,
Ce bărbaţi sunt aceia
Care găsesc mângâiere mai sfântă
În vâltoarea paharului
Decât între buzele unei femei?

O, psihi mu!
Sufleţelul meu!,
Inimioară,
Îngeraşule,
Viaţa devine o gară
În care Venus din Milo
(Cea fără braţe!)
Nu poate să-ţi care
Bagajele.

O, Doamne!
Ce bărbaţi sunt aceia
Care nu dau
O mână de ajutor?

ELEGANŢA

Din viitor
Vine alt viitor,
Altul şi altul
Şi taie-n felii
Această fustă plisată;
O pune pe tava
Unui nour obraznic
Care ne udă
Până la piele.
Eleganţa se şterge la ochi
Cu o batistă de aur –
Razele ei
Sunt chiar acest zâmbet
Care ne îndepărtează
De adevăr.

NOTĂ DE PLATĂ

Prietenii mei
Aveau o mulţime
De lipsuri.
Lipsa de apă,
Lipsa de aer,
Lipsa de foc,
Lipsa de pâine,
Lipsa de dragoste,
Lipsa de viaţă…

Lista de bucate
Mai poate suporta încă
O abundenţă de lipsuri.
Dar, aşa cum se-ntâmplă
Prin restaurante de lux,
Totul a fost plătit
Până la ultimul şfanţ.

MEDITAŢIE

Cine oare a zis
Că rugăciunea nu-i
Sfântă cântare a Logosului,
Linişte a amurgului
Şi a clarităţii mentale?
Cine oare a zis
Că trecutul este un cadavru,
Prezentul o mare minciună
Iar viitorul o-nchipuire?
Cine oare a zis
Că timpul nu există
Şi că el totuşi
Ne va înghiţi?

Cine oare a zis
Că forma e goală
Şi golul e forma
Iar cel mai bun viitor
E prezentul?

Alături de Floarea însângerată
Eu cresc arzând.

GÂNDURI

Vrăjit pare totul
În turnul acesta:
Odăi fermecate,
Cuvinte fermecate,
Fermecătoare fete
Pe care încă nu
Le cunosc.

Cred că ele sunt
Ca şi florile vrăjite,
Muşcate de iubire
Şi gustul nerăbdării
De a se alinta.

Totul pare vrăjit
În turnul acesta:
Până şi havuzul din curte
Şuşoteşte
În versuri de dragoste.

Vrăjit pare totul
În turnul acesta:
Până şi eu, care
Nu ştiam prea bine
De unde
Poate să-nceapă dezastrul,
Mă lăcomesc să rămân.

TINEREŢEA

Tinereţea umblă de colo-colo –
Sâmbătă-i cu buzunarele goale,
Duminica îşi face de cap –
Rămâne grea şi oftează :
Uite că vine ziua de luni
Şi-începe iarăşi calvarul !
Hoţii se-ngraşă
Îngerii zac de melancolie-
Dar lasă că ajung eu
Şi mic-burgheză
Odată şi odată,
Nici nu mai e mult până atunci !
Megalomană şi tinereţea asta :
Se ţine scai după noi !

ARS POETICA

Mă-ntrec pe mine însumi mergând.
Respirând aud
O sonoritate astrală
Bătându-mi în tâmple.
Mă trezesc murmurând:
Suntem fraţi
Încă din antice vremuri:
Mereu atacaţi,
Mereu înşelaţi,
Mereu jefuiţi şi răniţi
Mamele noastre-ntocmesc
Zi de zi un dicţionar traco-tragic
Cu ierburi de leac,
În vreme ce eu
Cu mine însumi vorbesc
Despre democraţia miresmelor
Şi cetăţi scufundate.

PARADIS

Din bogăţiile de odinioară,
După trei mii de ani
Ţi-au rămas
Numai arta iubirii,
Poetica sufletului.
Din manufacturile zilelor
Acum şi ochiul şi gura
Ţi-s doar un fragment
Rătăcit
Într-un colţ de muzeu –
Epitaf împietrit.

DESPRE ÎNGER

De unde vine acest înger
Care îmi bate la poartă?
Două mari aripi
Duce în spate
Şi mă-ntreabă
Dacă nu-s şi eu înger!
Îi arăt, disperat,
Că eu nu am aripi
Iar el, parcă atât aşteaptă:
Nu-ţi fie teamă, îmi spune
Aşezându-mi pe umeri
Cele două aripi
Şi îndemnându-mă
Să mergem împreună
Lumină din lumină.

RĂMAS BUN, LENEŞ TIMP !

Cât oare voi mai alerga
După frumuseţea aceasta
De cireaşă amară
Ce tace m-biindu-te
Si apoi
Pe sine se părăseşte?!

FRICĂ

La cincisprezece ani
Furi primele mere –
În sâni le ascunzi.
Bagă vecinii de seamă.
La şaptesprezece ani
Văd şi eu
Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă :
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.

SENSIBILITATE

Am venit
Ca o lumină de prânz
În preajma ta.
Erai
Atât de-nsetată
De dragoste încât
Mi-ai hărăzit
Viclenia
De a te uita.
Şarpe, şarpe, şarpe,
De unde,
De unde ai prins
Atâta rece putere
De a mă preface
În piatra arsă de lună ?

ÎN SFERA UMBRELOR LUMINOASE

A ruginit şi frunza respiraţiei
Şi sfera umbrelor luminoase.
Uite cum se clatină stelele
În pomul celest !
Buzele mele pe sânii tăi
Pun peceţi.
Ei au gustul de strugure copt
Pe o colină dumnezeiască.
Un foşnet de frunze
Alunecă împreună cu noi
În uriaşul extaz
Al planetei
Ce priveşte spre cer.

TERŢINE DE DRAGOSTE

Cununi de săruturi
Azi noapte ne-am pus.
Greul lor aur ne-a îmbătat.

Aşternutul dorinţei
A-nflorit în extaz.
În alba lui iasomie-am plutit.

Fragi daţi în pârgă,
Ca-n miezul de vară
De pe buzele tale am cules.

Sânii tăi
Mi-au rotunjit palmele
Aidoma gutuilor, toamna.

Gura ta
Strivea o mireasmă
De busuioc infocat.

Dragostea ta
Mă făcuse să uit
Cât de fidelă e moartea.

MIERE

De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Pe buzele tale
Erau polen şi nectar.
Nevăzute albine
Îţi desenau pe buze o inimă.
De ce mă vrei?
M-ai întrebat.
Nevăzute albine
Se trudeau să poarte prin aer
Tremurul inimii tale.

BLESTEM CU MIRESME

Numai zeiţele se pot lăuda
Cu acelaşi cutremur
Al sânilor
Atunci când păşesc!
O, ce vârtej
De dorinţe şi magice arte
Ale descopcierii
Diafanului veşmânt de mătase
Ce cade la picioarele tale!
Nici un blestem
Nu-i mai puternic
Decât al miresmei
Cu care mă-nfăşoară
Golul tău trup!

PUTEREA IUBIRII

Cu pielea ta luminezi stelele,
Cu gasul tău sorbi izvoarele,
Cu buzele tale încălzeşti iernile,
Cu gura ta rosteşti rugăciunile,
Cu ochii tăi orbeşti zorile,
Cu numele tău albeşti zilele.
Cu sângele tău înroşeşti rodiile,
Cu sânii tăi străpungi nopţile,
Cu pântecul tău roteşti soarele,
Vezi?!
Cu pântecul tău roteşti soarele.

FEMEI ÎMPODOBITE ÎN MĂTĂSURI ŞI AER

Caut chipul tău prin mulţime.
Cu o privire îl strig,
Văd numai mătăsuri şi aer,
Femei purtând ca povară:
Podoabe, surâsuri, îmbraţişări.
Îţi văd doar absenţa.
Numele tău spulberat ca un colb
Se întoarce spre buzele mele.
Spun: Te iubesc!
Şi aud numai prafuri
Cum se aşează pe sunete.
Văd numai mătăsuri şi aer.
Puterea iubirii mă-ndeamnă
Să trec totuşi strada.

ATLANTIDA

Hai să trăim,
Mă rugai
Şi buzele tale
Asemenea văzduhului mării
Veneau, strigau,
Cotropeau
Când plecai,
Străzile în urma ta
Deveneau
Atlantidă
Scufundată
Cu mine cu tot.

DOR

Dorul tău îl aud
Pe perna mea repirând,
De mână cu mine scriind,
Scrisă în zori răsărind:
Te gust şi rămân nesătul
Şi dorul numeşte-l nebun,
Fiindcă noi doi am aflat
Cum se întâlneşte un rai
Cu alt rai
Fără să fie în lume păcat

EŞTI CÂNTEC

Spicul cântecului
Între sânii tăi
Cu mireasmă de trandafir
Se ascunde.
Împodobită de frumuseţe
Stai precum un boboc
În mijlocul grădinii
Te gândeşti
La un sfârşit înflorit.
Eşti cântec
Sau moarte
După un cântec?

SÂNII

Mi-e ruşine un pic
Să mă uit la cuvintele
Care vorbesc despre ei.
Le înţeleg acel farmec
Care mă obligă să tac.
Dar vine iar toamna
Şi mi-e ruşine
Să mă uit la cuvintele
Care vorbesc despre noi.
Dar nu le mai înţeleg
Acel farmec
Care mă obligă să tac.

VERSURI DE DRAGOSTE

Vara eu scriu numai versuri de dragoste
Pe care le public
Cu litere enorme, de aur,
Pe papirusul trupului tău.
Vara, când laptele grâului fierbe
Eu sciu numai versuri de dragoste
Şi amurgul nu mai are amurg.
Doamne, vara fulgerul are
Aripă de înger –
Cu fulgerul sciu
Aceste poeme.
Aripa de înger mi le fură
Ducându-le imediat la tipar.

FRAGILITATE

Toată lumea vorbeşte
Despre iubire –
Numai eu vorbesc despre
Trădarea sufletelor.
Sărutul – sunet divin,
Aşteaptă să fie rostit:
Te iubesc! Ti amo!
Ich liebe Dich!
Dragostea mea!
Amore mio!
Lumină a inimii,
Fragilitate
Care a fost şi va fi.

Toată lumea vorbeşte
Despre iubire –
Numai eu vorbesc
Despre mierea trădării.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Ieri ai fost ca mierea de dulce
Şi azi noapte la fel, îmi şopteai
Fierbinte-n obraz, în timp ce trenul
Ne duce înspre Izvorul Tămăduirii.
Abia dădusem bagajele jos şi,
Dintr-o dorinţă de perfecţionare în doi
A trecutului, mi-ai spus doar atât:
Mi s-a făcut dor de aşternutul acela
Lăsat de izbelişte! Am făcut cale întoarsă,
Şoptindu-ne câte în lună şi-n stele,
Neştiind că, orbiţi de iubire,
Sufletul ni se poate întuneca.
De atunci trei mii de ani au trecut,
Trei nopţi, trei zile şi o secundă.
Când ne vom trezi, cine ştie
Dacă vom mai putea să ne-ntoarcem
În acel aşternut purpuriu!

COLIND DE DRAGOSTE

Laura: laur, apoi laur din nou:
Aur, ură şi laur în floare;
Darul de durere al laurului;
Durerea de durată
Al unui diamant înflorit;
Dovedire de dragoste
Date neştiinţei;
Săruturi dulci
Dintr-un mileniu urât.

Am comandat
Toate stelele să strălucească,
Să lumineze;
De aceea îţi sciu despre dragoste
Ca şi cum lumea şi-ar pune pe creştet
Numai cunună de laur-mireasă;
Apoi, laur din nou.
Grota de diamante
E darul iubirii în floare.

FANTEZIA MAGNETULUI

Învaţă arta de a fugi!
Adoptă tactica fulgerului!
Ia de la nori supleţea insinuării!
Învaţă să spargi literele
Ca pe nişte alune,
Ca să alcătuieşti miezul cuvintelor!
Răsfaţă-te precum un tezaur
Până pătrunzi taina răsfăţului!

Învaţă Tao şi alte milenare secrete
Ale longevităţii!
Învaţă să-nfloreşti
Folosind fantezia magnetului!
Dă cele trei mii de săruturi
Pe milimetru pătrat
Până când trupul e al sărutării.

Învaţă cum să te dezveţi de păcat!
Îmbătrâneşte ca şi când ai întineri!
Ascunde ceea ce nu e de ascuns!
Arată ceea ce alţii ascund!
Apoi îţi va fi cu mult mai uşor.

ATÂT DE DULCE ŞI FRUMOASĂ

Ritmuri alunecoase ale cărării
Ce se zbat să nu cadă-n prăpastie.
Mâini care susţin aerul.
Multiplicări ale unui suspin.
Aşternutul dorinţei înflorit în extaz.
Strivita lui iasomie sub gutuile sânilor.
Mireasmă de busuioc înfocat.

Nicăieri nu există pe lume
Nopţi mai mici şi clipe mai mari
Şi mai adânci ca în Cetatea Bucuriei.
Chiar şi acum îmi sună-n urechi
Vorbele doamnei care se confesa
Ca unui văzduh în zadar :
Te rog, vino încă odată
Cu femeia aceea !
E atât de dulce şi frumoasă
De parcă în suflet ar avea un izvor
Pe care trebuie să-l bei.

RANA

Ai coborât dintr-un tren
Frumuseţe,
Cu mână goală
Şi-ai luat-o spre casa
În care trăiam
Şi-ai  bătut la fereastră
Atâta de tare
Încât ai spart geamul
Acelor mângâieri aprige
Care mi-au săpat pe faţă
O rană
Să mă poţi recunoaşte.

DESPRE IUBIRE, IERTARE ŞI PĂCAT

Când vorbim despre femei,
Parcă-am mâna
O turmă de cuvinte suspecte :
Fidelitate, trădare,
Iubire şi ură, vorbe
Pe care gustându-le
Rămâi cu gura amară
Ca-n urma unei înjurături
De care eşti vinovat.

Doamne, ce s-a-ntâmplat
De-mi trimiţi mesaje divine
Să nu pot să mă-mpac
Cu aceste vorbe-aruncate în van,
Despre acele fiinţe care ne frâng
Mersul nostru spre Tine ?

Şi totuşi, Doamne, ce s-a întâmplat
Când pe buzele mele ai mai săpat
Trei cuvinte : Iubire, Iertare, Păcat ?

NEVINOVĂŢIE

Dă-mi puterea să-nnod
Acel şarpe al luminii
Ce se zvârcoleşte în noapte !
Dă-mi puterea să cred
Că se va înfuria
Mielul cel blând
Care suge nevinovat !
Viaţa lui e atât de curată
Încât se va umple
De tremurul soarelui
Sau, voi putea oare
Să prefac acel şarpe al luminii
În otrava care trece în leac
Pentru îndrăgostiţi ?

Dă-mi puterea să mă joc
Cu puterea aceea
Care zilnic mă jefuieşte
Şi macină,
Întrebându-mă :
-Eşti ?

SCRISOARE

Din Sud am venit
Să vă văd cum în vatră
Daţi sărutul luminii.
Foşnet de stele.
Zidul caselor vechi,
Ca în cuib, şi între ele
Suflarea.

Fiinţă vie,
Istoria intră şi iese pe uşi :
Oglinzi pune în Sala Oglinzilor,
Revolte aşază în vasul revoltei,
Tihnă seamănă printre statui,
Case leagă între case ;
Ziduri leagă între ziduri.
Suflarea voastră
Ține nestinsă lumina în vatră.
Vie, istoria creşte în cuiburi,
Intre ziduri,
Istoria îşi spală şi rufele.
Albe, rufele aşteaptă :
Ce frumuseţe !

Rufele albe vorbesc între ele,
Focul se veseleşte în vetre,
Oamenii aud ce spune vântul spre seară,
Zidurile aud ce spun rozele în zori,
Oglinzile aud ce spune
Chipul vostru-n amiază.
Ce frumuseţe:
Rufele albe
Curg prin Mureşul nopţii,
Se duc spre marea cea neagră.
Fiinţă vie, istoria
Iţi coace pâinea pe vatră.

MENTORUL MEU

Mentorul meu
Născut nu prea departe
De Mănăstirea Înţelepciunii
Încălzeşte vetrele dacilor
Prin cuvânt.
Focul aprins
Acum trei mii de ani,
Încă nu s-a stins –
Îmi spune el
Cu un glas ce răsare
Precum un murmur
Din oarbe adâncuri.

KALTRINA

De două mii de ani tot alerg
Precum un mesager înaripat
După tine.

De la Durrës şi până la Odessa:
Toţi – români, albanezi, aromâni,
Mă îndemnau la popas.
Un val de munte
Sau de nobleţe
Mă-nconjura cu smirnă şi mir
De două mii de ani –
Precum un mesager înaripat
Spre Cetatea Bucuriei alerg
Să te aflu.

Acum e rândul tău
Să alergi după mine
Şi n-ai să dai de aripile mele
Fiindcă atâta suflet în ele am pus
Încât furat de arta
De a te cuceri,
Nici n-am ştiut
Cum ţi-am pătruns în conştiinţă
Pentru încă două mii de ani.

DICŢIONAR COMUN

Bucuria pe buză –
O guşă umflată de fluier.
Un brâu şi o căciulă.
O cioară cu o coacăză-n cioc.
O napârcă, şopârlă pe mal.
O ghionoaie şi un copil în cătun.
O vatră, un mânz şi un viezure,
Un murg pe un ghimpe.
O zgardă legată de gard.
Lângă brad un pârâu
Şi o groapă cu abur şi scrum.

Acestea-s cuvinte
Sau aripi fără pasărea lor –
Licurici care-n română
Şi-n albaneză
Izbucnesc strălucind
Din muşuroaiele stelelor.

AROMÂNCA

Eşti ca boarea cea uşoară,
Ca o poftă legănată
La un piept de domnişoară.
Eşti oricând ca niciodată,
Niciodată nu ştii când,
Eşti ca pasărea furată
De văzduhuri pe pământ.
Eşti aripa care-n ceruri
Lasă-n urma ei un rând
Din poemul care zboară.

ALBANO-VLAHIE

Auzi cum cântă turmele din Pind !
Mi-e frică şi milă.
Mi-e dor de acasă.
Dă-mi Doamne liniştea
Să mă cuprindă, şi apoi
Singurătatea mea
Las-o să plece din nou
Cu turmele din Pind
Să mă opresc
În lunga lor tristeţe
Că vine toamna
Şi mi-e frig de Pind,
Apoi de toate…
Mă-ntorc acasă.

FRUMOASE FEMEI CU PRUNCI ADORMIŢI

2000 de ani au trecut
Peste pleoapele voastre
Rugându-se pentru aceşti
Copii adormiţi.
Mulţi dintre noi
Nici nu ştim încă şi,
Poate nu vom şti niciodată
Că lumina cuvântului
Care-şi are izvorul
În fântânile albano-române
E cel mai sfânt dar
De pe buzele Domnului.
Căci Domnul întrebase atunci :
(Cu puţin înainte de amurg) :

Ce vreţi voi de la mine ?
Imperii, mări cu corabii,
Femei trecătoare
Sau cuvântul din cer ?
Şi noi, bieţii de noi,
Ne-am îngăduit
Să-i cerem un cer de cuvinte.
Atunci şi Domnul a-nchis
Ale femeilor pleoape
Peste aceşti prunci adormiţi.

OHTUL ARBINEŞILOR*

Trecea un vifor valah
Prin sufletul meu,
Ca o fugă de boli.
Ochii tăi, iubito,
Mă viscoleau,
Iar eu nu ştiam
Că de fapt:
E o iarnă pentru toţi.

Deschide-ţi ochii
În viscol, femeie,
Şi spune-mi
Dacă mai recunoşti
Iarna de anul trecut
Sau iernile ce ne vor albi
Până la oase?

________
* Ohtul Arbineşilor (Dealul Albanezilor) – denumirea unui cartier
din capitala aromânilor din Macedonia, Kruşova.

VECHI CÂNTEC

Preţul legăturilor
Dintre mine şi tine
Se află ascuns în firida
Unui ţărm îndepărtat
Al memoriei.
Cântă şi azi
Fecioarele din Şipkoviţa :
« Cumpără mătase albă, flăcăule,
Frumoasă ca-n poveşti,
Ca să nu te mai mintă
Cocoanele din Bucureşti ! »

DARDANIA*

Vrajbă şi spaimă!
Pragul casei e frânt
Satele ard,
Câmpiile pier,
În vreme ce noi
Urcăm eliberaţi
Pe colinele morţii.

Speriaţi,
Ca-ntr-un vis,
În sus lunecăm,
Visăm
pe colinele tale
Care se vor preface
Sub privirile Domnului
Într-o lume de Paradis.

———–
* Dardania – termen antic al Kosovei actuale,
vecină dintotdeaună a românilor din Timoc

GARA TRANSILVANĂ

Nicăieri nu se aude ca aici
Trenul timpului
Alunecând ritmic pe şine.
Greierii sar
Din coaja de nucă a somnului
Şi iarba vibrează.
Dar iată acum,
În locul trenului
În faţa noastră se-ntinde
O colină
Care ne-mblânzeşte.

TE IUBESC ÎN LIMBA ROMĂNĂ

Când şi când mama oftând
Rostea în limba română un dor,
Albanezul de tata-i spunea :
În limba română mi-e dor,
Auzi :
Te iubesc în limba română!

Tata, din vreme în vreme,
Certându-se cu toate necazurile
Istoriei şi ale durerii,
Îi dăruia mamei mele o lacrimă.
Aşa se face că din iubire
Şi lacrimă,
Părinţii m-au visat în limba română,
M-au zămislit în această uimire
Şi eu când grăiesc.

Acum şi eu
Din spaimă şi din iubire
Rostesc aceste cuvinte
Crâncen de dulci
Ale limbii române.

DICŢIONAR COMUN (II)

Ne-nţelegem perfect între noi,
Chiar şi fără tălmaci, atunci
Când e vorba de vârstă :
Copil, ghiuj şi moş ;
Când ne uităm la veşminte :
La brâu şi căciulă ;
Când prânzim pe la stână :
Brânză, urdă şi zer ;
Când pomenim de unde ne tragem :
Argea, cătun, gard şi vatră ;
Când vorbim între noi de moşie :
Ciucă, groapă,
Noian, măgură, mal,
Sau despre arborii care se află pe ea :
Bung, copac, brad ori druete…

Amândoi gustăm aceleaşi legume şi fructe :
Mazăre şi mărar, sâmbure şi must ;
Amândoi ne-nţepăm în acelaşi ghimpe ;
Amândoi aşteptăm
Primul mugur lângă un mânz;
Amândoi cunoaştem aceste plante amare :
Brusture, leurdă şi spânz.

Vezi ce mister admirabil
Conţine acest dicţionar albano-român
Care ascunde povestea
Unei antice legături de sânge
Când până şi păsările pricepeau ce vorbim :
Şi barză şi cioară şi gheonoaie şi pupăză,
Când turmele urcând înspre stână
Şi noi vorbeam despre :
Bască şi baci, zgardă şi fluier,
Ţeapă şi strungă, searbăd şi ţarc
Şi ne ciupeam sau ciupeam câte o strună
Şi ne bucuram când luceafărul
Sus scăpăra.

MOTIVE BUCUREŞTENE

1.
Viţa de vie sălbatică întinde
Spre mine frunze rănite.
Şi părinţii mei au trecut pe aici;
Glasul lor se aude prin ziduri:
Fii puternic, nu-ţi fie teamă,
În frunze e doar sângele toamnei –
Fii un vas de cristal
Care se umple de murmurul nostru!

2.
Noi de mult am murit.
Şi nu ştim cine te va mai înveli
Cu cele trei mii de cuvinte
Cumpărate de noi prin bazar
Ca să-ţi ţină de cald?
Dă-le cuvintelor sete de viaţă,
Rupe orice pecete!

3.
Noi am trăit pe pământ
Într-o epocă de foc.
Am urcat spre mărire
Treaptă cu treaptă.
Acum sub pământ,
Coborâm spre mărire,
Treaptă cu treaptă.
Suntem aproape
De inima lui.

Gloria, Tibi, Domine!

7 PILDE PENTRU ALUNGAREA FANATISMULUI

1.
Patru sunt lucrurile care
Sporesc mintea trează:
-Amânarea vorbelor de mânie.
-Însoţirea pe cale cu oamenii buni.
-Credinţa în Dumnezeu.
-Viaţa în preajma-nțelepţilor.

2.
Care sunt lucrurile care
Îmbolnăvesc trupul omului?
-Vorbele ce izvorăsc din mânie.
-Somnul în trândăvie.
-Hrana în devălmășie.
-Dragostea fără dragoste vie.

3.
Patru sunt lucrurile care
Duc trupul-n ruină:
-Grijile fără ieşire.
-Ura fără iubire.
-Foamea în sărăcie.
-Chinul din insomnie.

4.
Care sunt lucrurile care
Sporesc surâsul pe chip?
-Bărbăția neobosită.
-Fidelitatea smerită.
-Nobleţea împărtășită.
-Datoria-mplinită.

5.
Patru sunt lucrurile care
Țin un suflet curat:
-Rugăciunea-n căință.
-Milostivirea faţă de orice fiinţă.
-Respectul faţă de mamă si tată.
-Pomenirea celui fără de pată.

6.
Care sunt lucrurile
Care aduc urâtul în viaţă?
-Minciuna sfruntată.
-Fapta nerușinată.
-Întrebarea vicleană.
-Păcatul adânc ca o rană.

7.
Patru sunt lucrurile care
Alungă viata curată:
-Mintea nejudecată.
-Rugăciunea uitată.
-Zgârcenia de gheaţă.
-Trădarea pe ascuns și pe faţă.

BRADUL DIN ŞIPKOVIŢA
AL TATĂLUI MEU

Tatăl nostru
Care-eşti în ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie împărăţia ta,
Facă-se voia Ta
Precum în cer
Aşa şi pre pământ!

El nu este bradul
Tatălui meu,
Ci trecutul nostru nescris.
Păşim
Prin faţa lui
Ca prin faţa unei turle creştine
Care se ridică spre cer
Dincolo de Părăul Bisericii.

Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi
Şi ne iartă nouă greşelile noastre
Precum şi noi iertăm
Greşiţilor noştri
Şi nu ne duce în ispită
Ci ne izbăveşte
De cel viclean!

Coroana lui
Îţi aduce aminte
De îngerii care veghează
Pe cerul cătunului
Răcorindu-i sudoarea
Sfintei mame
Care încă mai sapă
Grădina suferinţei.

În numele Tatălui, Fiului
Şi a Sfântului Duh. Amin!

Trecem prin faţa lui
Aşa cum trecea şi Fran Kola
Prin faţa Cetăţii din Tetova
Pentru a-i aduce aminte sultanului
Că din punct de vedere-al credinţei
Şipkoviţa şade la sânul Vaticanului.

GLORIA TIBI, DOMINE!

Doamne,
Cât de aproape de mine tu eşti
Şi cât de departe
Noi suntem de tine!
Gloria Tibi, Domine!
Dă-mi, Doamne, credinţa
Şi puterea iubirii
Care mângâie!

Doamne,
Cât de aproape de mine tu eşti
Când îmi dai puterea să văd
Rănile pe trupul meu înflorind.

Doamne,
Când de la fereastra casei mi-arăţi
Cum mama urcă pe cărarea de munte
Şi, lin. Veşnicie devine.
Gloria Tibi, Domine!

SUFLET

Trezia este sufletul ochiului,
Ochiul este sufletul somnului –
Orgoliu a celor ce
Sting şi aprind
Focul cuvintelor.

DIALOG NAIV

El:
Câţi ani ai porumbiţo?
Ea:
Un stol, un stol,
Mi-e frică să-ţi spun!
El:
De când gângureşti,
De când gângureşti,
Porumbiţo?
Ea:
De când îngerul
A ţipat ruşinat.

MOTIV CU FLOAREA SOARELUI ŞI SPADĂ

Moare floarea soarelui după soare
Si luna după mierla câmpiei
Și mor şi eu după tine,
Ocrotito
Ca o spadă tăioasă
De teacă-nflorată.

Moare soarele după sora lui
Și mierla câmpiei după luna cea nouă
Și mor şi eu după tine,
O, femeie care veghezi
Ca o spadă tăioasă
Pe o pernă-nflorată.

SĂGEATĂ

Dulce lumină de pământ,
Buzele tale mai sunt,
Zmeuri de munte
Şi de câmpie ?
Ochii tăi de copil
Mai sfredelesc un tril
Prin lucerne şi trifoiuri de munte ?
Mai eşti înmiresmată punte
Peste râul umil ?
Ne vom duce tot mai departe,
Buni ca sarea-n bucate
Sau vom trage cu arcul de vânt
Până când se va-nfige-n pământ
Săgeata ce-aleargă spre moarte ?

OARE CE VÂRSTĂ
AU GÂNDURILE MELE ?

Dacă trec pe colina durerii
Văzul mi-e limpezit
Precum miezul
Din bobul de grâu
Care arde în crezul
Secerişului din vipia verii?

Astfel aflu că viaţa nu-e decât
Clipa în care noi am pierdut
Legătura cu lacrima
Ce din noi a fost smulsă
Şi am uitat cum s-a înalţat Iisus,
Sus, cât poate El să ne suie.

LUME PIERDUTĂ

Jar nestins
Al Divinului Foc
Din lumea pierdută
Între lumina
Pe care poți s-o atingi
Şi sufletul
Totdeauna ascuns.

BALCANICA

Ai căzut
Într-o nemărginită capcană
De când ţi s-a urcat
Tronul la cap.
Lumea se scaldă
Într-o baie politică
Iar ţara
E o ruină medievală.

Dumnezeule!
Cine o să ne scape de tine,
Sau, altfel spus,
Cum o să poţi tu scăpa
De funia care
Îţi înlănţuie picioarele?
Dobitoc priponit
De ţăruşul istoriei.

MEIN GOTT!

Se spune că femeia
E fără de Dumnezeu
Şi totuşi
Cum ai plămădit-o,
O, Doamne
Dacă în chipul ei
Ai pus sufletul Tău?
Şi cum se face
Că sufăr văzând-o
Şi-mi vine ei, să mă închin
Şi uit de Tine mereu?

Dacă în chipul ei
Ai pus toată dragostea
Din sufletul meu,
Atunci cum se face
Că o laşi pe pământ
Când Tu, bine vezi
Că se vrea Dumnezeu?

OCHIUL ŞI SÂNUL

1.
Ce poate
Străluci mai mult
Şi mai mult
Decât ochiul
Unei femei
Când se-aprinde?

2.
Dezvelirea
Sânului unei femei,
Hrană mai bună
Decât alăptarea.

DE DRAGOSTE

Iubirea
Are mâini şi picioare.
Cu mâinile-ntinse
Aleargă spre mine
Până se împiedică
În smocul de iarbă
Crescut pe cărare.

2.
Lasă-mă
Aşa cum a dat Dumnezeu!
Mie şi pomilor
Ne place
Să ne dezbrăcăm
pe-ntuneric.

3.
Vino, iubito,
Noi suntem învăţăceii luiminii.
Vom intra în biblioteci neguroase
Şi vom deschide tomul
Care-ţi descrie trufia.

4.
Somn
Gustat cu lingura pleoapelor.
Trezeşte-te,
Vis de furat!

EPITAF

Am iubit o femeie cândva
Precum raza din zori.
Strecurată-n aşternut
Sânii ei
Îmi tăiau respiraţia –
Trupul meu înflorea.

ULTIMUL CUVÂNT

Aici odihneşte
Cel care n-a fost bun
De nimic altceva…
Decât de iubit.

Femeia
Care la mine venea
Avea mireasma
Colinei de fragi.

Trecătorule,
Află şi tu
Cum şoptea:
Fă cu mine ce vrei –
Dumnezeu ne-o ierta!

BIOBIBLIOGRAFIE

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi literatura albaneză). Între timp, a urmat cursuri de specializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul/Shqiptari, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.
De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 50 de scriitori şi istorici români în limbile albaneză, macedoneană şi slovenă, precum şi unele volume aparţinând poeţilor Nichita Stănescu: Ekspozitë e të palindurve/Expoziţia celor nenăscuţi (Priştina, 1986); Anghel Dumbrăveanu: Kënga e mullibardhës/Cântecul sturzului (Scopie, 1986); Slavco Almăjan: Xhuxhmaxhuxhët harruan të rriten/Piticii au uitat să crească (Priştina, 1989); Marin Sorescu: Eja të ta them një fjalë/Vino să-ţi spun un cuvânt (Priştina, 1990), etc. Bibliografie lirică: Kaltrina (ediţie bilingvă, română-albaneză, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994); Dardania (ediţie bilingvă, română-albaneză, Editura Deliana, Bucureşti, 1999); Zjarr i Shenjtë/Foc Sacru (Tetova, R. Macedonia, 2001); Lumina Dardaniei (Editura Muzeul Literaturi Române, Bucureşti, 2004); Drumul iadului spre Rai (Editura Academiei Internaţionale Orient Occident, Bucureşti, 2005), Cu sufletul pe buze (în curs de apariţie).

REFERINŢE CRITICE

Inspirat de fiinţa zânelor noastre frumoase ca un răsărit de soare, Baki Ymeri este poetul fabulos şi cutremurător care crede în steaua iubirii. Cultural, confesional, etnic şi patriotic, el aparţine atât românilor, cât şi albanezilor. Adică: este cel de o fiinţă cu suferinţa şi căldura noastră. Prin lucrarea sa culturală, Baki Ymeri arată un punct luminos, comun şi tandru. El aparţine nu numai limbilor română şi albaneză, ci şi limbilor germană, franceză, bulgară, macedoneană, slovenă, sârbocroată, aromână, italiană, până la zece, ca un Cantemir întors prin Istoria hieroglifă spre poem, ca un cântec care caută o Europă maşteră. Ce bine că poetul nu ocoleşte izvoarele! Cum de s-a oprit tocmai aici unde, alături de noi, şi el a devenit poet! O fi oare o răscruce? O fi oare o mirare? O fi oare ceva dat care ne alege? Baki Ymeri este poetul care stârneşte ninsoarea în limba română. El reface un drum întreg, numai ca să dea o definiţie versului său în albaneză, care albeşte mirarea limbii române (Victor Marin Basarab)

Născut pe meleagurile albano-aromâne din Macedonia, şi copleşit de nostalgia originilor, Baki Ymeri a venit ca un pelerin în România, patria mamei sale. Excelent traducător al literaturii române în limba sa paternă, ca unul care cunoaşte zece limbi, desfăşoară o intensă şi lăudabilă activitate culturală în a doua lui patrie. Dar, el nu este numai un simplu traducător, ci este, înainte de toate, un veritabil poet. Mărturie stau volumele de versuri în ediţie bilingvă (româno-albaneză), în care poetul şi cercetătorul ştiinţific, dovedeşte printr-o sumedenie de cuvinte comune, străvechi, înrudirea neîndoielnică a celor două limbi şi popoare. Prin aceste inspiraţii, el a aprins un curcubeu strălucitor, arcuit simbolic între Marea Adriatică şi Marea Neagră, între Râul Băiasa şi Dunăre, între Munţii Pindului şi Carpaţi, locuiţi pe vremuri, în excluisivitate, de numeroasele triburi traco-ilire autohtone.
De origine albano-română-aromână, poetul Ymeri este o sinteză admirabilă şi un autentic vates: poet şi profet totodată. Cu candori de înger şi vâlvori de heruvim. Liric duios şi caustic, mângâie şi arde, cântă şi şfichiuie, şopteşte dulce şi tună năprasnic, în cuvinte simple, nerimate, dar pline de sevă lirică, vie şi clocotitoare. Setos de frumuseţe, iubeşte florile, pomii, animalele, eternul feminin. Poezia, neamul, visul, sublimul. Poet modern, ca structură spirituală şi formă literară, versul lui irupe din adâncuri ancestrale, simplu şi natural, ca un izvor irepresibil, încărcat de frumuseţe aspră şi primitivă, incantatorie. Terestru şi sideral, umblă vrăjit printre oameni, nu totdeauna înţeles, nu rareori rănit. Sufletul lui urcă mereu în zboruri înalte spre sfere ideale, ori coboară obsedat în adâncuri infernale, după neuitata lui Euridice. De aceea, sufletul lui nu are şi nu va avea niciodată astâmpăr. S-a născut sub semnul tutelar al misterioaselor zeităţi traco-ilire: Zamolxis, Dionissus şi Orfeu. Ce putea ieşi decât un fascinant rapsod, beat de frumuseţi eterne? (Ionel Zeana)

Născut pe meleagurile aromâno-albaneze din Macedonia, Baki Ymeri este un mesager inspirat al poeziei în ambele direcţii: din Albania spre România şi din România spre Albania. Prin tălmăcirile sale laborioase, el a reuşit să cucerească simpatia şi preţuirea, atât a cititorilor din Kosova, Albania şi Macedonia, cât şi cea a confraţilor săi din partea stângă şi din partea dreaptă a Prutului. Bucuria lui B.Y. de a crea în cele trei limbi materne: română, albaneză şi limba poeziei, este bucuria unui cercetător pasionat în domeniul relaţiilor spirituale româno-albaneze, privite şi cercetate cu temeinicie şi respect, până la Eminescu şi de la El încoace. Poezia lui Baki Ymeri are menirea sfântă de a ţine nestinsă flacăra cea vie a unui destin comun, străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor. (Marin Sorescu)

Apreciat traducător de poezie românească şi doctorand al Universităţii din Bucureşti, poetul Baki Ymeri, reprezintă fenomenul mai rar al unui bilingvism născut nu doar din uşurinţa de a poetiza atât în română cât şi în albaneză, ci mai ales – credem noi – din conştiinţa unui destin comun, a unei “Balcanii” originare, situate dicolo de toate diferenţierile etnice sau istorice. Pentru Baki Ymeri poemul va fi astfel întotdeauna expresia unei încordări, a unei nelinişti care îl plasează sub semnul “dramei sacre” a poeziei dintotdeauna şi de pretutindeni (…). Dacă prin asemenea trăiri marcat duale, poetul Kaltrinei reface în stil personal câteva din experienţele fundamentale ale modernismului, timbrul său original trebuie căutat însă în capacitatea de a trece, aproape pe nesimţite, de la drama metafizică la cea a impactului cu istoria, care dobândeşte aici culoarea, lipsită de orice propensiune spre pitoresc, a balcanismului. Un balcanism cu accente evident tragice, generate de un acut sentiment al fatalităţii istorice, al cărei “mare mecanism” e demontat de Baki Ymeri, cu mijloacele unui poet autentic (Octavian Soviany).

Poet de excepţie al iubirii şi patriot desavârşit, Baki Ymeri aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu dragoste şi înţelegere poemele domniei sale, veţi înţelege că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Autorul acestor versuri, suflet nobil şi înţelept, scrie poezia cea mai sfântă şi dragă vieţii: cea venită de la Dumnezeu, şi care aduce cu ea lumina adevărului. Prin sensibilitatea sa poetică, Baki Ymeri ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi de fragi, ca în Raiul fericirii nepământene. Versurile domniei sale au gustul de miere al spiritualităţii albano-române. În lirica sa de dragoste, Baki Ymeri este fantastic, şi tocmai prin aceasta, fascinant. Dar nu numai atât. În poezia acestui suferitor de frumos, veţi descoperi acel eros divin al limbii, care depăşeşte dragostea pământeană şi este propriu, numai adevăraţilor poeţi. (Emilia Dabu)

Baki Ymeri este extraordinar de comunicativ, de parcă ne-am şti de când e lumea. El este legat prin fire tainice de noi, de acest inconfundabil spaţiu transilvan. În urmă cu 60 de ani, mama poetului, doamna Aurelia Graur, se lega pe viaţă de Aivaz Voka, cel ce sub imperiul miraculos al dragostei, ar fi fost în stare, după cum se şi mărturiseşte într-o scrisoare, o căută pretutindeni, chiar dacă ar fi trebuit să meargă şi în …America! Aurelia Graur l-a urmat pe tatăl viitorului poet albano-român, din dragoste. L-a urmat la bine şi la greu, la necaz şi la bucurii. (Nicolae Băciuţ).

Poetul, traducătorul şi publicistul Baki Ymeri se înscrie în rândul creatorilor de surprize literare. El însuşi este surprinzător. Prin preocupările sale permanente, el cultivă cele mai înalte sentimente de iubire, frăţietate şi toleranţă, contribuind la firescul relaţiilor interetnice şi interconfesionale. De când l-am cunoscut, şi până îm prezent, cărturarul Ymeri a dat destule probe de patriotism, sacrificîndu-şi, chiar şi întreaga tinereţe, în slujba sfintei cauze culturale româno-albaneze. Poetul şi traducătorul Baki Ymeri, este un subiect de mândrie culturală, care trebuie admirat, preţuit şi sprijinit.(Gelcu Maksutovici)

Pentru poezie, nu ajunge doar “ştiinţa”, mai e nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet. Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul unui albanez, adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic. Cine parcurge textele autorului, îşi da seama că el scrie relativ uşor, versul ţîşnându-i firesc, inspirat, aşa cum respiră, ca dintr-un şipot de apă proaspătă, de munte. Baki Ymeri este, dealtfel, un poet autentic, în clipele lui de graţie. Poezia originală a lui Baki Ymeri, se remarcă prin reflecţie profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca şi în universul interior. Vers liber, înnobilat de metafora densă şi expresivă. (Hristu Cândroveanu).

Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee, tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase (se crede un soi de Victor Eftimiu în materie), el a reuşit să se facă tuturor simpatic. E vorba de Baki Ymeri, un visător cu plăcerea lecturii şi darul poeziei. Dacă e să-i dăm crezare, a avut până acum o viaţă demnă de un Rimbaud sau măcar de un Panait Istrati, între altele a fost persecutat de autorităţile comuniste iugoslave, pentru faptul că l-au prins ducând, aidoma lui Badea Cârţan, cărţi albanezilor şi românilor macedoneni.
Ca poet, personajul nostru visează “insule pline de lumină”, scrie mult şi confraţii, de la Marin Sorescu şi până la Hristu Cândroveanu, i-au preţuit râvna şi harul. Şi cum să nu fie aşa, de vreme ce condeiul lui iscă versuri precum acestea: “Cu pielea ta luminezi stelele,/ Cu gasul tău sorbi izvoarele,/ Cu buzele tale încălzeşti iernile,/ Cu gura ta rosteşti rugăciunile,/ Cu ochii tăi orbeşti zorile,/ Cu numele tău albeşti zilele./ Cu sângele tău înroşeşti rodiile,/ Cu sânii tăi străpungi nopţile,/ Cu pântecul tău  roteşti soarele,/ Vezi?!/ Cu pântecul tău roteşti soarele.” (Florentin Popescu)

Printre poeţii români de astăzi, Baki Ymeri trece drept un personaj pitoresc. Şi chiar aşa e. Ceea ce vrea să însemne că acest poet al iubirilor lirice, se simte aici ca în prima sa patrie. În alţi termeni, în virtutea dreptului său afişat de dublă cetăţenie (macedo-română), Baki Ymeri, de trei decenii, promovează în străinătate spiritualitatea românească, traducând remarcabil peste 50 de poeţi, prozatori şi istorici români. În teoria textelor sale, străbate, printre altele minunăţii, şi dorinţa de comuniune spirituală, a românilor, albanezilor şi aromânilor, din Macedonia, Kosova şi Valea Timocului. (Marin Codreanu)

Baki Ymeri a obţinut graţie rădăcinilor sale ardelene, cetăţenia română. Prin volumul Kaltrina, şi-a câştigat cetăţenia în poezie. Cartea citată are marele merit de a consacra o temă nouă în lirica română: aceea a durerii balcanice. Într-adevăr aproape jumătate din poemele acestui volum sunt închinate trecutelor, prezentelor şi viitoarelor încercări pe care istoria le-a scris în faţa popoarelor noastre. Poezia lui Baki Ymeri recomandă un poet frământat de nelinişti balcanice, vechi de când e lumea. Un poet format, pe care-l mai aşteptăm în spaţiul literaturii noastre. (Marius Dobrescu, 1995)
Apreciat traducător de poezie românească şi doctorand al Universităţii din Bucureşti, poetul Baki Ymeri, originar din regiunile albano-aromâne ale Macedoniei, reprezintă fenomenul mai rar al unui bilingvism născut nu doar din uşurinţa de a poetiza atât în română cât şi în albaneză, ci mai ales – credem noi – din conştiinţa unui destin comun, a unei “Balcanii” originare, situate dicolo de toate diferenţierile etnice sau istorice. Pentru Baki Ymeri (Kaltrina, 1994), poemul  va fi astfel întotdeaună expresia unei încordări, a unei nelinişti care îl plasează sub semnul “dramei sacre” a poeziei dintotdeauna şi de pretutindeni (…). Dacă prin asemenea trăiri marcat duale, poetul Kaltrinei reface în stil personal câteva din experienţele fundamentale ale modernismului, timbrul său original trebuie căutat însă în capacitatea de a trece, aproape pe nesimţite, de la drama metafizică la cea a impactului cu istoria, care dobândeşte aici culoarea, lipsită de orice propensiune spre pitoresc, a balcanismului. Un balcanism cu accente evident tragice, generate de un acut sentiment al fatalităţii istorice, al cărei “mare mecanism” e demontat de Baki Ymeri cu mijloacele unui poet autentic (Octavian Soviany, 1996).
Poet de excepţie al iubirii, patriot desavârşit, Baki Ymeri aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu dragoste şi înţelegere poemele domniei sale, veţi înţelege că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Autorul acestor versuri, suflet nobil şi înţelept, scrie poezia cea mai sfântă şi dragă vieţii: cea venită de la Dumnezeu, şi care aduce cu ea lumina adevărului. Prin sensibilitatea sa poetică, Baki Ymeri ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi de fragi, ca în Raiul fericirii nepământene. Versurile domniei sale au gustul de miere al spiritualităţii albano-române. În lirica sa de dragoste, Baki Ymeri este fantastic, şi tocmai prin aceasta, fascinant. Dar nu numai atât. În poezia acestui suferitor de frumos, veţi descoperi acel eros divin al limbii, care depăşeşte dragostea pământeană şi este propriu, numai adevăraţilor poeţi. (Emilia Dabu, 1999). Baki Ymeri este, într-adevăr, un poet. Pur şi simplu. Rod al unei experienţe spirituale speciale (care trăieşte simultan în două culturi, în două limbaje), român şi albanez în acelaşi timp (mama poetului, Aurelia Graur – româncă din Ardeal, tatăl poetului – albanez din Şipkoviţa). Poezia lui Ymeri are o specifitate evidentă, un amestec indelebil de stranietate. Nu ştiu ce înseamnă Dardania, dar un lucru este cert: Dardania este un cuvânt frumos, cum frumoase sunt şi poeziile lui Baki Ymeri. Ciudat acest om (şi poet) Baki Ymeri. Frumoasă această Dardanie! Această insolită “Cântare a Cântărilor” balcanică – idolatră, sceptică, îngerească, profană, ironică, patetică, rugă şi tandra impresie. (Ştefan Ioanid, 1999).
Baki Ymeri are un ochi curios şi luminat de flacăra sentimentului înalt. Are în plan antologii de versuri, dicţionare, eseuri…toate strâns legate de ceea ce numim  trecerea literaturii române, dincolo de hotarele ţării. (Ion Lotreanu, 1974). Dragostea lui Baki Ymeri pentru plaiurile noastre mioritice este impresionantă. România este patria de obârşie a mamei sale, şi în această ţară, a întălnit frumuseţea spirituală a unui popor ospitalier. În activitatea sa de traducător literar, a debutat cu Eminescu. În drumul său spre Germania, s-a oprit la Viena, să vadă locurile pe unde a trecut Eminescu, s-a  înscris la Universitatea din Viena, urmărind cursuri de limba şi literatura română, frecventănd concomitent şi Parohia Ortodoxa Română, tot de dragul lui Eminescu (Paul Dudea, 1986).  Baki Ymeri este unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai României. Încântat de frumuseţea plaiurilor noastre mioritice, el este cel care a trădus şi publicat în străinătate, peste 50 de scriitori şi poeţi români. (Gheorghe Daragiu, 1990). Baki Ymeri pare a fi un temperament voluntar, şi te cucereşte repede, prin entuziasmul său nedisimulat, faţă de tot ce este românesc, şi ce ar putea să constituie o punte de legătură, între spiritualitatea română şi albaneză. (Eugen Şerbănescu, 1991).  Poemele de scurtă respiraţie (unele – compuse chiar dintr-o singură frază, fără a avea totuşi concizia ostentativă a haik-urilor) sunt naive, în sensul bun al cuvântului, şi graţioase. Reminişcenţe din basme, din poezia populară, alternează spontan cu originalităţile unui poet de azi: “Vrăjit pare totul / În turnul aceastăă: / Odăi fermecate,/ Fermecate fete / Pe care încă nu le cunosc” (Gânduri). (Alex. Ştefănescu, 1995)
Baki Ymeri este extraordinar de comunicativ, de parcă ne-am şti de când e lumea. El este legat prin fire tainice de noi, de acest inconfundabil spaţiu transilvan. În urmă cu 60 de ani, mama poetului, doamna Aurelia Graur, se lega pe viaţă de Aivaz Voka, cel ce sub imperiul miraculos al dragostei, ar fi fost în stare, după cum se şi mărturiseşte într-o scrisoare, o căută pretutindeni, chiar dacă ar fi trebuit să meargă şi în …America! Aurelia Graur l-a urmat pe tatăl viitorului poet albano-român, din dragoste. L-a urmat la bine şi la greu, la necaz şi la bucurii. (Nicolae Băciuţ, 1995). Poetul, traducătorul şi publicistul Baki Ymeri se înscrie în rândul creatorilor de surprize literare. El însuşi este surprinzător. Prin preocupările sale permanente, el cultivă cele mai înalte sentimente de iubire, frăţietate şi toleranţă, contribuind la firescul relaţiilor interetnice şi interconfesionale. De când l-am cunoscut (1971) şi pănă îm prezent, cărturarul Ymeri a dat destule probe de patriotism, sacrificîndu-şi, chiar şi întreaga tinereţe, în slujba sfintei cauze culturale şi naţionale, româno-albaneze. Prin creaţia sa, el continuă strălucita tradiţie a renăcentiştilor care au pus în România, bazele sănătoase ale limbii, literaturii, presei şi ştiinţei albaneze. Poetul şi traducătorul Bali Ymeri, este un subiect de mândrie culturală, care trebuie admirat, preţuit şi sprijinit.(Gelcu Maksuti, 1999)
Îmbătat cu aerul iubirii, atins de aripile îngerului dragostei, sensibil faţă de orice manifestare, fie ea şi subtilă a fiinţei umane, fermecat de feminitate, de gingăşia fizică a femeii, Baki Ymeri încearcă  redarea acestei retrăiri prin versuri. Îl bucură această retrăire, ce-i dă energie şi vitalitate. Aşadar, poezia este o reacţie verbală, un gest verbal cu totul deosebit. Ea devine o “salvare” a sufletului, un mod de evadare, dar şi un mod de a rămâne în prezent, altfel spus, un balsam şi o rănire a sufletului în acelaşi timp, un semn al singuratăţii şi al prezenţei unei alte fiinţe. Evident, şi din punct de vedere cantitativ, paleta acestor poezii este esenţialmente lărgită. Înclinaţia e spre poezia de dragoste, unde sunt atinse performanţe artistice. Poezia devine o realitate reală şi virtuală pentru autor. Discursul poetic capătă trăsăturile unui discurs oniric, unde coerenţa logicii poetice devine entropică. Poezia lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi cursivă. Autorul preferă acel discurs poetic care transmite înţelesuri subtile şi discrete. El tinde spre descifrarea misterului. Poezia se codifică şi devine mai familială după acest proces de descifrare a asociaţiunilor, imaginilor şi a descifrării modului metaforic al gândirii poetice. În general, opţiunea sa rămâne poezia scurtă, altfel spus, îi place să vorbească puţin, dar sugestiv. Gândirea este concentrată, iar “vorbirea” se petrece dintr-o “răsuflare”. (Luan Topciu, 1999)
Prin mijloacele sale lingvistice de ultima oră, Baki Ymeri ne îndeamnă la o cultură poetică nuanţată, de percepere a verbului prin măiestria devoratoare a metaforei. Fiorul artistic se întrepătrunde cu grijă prin fibra strălucitoare a verbului, îndemnându-te la discreţie, la meditaţie, în aşa fel încât odată cartea citită, să simţi nevoia să o iei de la început. Procedând în felul aceasta, ai să vezi că Baki Ymeri e un poet interesat de frumuseţea cuvântului, de stările omului în general. Psihologic vorbind, la Baki se va descoperi psihologia unui univers de carte de poezie de curaj, din care abundă strălucirea, nemurirea. Poetul se aşază la masa de scris, cu speranţele inepuizabile de a scrie în graiul mioritic al cuvintelor, pentru românii de pretutindeni. Dovezi sunt suficiente prin poeziile din care, poeţii şi cititorii de rând, indiferent de culoarea lor politică sau rasială, au de învăţat lucruri splendide, pentru sertarele sufletelor lor, care nu totdeauna sunt pline cu bijuterii. Deci, fără rezervă o spun, şi nu din exces de zel, Kaltrina lui este o carte consistentă de poezie de bună calitate, în care picanteriile şi livrescul, sunt la valoarea lor normală, de sugerare a unor stări lirice formidabile, cărora trebuie să te apleci, şi să le acorzi atenţia necesară, pe măsura celui ce le-a creat. (Ion Machidon, 1999)
Autorul acestor versuri este îndrăgostit fără leac de limba şi literatura româna (în limba română mi-e dor/ te iubesc în limba română, din volumul Dardania), de poporul român, de România. Baki Ymeri este un fără hodină mesager pe drumul poeziei care curge între România şi Albania – a tradus, de pildă, din peste 50 de poeţi, prozatori, eseişti români – Eminescu, Eftimiu, Sadoveanu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Mircea Dinescu, Constanţa Buzea, Eugen Uricaru, Ion Horea, Cassian Maria Spiridon, Anghel Dumbrăveanu, Carolina Ilica, Traian T. Coşovei, Dan Verona, Marin Codreanu,  Al. Condeescu, Grete Tartler, Cornel Moraru, Marius Tupan, Nicolae Băciuţ, Traian T. Coşovei, Doina Cetea, Horia Bădescu, Dumitru M. Ion, ş.a.m.d. La Baki Ymeri cronotropul poate fi analizat mai ales în poezia cu tentă socială – arealul vizat fiind foarte larg, de la Durrës la Odessa, de la Timişoara în Balcani.
Arealul suferinţelor poporului albanez şi al celui român, vine la Baki Ymeri din adâncurile istoriei – care intră şi iese pe uşi (Scrisoare), de la teritoriile iliro-traco-getice, până în zilele noastre de sfâşiere, a acestui teritoriu în ţări sau frânturi de ţări, în care mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/…/În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/…/ Despre asedii duşmane/ şi cetăţi scufundate (Ars poetica). Sau: Mentorul meu/…/ Încălzeşte vetrele dacilor (Mentorul meu). Baki Ymeri este preocupat şi de definirea unui crez poetic, a unei ars poetica (Alergând după frumuseţe, Ars poetica, Exerciţii de singurătate, Poezia). Dar lirismul lui este cel mai bine pus în valoare în poeziile de dragoste, pentru că este un poet al iubirii. Elemente ale naturii (în special flori, parfumuri, miresme) apar recurent în versurile sale, constituind un fundal preferat al eroticii – buzele tale sunt fragi (Sărutul), Floare tăcută erai/…/ Lujerul tău de multă vreme ătia (Buze înflorite), Cum să nu-mi placă mirosul amar/ Al acestui amoral trandafir (Alergând după frumuseţe). (Marius Chelaru, 2004).
De remarcat că drumul lui Baki Ymeri nu se lasă dedus doar din lectura poeziei luată ca stare de moment, fără să se oglindească, să se rostească pe sine din perspectiva sinelui socio-politic, un îndârjit apărător al repaosului relativ dintre naţii, religii şi vârste, sentiment absent la românii secolului XXI. “Ai căzut/într-o nemărginită capcană/De când ţi s-a urcat tronul la cap./Lumea se scaldă într/o baie politică/Iar ţara/E o ruină medievală./Dumnezeule!/Cine o să ne scape de tine,/…/Dobitoc priponit/De ţăruşul istoriei” (Balcanica). Cunoscător a zece limbi străine, albano-aromâno-românul Baki Ymeri reuşeşte să demonstreze că este mai mult îndrăgostit de limba şi literatura română, de destinul comun “străvechi şi zbuciumat, al celor două popoare, care izbucneşte strălucind, din muşuroaiele stelelor”. Poate de aici şi simplitatea esenţială a poeziilor sale, naturaleţea lor exemplară, propulsându-l în viitorul-prezent ca aghiotant al vremilor necesităţii imediate de lirism în imagine şi gest. Un excelent alergător contra cronometru după frumos acest Baki Ymeri, un îndrăgostit incurabil de limba română, un poet pentru care verbul în ipostaza de logos, este o antenă parabolică, singurul mijloc capabil să personifice demiurgul din el: “Cât oare voi mai alerga-După frumuseţea această-De cireaşă amară-Ce tace-mbiindu-te-Şi apoi-Pe sine se părăseşte?!”. (Ilie Olaru-Delavulpeşti, 2004)

CETATEA BUCURIEI

Lucian Gruia

Ca absolvent al Facultăţii de filosofie din Priştina, Baki Ymeri a aflat desigur de Cetatea Ideală imaginată de Platon, în care filosoful ostraciza poeţii, neconsiderându-i demni pentru funcţii publice, întrucât trăiau cu capul în nori, nu dovedeau spirit practic, prin gura lor, totuşi, în momentele de har, se rostea Zeul. Revoltat de această viziune, îmi place să cred că Baki Ymeri a construit în replică o Cetate a Bucuriei în care tronează poetul şi muza sa: „Nicăieri nu există pe lume / Nopţi mai mici şi clipe mai mari/ Şi/mai adânci ca în Cetatea Bucuriei./…/ Te rog, vino încă o dată/ Cu femeia aceea!/ E atât de dulce şi frumoasă/ De parcă în suflet ar avea un izvor/ pe care trebuie să-l bei.”
Cetatea Bucuriei este desigur Cetatea Iubirii în care s-a născut zeul Eros ca reprezentant al iubirii trupeşti, partea plăcerii din iubirea creştinească adusă de Iisus Cristos: „Un val de munte/ Sau de nobleţe/ Mă-nconjură cu smirnă şi mir/ De două mii de ani/ Precum un mesager înaripat/ Spre Cetatea Bucuriei alerg/ Să te aflu.” Şi tot în replică la Platon, Baki Ymeri cântă dragostea carnală, instinctuală, efemerul din lucruri, aparenţa, nu femeia ideală. Epicureic, poetul se lasă fascinat de trupul femeii, nu de sufletul ei care se arată când amăgitor, când curat: „Vara eu scriu numai versuri de dragoste/ Pe care le public/ Cu litere enorme, de aur,/ Pe papirusul trupului tău.”
În descrierea foarte sumară a femeilor iubite (sâni, buze, ochi) regăsim mitul gemezei Afroditei din spumele mării:  „Scoica sânilor tăi/…/ Era precum spuma/ La marginea mării.” În Cetatea Bucuriei, vestală este femeia îndrăgostită care menţine focul sacru al iubirii: „Tu aprinzi focul sacru/ în clipele/ rugăciunilor reci.” În viziunea lui Baki Ymeri dragostea este curată, luminoasă, catharctică: „Am venit/ Ca o lumină de prânz/ În preajma ta.”  Lumina lichefiată devine mierea de pe buzele ei: „Nevăzute albine/ Îţi desenau pe buze o inimă”. Întruchiparea femeii implică întâlnirea dintre sacru şi profan, din moment ce în aceeeaşi înfăţişare a chipului ei se întâlneşte îndrăgostitul şi Dumnezeu: „Se spune că femeia/ E fără Dumnezeu/ Şi totuşi/ Cum ai plămădit-o,/ Dacă în chipul ei/ Ai pus sufletul Tău?/…/ Dacă în chipul ei/ Ai pus toată dragostea/ Din sufletul meu…”.
Poetul a adoptat deviza: trăieşte-ţi clipa, în urma unor îndelungi meditaţii: „Cine oare a zis/ Că timpul nu există/ Şi că el totuşi/ Ne va înghiţi?// Cine oare a zis/ Că forma e goală/ şi golul e forma/ Iar cel mai bun viitor/ E prezentul?// Alături de Floarea însângerată/ Eu cresc arzând.” De acum înainte a devenit un fel de Don Juan balcanic, riscând totul pe cartea iubirii: „Aici odihneşte/ Cel care n-a fost bun/ De nimic altceva…/ decât de iubit.// Femeia/ Care la mine venea/ Avea mireasma/ Colinei de fragi.// Trecătorule,/ Află şi tu/ Cum şoptea:/ Fă cu mine ce vrei/ Dumnezeu ne-o ierta!”  (Ultimul cuvânt)
Lumina Dardaniei nu e numai un volum de poezii de dragoste. Întâlnim preocupări filologice legate de cuvintele comune ale limbilor albaneză şi română, meditaţii existenţiale şi o frumoasă trăire a spaţiului mioritic pe care numai cineva care are în sânge tradiţia noastră comună o poate simţi: „Nicăieri nu se aude ca aici/ Trenul timpului/ Alunecând ritmic pe şine./ Greierii sar/ Din coaja de nucă a somnului/ Şi iarba vibrează./ Dar iată acum,/ În locul trenului/ În faţa noastră se-ntinde/ O colină/ care ne-mblânzeşte.” (Gară transilvană). (Baki Ymeri, Lumina Dardaniei (Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2004)

•    Frumuseţea feminină ca un spaţiu divin
Călătoria retrospectivă, chiar fugară, prin viaţa şi opera domniei sale, mi-a permis să văd, să simt şi să apreciez  distincţia şi delicateţea lucidă cu care ştie şi poate să se apropie de cel puţin două dintre vechile probleme majore ale Europei: Iubirea pentru Femeie şi Pacea în Balcani.
În lirica universului ymerian, frumuseţea feminină are rezervat un amplu spaţiu. Deşi subtil, poetul lasă să se simtă că nici nu vrea să fugă de puterea ei de seducţie. Femeia poartă în trupul său atâtea frumuseţi tainic ascunse care aşteaptă cu nerăbdare să fie culese. Unei feministe, care ştie că principalul drept social-politic al femeii este acela de a fi iubită, mesajul sentimental al lui Baki Ymeri nu poate decât să placă: Vrăjit pare totul/ În turnul acesta:/ Odăi fermecate,/ Fermecătoare femei/ Pe care încă nu/ Le cunosc./ Cred că ele sunt/ Ca şi florile vrăjite,/ Muşcate de iubire/ Şi de gustul nerăbdării/ De a se alinta./ / Totul pare vrăjit/ În turnul acesta:/ Până şi havuzul din curte/ Şopteşte versuri de iubire/ Până şi eu, care/ Nu ştiu prea bine/ De unde/ Poate să-nceapă dezastrul,/ Mă lăcomesc să rămân. (Gustul nerăbdării)
Unii nu înţeleg de ce Ymeri reproşează firii umane nestatornicia comportamentului erotic. Vocea sa de împătimit revoltat în faţa relelor umane se ridică, intransigent, împotriva sadismului, homosexualităţii sau infidelităţii conjugale. Şi asta pentru că el crede cu sinceritate în Iubire, adoră frumuseţea Femeii, fiind, până în adâncul masculinităţii sale, un adevărat poet al Iubirii. Prietena mea, Ilzi Sora, lucrând la o traducere a poemelor sale în italiana, a calculat cu ce frecvenţă apare imaginea sânilor. Plăcută constatare! Sânul devine o prezenţă vrăjită care aduce în prim plan misterul relaţiei interpersonale cu caracter erotic. Fără a insista, cred că, raportat la alte tipuri intelectuale masculine, poeţii pot avea o capacitate particulară de a iubi, pe care aş numi-o inteligenţă erotică. Să fie oare Poetul un tip-inteligent care poate pune mai mult rafinament în relaţia sa cu Femeia, decât tipul-intelectual, pur şi simplu? Inteligenţa presupune imaginaţie şi creativitate. Femeia aşteaptă de la bărbat ocrotire, stabilitate, imaginaţie şi creativitate. Dar şi senzualitate şi rafinament cultural. Poemele de iubire ale lui Baki Ymeri trădează un bărbat inteligent şi sentimental. Iar inteligenţa sa pare direct proporţională cu propria-i capacitate de raportare erotică la femeie, senzualitate şi virilitate: Sărutul e arta/ care aprinde focul sub piele.// Mândra mea este gustul fericirii,/ Floarea care aduce bucurie,/ Sfântă mare neruşinare.// „Femeie, ce mare/ porţi în inimă/ şi cine eşti”,/  întreabă Blaga/ în vreme ce eu adaug:/ Dumnezeule,/ Cum ai făcut-o pe femeie/ Atât de frumoasă şi dulce,/ Pentru a o săruta cu mierea sufletului?
Fără a uita, nicidecum, să mediteze asupra dramaticei şi complexei fărâmiţate istorii recente a Balcanilor, unde popoare şi religii cu rădăcini nestrăine ce se unesc pierdute în neguroase alte dispute locale, se zbat într-o, pe cât de naivă şi zadarnică, pe atât de nouă şi distrugătoare rivalitate: Tot ce mai rămâne/ Ca hrană/ E doar neruşinarea/ Trecutul se-ngroapă de viu – / O, vitejilor,/ Ce război/ Duceţi voi/ Impotrivă/ Bucatelor !/ / Din istorie, iată,/ Urlând se aude/ Un câine –/ Stăpânul său,/ Megalomanus Balcanicus,/ Il întărâtă/ Arătându-i un Os. (Homo balcanicus)
Vocea publicistului Baki Ymeri se înalţă şi împotriva fundamentalismului sau totalitarismului, dar şi alcoolismului sau prostituţiei. Manifestare a sexismului, racolarea tinerelor pentru reţelele de prostituţie îngrijorează atât în România cât şi în Balcani, spaţii prea curând ieşite din ghearele unui experiment politico-socio-economic eşuat, dar, încă, neasumat. „E dureros să ştii că fac unii trafic cu surorile noastre din Moldova şi România”, îmi mărturisea Baki Ymeri, nu demult, într-un dialog purtat în Biblioteka domniei-sale.
Institutul Biografic American (ABI) l-a nominalizat Omul Anului 2001 pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii:  Mă-ntrec pe mine însumi mergând./ Respirând aud/ O sonoritate astrală/ Bătându-mi în tâmple./ Mă trezesc murmurând:/ Suntem fraţi/ Încă din antice vremuri:/ Mereu atacaţi, / Mereu înşelaţi,/ Mereu jefuiţi şi răniţi/ Mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicţionar traco-tragic/ Cu ierburi de leac,/ În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/ Despre democraţia miresmelor/ Şi despre arta de a scrie/ Pe muchia vieţii. (Ars poetica)

*****
Ne vom opri – mărturisesc, cu regret! -, aici cunoaşterea acestui spirit, expresie a unei personalităţi polivalente. Fără îndoială, Baki Ymeri este cu mult îndreptăţit în demersurile sale lirice. Din cauza unui simplu, cred eu, adevăr: cu cât societăţile vor continua să fie conduse de un grup de bărbaţi doar pentru un grup de bărbaţi, cu atât vor rămâne tot mai străine de idealurile de Iubire, Viaţă şi Pace pe planeta Pământ, moştenire pe care ne-a lasat-o Ziditorul, tuturor, cu aceeaşi dreaptă măsură! (Marilena Lică)

Dan Anghelescu

Baki Ymeri: un anotimp sufletesc sans rivage

Spiritualitatea, arta, miturile, datinile albanezilor – asupra cărora şi Nicolae Iorga se pronunţa susţinând că „sunt întocmai cu acelea ale românilor /…/ din Principate” – atestă temelia străvechilor dăinuiri iliro-traco-dacice pe teritoriile dintre Carpaţi, Dunăre şi Mediterana.
Poetul Baki Ymeri este nu numai un scriitor remarcabil, ci şi un spirit conştient că în exprimările sale se reprezintă nu doar pe sine, ci şi o întreagă şi străveche lume spirituală. Aşa se face că afirmarea şi reafirmarea imemorialelor legături şi înrudiri dintre români şi albanezi constituie – în scrierile sale – una dintre constantele şi pasionatele preocupări.

Plin de merite, şi totuşi în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ … Dintre rostirile târzii ale lui Hölderlin mă reîntorc cu gândul către aceasta pentru că, în anumite momente, înclin să cred că acei trăitori (de milenii!) în spaţiul dintre Carpaţi, Pontul Euxin, Balcani şi Mediterana ar putea să-şi afle în ea o veritabilă deviză. Aşezat pe un imaginar blazon spiritual, acest quasi adagiu ar exprima ceva din esenţa (întâi de toate spirituală!) a dăinuirii prin timp. Ar reaminti că Orfeu sălăşluia undeva pe aici pe aproape, la poalele muntelui Haemus. Că fabuloasa lume a Levantului s-a ridicat şi pe temelia de suflet a străvechilor poeţi ai Heladei, mulţi dintre ei purtându-şi o supra-numire: aceea de Trac.
Balcani, Balcanitate, Balcanism…Când vine vorba despre cultură, aceste trei cuvinte vorbesc despre o umanitate ce se defineşte printr-un inedit aliaj „de elemente oriental-occidentale (ce) impregnează psihologia, mentalitatea şi, corelativ, creaţia artistică a omului de miazăzi de ieri şi de astăzi.”[1] În esenţă, vădindu-se prin forme diverse şi ample de interpenetraţie spirituală, Balcanitatea se identifică astăzi şi în sensul unei inconfundabile amprente identitare.
Dintr-o asemenea perspectivă, poetul Baki Ymeri este nu numai un scriitor remarcabil, ci şi un spirit conştient că în exprimările sale se reprezintă nu doar pe sine, ci şi o întreagă şi străveche lume spirituală. Aşa se face că afirmarea şi reafirmarea imemorialelor legături şi înrudiri dintre români şi albanezi constituie – în scrierile sale – una dintre constantele şi pasionatele preocupări. Distingem aici două dintre ipostazele evident inseparabile ce dau o anume singularitate personalităţii sale de creator. Dacă cercetătorul utilizează argumentaţii riguros eşafodate pentru a pune în lumină o străveche şi tulburătoare identitate comună, poetul imaginează demersuri similare într-un ambitus de mijloace, desigur total diferit. Astfel, în Lumina Dardaniei (volum de poeme publicat la editura Muzeului Literaturii Române), textul intitulat Dicţionar comun  propune o alcătuire lirică în care sunt subliniate (boldate!) cuvintele comune ambelor limbi: „Bucuria pe buză-/ O guşă umflată de fluier./ Un brâu şi o căciulă. / O cioară cu o coacăză-n cioc./..etc”. Acelaşi exerciţiu se repetă câteva pagini mai încolo sub titlul Dicţionar comun (II), cu o nouă înşiruire (nu mai puţin tulburătoare) de cuvinte comune: copil, ghiuj, moş, brânză, urdă, zer, cătun, gard, vatră, groapă, noian, măgură, mal, brusture, leurdă, spânz, barză ghionoaie şi pupăză, baci, zgardă, ţeapă, strungă, searbăd, ţarc etc. După toate acestea, poetul-cercetător (sau cercetătorul-poet?) ne învăluie în farmecul straniu al unei rostiri parcă întoarsă din lumina trecutelor milenii: „Vezi ce mister admirabil/ Conţine acest dicţionar albano-român/ Care ascunde povestea/ Unei antice legături de sânge/ Când până şi păsările pricepeau ce vorbim:/ Şi barză şi cioară şi ghionoaie şi pupăză,/ Când turmele urcând înspre stână/ Şi noi vorbeam despre/…/ Şi ne bucuram când luceafărul/ Sus scăpăra./”
Aceste întâlniri de cuvinte-împreună ne îngăduie înţelegerea faptului că „apropierea este atât de mare încât lingvistul deseori are impresia că are în faţă o singură materie de limbă”. Aserţiunea aceasta aparţine unui distins lingvist albanez, Eqrem Cabej, citat de Baki Ymeri în articolul intitulat Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei publicat în Carmina Balcanica (anul II, no.1/2/, 2009). Într-adevăr, spiritualitatea, arta, miturile, datinile albanezilor – asupra cărora şi Nicolae Iorga se pronunţa susţinând (alături şi de alţi cercetători şi istorici) că „sunt întocmai cu acelea ale românilor /…/ din Principate” – atestă temelia străvechilor dăinuiri iliro-traco-dacice pe teritoriile dintre Carpaţi, Dunăre şi Mediterana. Sunt semne şi peceţi în interiorul cărora – atunci când este vorba despre cultură, istorii tragice, gândire sau comportamente – ne regăsim şi ne recunoaştem într-o coloratură spirituală ce ne exprimă şi ne defineşte.
Pentru Baki Ymeri, Poeticul se situează într-o zonă de deschidere către orizonturile sub care semnificaţiile devin purtătoarele unor evidente valenţe de natură emblematică: „Mulţi dintre noi/ Nici nu ştim încă şi,/ Poate nu vom şti niciodată/ Că lumina cuvântului/ care-şi are izvorul / în fântânile albano-române/ E cel mai sfânt dar/ De pe buzele Domnului./ Căci Domnul întrebase atunci./ (Cu puţin înainte de amurg):/ Ce vreţi voi de la mine?/ Imperii, mări cu corăbii,/ Femei trecătoare/ Sau cuvântul din cer?/ Şi noi, bieţii de noi,/ Ne-am îngăduit/ Să-i cerem un cer de cuvinte./” (Frumoase femei cu prunci adormiţi).
Evanescenţa acestor ciudate rostiri survine parcă de sub înceţoşate întâmplări ale soartei: civilizaţie şi barbarie, cultură, tragism, durere, confruntări cu iraţionalul, credinţe, toleranţă, înţelepciuni şi tulburătoare ispite. Umbra unui Ego absconditus, supra sau infra-personal, aluvionează discursul poetic cu toate tainele rămase dintr-o imemorială trăire laolaltă, auto-proiectându-se  în icoana pe care sufletul Levantului şi-a făurit-o gândind despre lume şi timp, despre soartă, oameni, istorii şi Dumnezeire.
Se vor desluşi în toate acestea formele şi configuraţiile de trăsături de pe urma cărora prind consistenţă realităţi de la care am început să gândim conceptul de Balcanitate. Într-un asemenea mod de a înţelege lucrurile, Lucian Blaga se reîntâlneşte cu Mircea Vulcănescu şi – nu mai puţin – cu Mircea Eliade: „Noi – scria acesta din urmă – ne aflăm realmente la mijloc, între două culturi, Orientul şi Occidentul, noi putem înălţa un fel de pod, putem înlesni comunicarea valorilor din Occident şi Orient şi viceversa. Şi asta nu numai pentru că suntem unde suntem – în Orient şi totuşi în Occident – dar pentru că suntem una din puţinele culturi europene care am păstrat încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi deci arhaice[2].”
În egală măsură, poetul, ca şi cercetătorul Baki Ymeri se află – în mod cât se poate de evident – sub fascinaţia acestor tulburătoare efluvii spirituale venind de peste milenii. Prin ele, gândirea, sensibilităţile şi nu mai puţin credinţa contribuie la configurarea unor forme cu totul speciale în sfera exprimărilor Poeticului.
Am menţionat – şi nu întâmplător sau în treacăt – credinţa, pentru că, pornind de aici, este pus în evidenţă un specific de natură sincretică al balcanităţii: persistenţa apropierilor dintre discursul artistic şi cel religios. De la Homer şi presocratici o anume incandescenţă de natură mistică era prezentă în orice fapt de artă. Ea se lasă întrezărită în fascinaţia acestora pentru întunecimile mitului orfic. O regăsim la Platon (ca amestec de motive religioase tradiţionale şi concepte filosofice), la Dionisie Areopagitul ca şi la asceţii atoniţi. Este ceea ce persistă şi singularizează atât ethosul, cât şi filozofia pe care se întemeiază întreaga arhitectonică spirituală a spaţiului levantin. Textele lui Baki Ymeri nu fac nici ele excepţie. Iată această Meditaţie: „ Cine oare a zis/ Că rugăciunea nu-i/ Sfântă cântare a Logosului,/ Linişte a amurgului/ Şi a clarităţii mentale?/…” Sau iată textul intitulat la fel de semnificativ Gloria tibi, Domine: „Doamne,/ Cât de aproape de mine Tu eşti/ Şi cât de departe/ noi suntem de Tine!/ Gloria tibi, Domine!/Dă-mi, Doamne, credinţa/ Şi puterea iubirii/ care mângâie!/…/Doamne/ Când de la fereastra casei mi-arăţi/ Cum mama urcă pe cărarea de munte/ Şi, lin, Veşnicie devine./ Gloria tibi, Domine!/…”
Evident, aici, în Levant, dialogul cu Dumnezeirea nu s-a întrerupt niciodată. Casa şi muntele, satul şi veşnicia, sfânta mamă, credinţele şi suferinţa sunt indestructibil legate de transcendent: „Tatăl nostru/ Care eşti în ceruri,/ Sfinţească-se numele Tău,/ Vie împărăţia Ta,/ Facă-se voia Ta/ Precum în cer/ aşa şi pe pământ!/…./Coroana lui/ Îţi aduce aminte/ de îngerii care veghează/ Pe cerul cătunului/ Răcorindu-i sudoarea/ Sfintei mame/ Care încă mai sapă/ Grădina suferinţei./ În numele Tatălui, şi al Fiului/ Şi al Sfântului duh. Amin!/ Trecem prin faţa lui/ Aşa cum trecea şi Fran Kola/ Prin faţa Cetăţii Tetova/Pentru a-i aduce aminte sultanului/ Că din punct de vedere-al credinţei/ Şipkoviţa şade la sânul Vaticanului./”(Bradul tatălui meu din Şipkoviţa).
Desigur, acestea toate nu sunt decât întâmplări ale gândului şi sufletelor. Spiritualitatea, cărţile de înţelepciune, arta, rugăciunile şi – evident – poezia nu se justifică decât prin faptul că nu sunt altceva decât adăpostiri ale fiinţărilor noastre mereu grăitoare  (Sprechendseins[3]  le-ar numi Gadamer) ce dau mărturie despre un alt fel de a fi al umanităţilor din spaţiul sud-estului european.
Capabil să vorbească zece limbi şi să scrie deopotrivă în limba română (maternă), ca şi în cea albaneză (paternă), inepuizabilul Baki Ymeri ar echivala – într-un ipotetic regat al cuvintelor – cu un Gargantua şi Pantagruel luaţi împreună. Pentru că este un fantastic consumator de cuvinte. Poet, publicist, eseist şi traducător el le consumă şi se consumă prin ele cu o insaţiabilă – dar totuşi delicată – pasiune. A publicat numeroase articole despre românii şi albanezii din sudul Dunării şi a tradus mii de versuri din lirica românească (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Carolina Ilica, Anghel Dumbrăveanu şi mulţi alţii). Dar, dincolo de toate câte s-au spus, ori nu mai au loc să se spună aici, Baki Ymeri rămâne sub pecetluirea marilor semne ale Poeticului (Das Dichterische). Despodobită de conotaţii, retorica poemelor lui dezvăluie un ritual al marii simplităţi. Deşi plin de elanul unor imersiuni – prin toate timpurile, prin toate experienţele şi întâmplările de limbaj –, Consumatorul de cuvinte Baki Ymeri s-ar părea că uneori rămâne totuşi suspendat, ezitând între  cuvânt şi tăcere atunci când o întreagă şi tragică Istorie (acest precipitat al mileniilor) este – parcă instantaneu – întrezărită într-un Psalm: „Cine eşti tu,/ Frumuseţe amară?/ De unde vii/ Şi te grăbeşti, încotro?/O, Doamne,/ Strămoşii mei,/ Vecinii mei,/ Prietenii mei,/Duşmanii mei/ Şi eu printre ei/ Tot alergam după tine/ Orbi şi goi,/ Muţi şi surzi./ De mii de ani,/ Ne târâm în genunchi,/ Ne-nchinăm cu evlavie,/Ne jertfim pentru tine,/ Şi tu ne naşti/ şi te sperii de noi./”(Psalm).

Plasticitatea transparentă  a fantastelor lui piruete discursive aduce în prim plan o conştiinţă în ale cărei profunzimi nici întunecimile tragicului, nici interogaţiile nu mai au de unde primi un răspuns: „Şi la urma urmelor/ De unde oare/ Întrebarea aceasta/ Peste stolul răspunsurilor tăcute?/…/ Cine este acest înger/ Am întrebat luna/ Şi ea a răspuns:/ Mai bine să nu ştii!/” (Fructul oprit).
A devenit, cred, limpede că Poezia lui Baki Ymeri este – înainte de toate – o viziune în care Fiinţarea se caută pe sine venind de peste mari – de-ne-cuprins – întinderi temporale. Şi îşi află lumina îmbrăcată atât în cuvinte cât şi într-un dincolo al cuvintelor acolo unde, cum se rostise cândva Hrisostomul, Cuvântul este mai mare decât vederea! O claviatură strălucitoare a spunerii ne dă măsura acelor alcătuiri secrete prin care adevărurile Fiinţării se distilează în poem: „Auzi cum cântă turmele din Pind!/ Mi-e frică şi milă./Mi-e dor de acasă./ Dă-mi Doamne liniştea/ Să mă cuprindă, şi apoi/ Singurătatea mea/Las-o să plece din nou/ Cu turmele din Pind/ Să mă opresc/ În lunga lor tristeţe/ Că vine toamna/ Şi mi-e frig de Pind,/ Apoi de toate…/Mă Întorc acasă./”
Aproape ca un orchestrator care face să răsune în noi mici deliruri hipnagogice, mereu traversat de un profund filon mistic, chiar şi atunci când aparenţele par să ducă spre un altundeva, interiorul poemelor lui abia reuşeşte să disimuleze un background de erotism şi de boemă religioasă. „Lasă-mă/ Aşa cum a dat Dumnezeu!/ Mie şi pomilor/ Ne place/ să ne dezbrăcăm / pe întuneric./ Vino, iubito,/  Noi suntem învăţăceii luminii./ Vom intra în biblioteci neguroase/Şi vom deschide tomul/ Care-ţi descrie trufia./ Somn/ Gustat cu lingura pleoapelor./ Trezeşte-te… /”(De dragoste). În – totuşi discreta – sfărâmare lăuntrică, fiecare poem se desluşeşte şi ca o aruncare în flăcări. Deliberat subterane – deci surdinizate la maximum – accentele de melancolie invadează începând chiar din micro-structurile fiecărui poem. Minuscule celule aparent anecdotice se insinuează în eşafodajul liric fracturând realitatea sub ardentele desfăşurări ale unei imaginaţii mereu răvăşitoare: „Străzile/ Îşi deschid însetatele guri/ Pentru a înghiţi/ Vieţile noastre/ În vreme ce agrafa părului tău/ Rămâne decoraţie uitată/ Pe pernă./”(Agrafa).
Reperul fundamental al acestei poezii, determinându-i decisiv dicţia – cu totul specială – rămâne, fără îndoială, sinceritatea. Avalanşa de întrebări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un superius al rostirii poetice şi chiar se dizolvă în însăşi atmosfera pe care lucrurile din jur o respiră! Baki Ymeri posedă rafinamentul decantărilor solemne, dar şi severitatea autoscopiilor devoratoare evadate dintr-un anotimp sufletesc sans rivage.
________________________________________
[1] Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, vol. III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002,  p.11.
[2] M. Eliade, L’Epreuve du labyrinthe. Entretiens avec Claude-Henri Roquet, P. Belfond, Paris, 1978, p. 74.
[3] V. H.G. Gadamer, Expresia estetică şi cea religioasă în vol. Actualitatea frumosului. Iaşi: ed. Polirom 2000, p. 134.

Load More Related Articles
Load More By Mihai Mircea Totpal
Load More In 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Check Also

Soferii model fac toate aceste lucruri! Fa-le si tu!

Nu este deloc greu sa fii un sofer model in trafic, sa conduci prudent si sa ai grija de a…